ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7038/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7038/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sector 2 București sub nr. 10599/300/2007 la data de 04 octombrie 2007,

reclamantul Ț.V.F. a chemat în judecată pe pârâții P.E.M. și P.A., solicitând

instanței să dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și

posesie apartamentul nr. X3. bis, situat în imobilul din str. A.R., sector 2.

În drept,

cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 112 și următoarele C. proc. civ. și art.

15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Pârâții

P.E.M. și P.A. au formulat

întâmpinare, invocând excepția necompetentei materiale, față de valoarea imobilului

care depășește 5 miliarde ROL, precum și excepțiile inadmisibilității și autorității

de lucru judecat, iar pe fond, au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 4141 din 05 mai 2008

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, s-a admis excepția

necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind

pe reclamantul Ț.V.F. și pe pârâții P.E.M. și P.A., în favoarea Tribunalului București,

secția civilă

Pricina a fost înregistrată

la data de 04 iunie 2008 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, sub nr. 21223/3/2008.

La data de 18

septembrie 2008, în temeiul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., reclamantul Ț.V.F. a formulat cerere precizatoare, prin care a solicitat instanței

să oblige pârâții să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.

X3. bis, situat la etajul 1 al imobilului din București, Str. A.R., sector 2, apartament

compus din 3 camere, bucătărie în cotă indiviză de 4,12 m.p., culoar în cotă indiviză

de 5,71 m.p., hol, debara, baie, loggia în suprafață de 1,81 m.p., boxă în suprafață

de 14,08 m.p., în suprafață utilă totală de 72,54 m.p., împreună cu cota indiviză

de 7,03% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul în suprafață

de 20,45 m.p. situat sub construcție.

Prin sentința civilă

nr. 1523 din 2 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, ca

neîntemeiate; a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții să lase

reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. X3.

bis, situat la etajul 1 al imobilului din București, str. A.R., sectorul 2, compus

din 3 camere, bucătărie (cota indiviză de 4,12 m.p.), culoar (cotă indiviză 5,71

m.p.), hol, debara, baie, loggia în suprafață de 1,81 m.p., boxă în suprafață de

14,08 m.p., locuință în suprafață utilă de 72,54 m.p., împreună cu cota indiviză

de 7,03% din părțile de folosință comună și terenul de sub construcție.

Analizând actele și lucrările

dosarului, Tribunalul a reținut următoarele:

Asupra excepțiilor invocate

de pârâți:

judecat a prezentei cereri în raport cu sentința civilă nr. 9008/2000 pronunțată

în dosarul nr. 20050/1998 de Judecătoria Sector 2 București, definitivă și irevocabilă,

nu poate fi reținută.

Nu este întrunită tripla

identitate cerută de lege în privința obiectului și cauzei, cu toate că părțile

sunt aceleași. Obiectul acțiunii de față îl reprezintă revendicarea, în timp ce

acțiunea anterioară a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin care fostul chiriaș a dobândit

proprietatea asupra imobilului în litigiu. Cauza cererii de față o constituie deținerea

nelegitimă de către pârâți a unui bun imobil ce se pretinde a aparține reclamantului,

temeiul juridic fiind art. 480 C. civ., pe când cauza cererii anterioare o constituia

pretinsa eludare a legii la încheierea actului juridic, cu prejudicierea drepturilor

reclamantului, temeiul de drept invocat fiind art. 948 și 968 C. civ.

Prin urmare, excepția

este vădit neîntemeiată, distincția între cele două acțiuni fiind clară.

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu poate fi reținută.

Astfel, pentru ca o cerere

de chemare în judecată să fie inadmisibilă, trebuie să fie prohibită de lege, or

în cauză nu se poate reține că există vreo dispoziție legală care să interzică accesul

la justiție al reclamantului pentru a obține recunoașterea și respectarea dreptului

său de proprietate.

Raportarea la normele

legii speciale, Legea nr. 10/2001 și invocarea principiului specialia generalibus

derogant, față de caracterul de normă generală a art. 480 C. civ., pentru proteguirea

juridică a dreptului de proprietate pe calea unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe aceste dispoziții, nu reprezintă un fine de neprimire a acțiunii de drept comun,

atâta vreme cât nicio normă legală în vigoare nu interzice un atare demers și, din

punct de vedere al respectării principiului liberului acces la justiție, nici nu

ar putea să interzică fără a încălca dispozițiile constituționale și reglementările

internaționale la care România este parte, cu referire în mod deosebit la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Întrucât, tribunalul a

apreciat că inadmisibilitatea acțiunii poate fi privită și ca o apărare de fond,

ulterioare referiri la acest aspect vor fi făcute în cele ce urmează, și din perspectiva

deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008.

Asupra fondului cauzei,

Tribunalul a găsit acțiunea de față ca fiind întemeiată, așa încât a admis-o, cu

următoarea motivare:

Prin contractul de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov,

secția notariat, numita C.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra etajelor 1

și 2 ale imobilului situat în București, str. A.R., sector 2, împreună cu partea

indiviză din terenul de sub construcție și părțile aflate în folosință comună.

Acest imobil a fost preluat

de statul român, fără nicio despăgubire, în baza Decretului nr. 92/1950, proprietara

în cauză figurând la poziția nr. BB din lista anexă la Decret.

La data de 28

ianuarie 1997, s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare V2., prin care s-a înstrăinat

apartamentul X3. bis situat la etajul 1 al imobilului pârâților P.M. și P.A. Aceștia

au avut anterior calitatea de chiriași ai locuinței, dobândind vocație la cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995.

La 25 martie 1997 numita

C.M. a promovat o acțiune în revendicare a imobilului în cauză, iar prin sentința

civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 Judecătoria Sectorului 2 București a admis

acțiunea acesteia și a obligat pârâții din respectiva cauză, anume C.G.M.B., CL

al Sectorului 2 și SC A. SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentele X3. (etajul 1) și X4. (etajul 2) din imobilul situat în București,

str. A.R., sector 2. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare.

Se impune precizarea că

apartamentul X3. situat la etajul I al imobilului la care se referă sentința civilă

nr. 2472 din 12 februarie 1998 vizează în fapt toate unitățile locative situate

la etajul I al clădirii, deci vizează și apartamentul X3. bis, acest aspect putând

fi dedus din următoarele împrejurări: numita C.M. a dobândit, prin actul autentificat

sub nr. V1. din 01 februarie 1946, proprietatea asupra întregului etaj I neavând

așadar nici un motiv să revendice în instanță numai un singur apartament, în ipoteza

în care ar fi cunoscut că, între timp locuința de la etaj s-a divizat; constatările

expertului C.P. sunt relevante sub acest aspect, arătând că „pârâții împart etajul

1 al clădirii cu o altă familie. Deoarece la data construcției clădirii etajul 1

reprezenta o singură unitate locativă, ulterior fiind separat în 2 unități locative

distincte, bucătăria și culoarul apartamentului (...) sunt în folosința comună cu

cealaltă familie”.

Este așadar puțin probabilă

ipoteza ca împărțirea apartamentului de la etajul I să fi avut loc anterior naționalizării,

având în vedere că data construcției la care se referă expertul este ulterioară

dobândirii imobilului de către numita C.M., acesta fiind bombardat la nivelul anului

1946 (conform mențiunii din contractul de vânzare cumpărare era distrus), fiind

de asemenea, de domeniul notorietății politica socială la nivelul perioadei 1945-1989

de a crea cât mai multe locuințe pentru populație, chiar și cu reducerea nivelului

de confort, ceea ce a justificat practic împărțirea unui apartament în două unități

locative distincte, oferite spre închiriere din fondul locativ de stat și, ulterior,

vândute.

La data de 27

noiembrie 1998 numita C.M. a promovat o nouă acțiune prin care a solicitat să se

constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare a ambelor apartamente

de la etajul 1, fiind vizat așadar și apartamentul revendicat în prezenta cauză,

devenit între timp proprietatea pârâților P.

Respectiva acțiune a fost

în mod irevocabil respinsă ca neîntemeiată, reținându-se printre altele, că ambele

părți au fost de bună credință la încheierea actului, vânzătorul considerându-se

proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu

adevăratul proprietar, în condițiile în care la data încheierii contractelor nu

se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu cu titlu în proprietatea statului.

După intrarea în vigoare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, numita C.M. a formulat notificare solicitând

restituirea în natură a imobilului ce i-a fost naționalizat. Notificarea nu a fost

soluționată până în prezent.

La data de 12

septembrie 2007 numita C.M. a decedat, calitatea de moștenitor având fiul său, reclamantul

din prezenta cauză, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. M1./2009.

Reținând această situație

de fapt, făcând aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. și procedând la compararea

titlurilor prezentate de părți, Ttribunalul a reținut că este preferabil titlul

exhibat de reclamant, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat sub

nr. V1. din 01 februarie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, dreptul

acestuia de proprietate fiind consolidat prin sentința civilă nr. 2472 din 12

februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, recunoscându-se dreptul de

proprietate în patrimoniul autoarei reclamantului.

Pe de altă parte, titlul

prezentat de pârâți provine de la un neproprietar, în speță statul român, care a

intrat în posesia bunului imobil prin abuz și cu încălcarea drepturilor proprietarului

legitim, înstrăinându-l ulterior, fără însă ca viciile titlului său date de precaritatea

calității de proprietar și împrejurările în care a dobândit imobilul, să fie înlăturate

prin retransmiterea către terți, în speță pârâții.

Nu mai poate fi pus la

îndoială caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, fie și numai în

considerarea faptului că prin sentința civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, admițându-se acțiunea în revendicare în contradictoriu cu

statul, s-a statuat implicit asupra acestui aspect. Prin urmare, apare ca fiind

lipsită de utilitate în cauză, orice distincție între preluarea cu sau fără un titlu

valabil a imobilului în cauză, indiferent dacă autoarea reclamantului ar fi fost

vreun „element al marii burghezii”, ori ar fi făcut parte din categoria exploatatorilor

de imobile, vizați de Decretul nr. 92/1950.

În plus, Tribunalul a

apreciat că dincolo de buna credință a pârâților ce nu mai poate fi repusă în discuție,

dreptul pârâților de a cumpăra apartamentul în discuție are ca izvor un act normativ

contrar normelor internaționale, cu referire la C.E.D.O., la care România aderase

încă din anul 1994. Este vorba în speță de Legea nr. 112/1995 care a permis vânzarea

către chiriași la prețuri sociale, a locuințelor ce au fost preluate de stat, în

detrimentul foștilor proprietari care beneficiau de măsuri reparatorii în natură,

condiționat de locuirea la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriași în

apartamentele trecute în proprietatea statului, în toate celelalte cazuri aceștia

beneficiind de despăgubiri al căror cuantum era plafonat, fără a acoperi nici măcar

valoarea bunului de la momentul intrării în vigoare a legii.

Mai mult, potrivit

art. 24 alin. (2) hotărârile judecătorești cu privire la imobilele prevăzute la

art. 1 din lege, rămase definitive și irevocabile, vor putea fi atacate cu recurs

în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 330 din C. proc. civ.

Este evident, așadar,

că aceste dispoziții încalcă normele constituționale privind ocrotirea proprietății,

egalitatea cetățenilor în fața legii și accesul liber la justiție, contravenind

totodată și art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și

ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului.

Ca atare, ele nu pot conferi

nicio valoare juridică, în cadrul comparării de titluri, actului de vânzare cumpărare

încheiat de foștii chiriași, atâta vreme cât Legea în cauză, în ansamblul său, a

obturat orice posibilitate a foștilor proprietari, ce nu se încadrau în ipoteza

art. 2 alin. (1), de a-și recupera bunurile, prin aceasta realizându-se practic

o a doua naționalizare a respectivelor imobile. De aceea, Tribunalul a apreciat

că nu prezintă nicio relevanță, din perspectiva soluționării prezentei acțiuni,

dacă reclamantul sau autoarea acestuia au urmat sau nu procedura Legii nr. 112/1995,

atâta vreme cât această lege nu conferea decât posibilitatea obținerii unor modice

despăgubiri și, în nici un caz, nu înlătura dreptul la acțiune, pe calea dreptului

comun [cu observarea art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998 - Bunurile preluate

de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente

să stabilească valabilitatea titlului] și ulterior, în baza Legii nr. 10/2001 și

Legii nr. 247/2005.

La pronunțarea acestei

hotărâri, Tribunalul nu a ignorat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, anterioară soluționării cauzei, obligatorie pentru instanță

fiind dată în interesul legii.

Soluția însă nu este diferită,

având în vedere următoarele considerente:

Potrivit acestei decizii,

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Se desprinde așadar ideea

că momentul la care se raportează instanța supremă pentru a aprecia asupra subsidiarității

acțiunii în revendicare în raport de legea specială, este evident dată de intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, în cauza de față,

autoarea reclamantului nu mai avea nicio posibilitate (și nici un interes practic)

de a uza de cererile și acțiunile în justiție prevăzute de această lege, în condițiile

în care obținuse anterior o hotărâre favorabilă de restituire a imobilului, solicitând,

deopotrivă, și desființarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza

Legii nr. 112/1995, fără succes însă, unei noi acțiuni întemeiate pe dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10, opunându-i-se autoritatea de lucru judecat (deși

s-ar putea aprecia totuși că, în condițiile în care în regimul Legii nr. 10 buna

credință valorează titlu și împiedică restituirea în natură a imobilului către proprietarul

său de drept, producând așadar consecințe din cele mai grave din perspectiva scopului

urmărit de legiuitor la adoptarea acestui act normativ ce se dorește a avea caracter

reparator - restitutio in integrum, buna credință se examinează cât se poate de

exigent, practica judiciară fiind cvasiunanimă în a aprecia că orice dubiu, chiar

și ignoranța subdobânditorului asupra împrejurărilor în care statul a dobândit proprietatea

asupra imobilului exclud buna credință, or sentința civilă nr. 9008/2000 nu face

o astfel de analiză amănunțită a condițiilor în care pârâții au dobândit imobilul,

reținând în plus chiar că vânzătorul - statul - a fost de bună credință).

Singurul demers pe care

l-a întreprins autoarea reclamantei, unicul posibil de altfel, a fost notificarea

formulată în condițiile legii speciale, nesoluționată însă până în prezent.

Prin formularea prezentei

acțiuni, reclamantul are posibilitatea să redobândească efectiv proprietatea imobilului,

deja recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, o soluție

contrară lipsind practic de eficacitate o hotărâre judecătorească, ceea ce ar contraveni,

atât Convenției, cât și jurisprudenței C.E.D.O., încălcând în mod evident dreptul

de proprietate recunoscut cu valoare de principiu și garantat de normele interne

și internaționale.

Prin urmare, în cauza

de față, reținând și argumentele din hotărârile C.E.D.O. în materie, se impune admiterea

acțiunii reclamantului și obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul revendicat, ceea ce reprezintă singura soluție judicioasă.

Împotriva acestei sentințe

au formulat apel pârâții P.A. și P.E.M.

În apel, la termenul de

judecată din data de 19 noiembrie 2009, s-a invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 480 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 44 alin. (2)

și (3) din Constituție, fiind sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea acestei

excepții, pe care a respins-o prin decizia nr. 628/2010.

Prin decizia civilă

nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâții P.A. și P.E.M. și au fost obligați apelanții pârâți la plata sumei de

1685,72 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

Verificând sentința apelată,

prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor

art. 295 C. proc. civ., Curtea a apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

A. În privința excepției

puterii de lucru judecat, Curtea a reținut că potrivit întâmpinării formulate în

dosarul judecătoriei, pârâții apelanți au indicat drept prim termen al acesteia,

sentința civilă nr. 9008/2000.

Or, pentru a exista putere

de lucru judecat, trebuie în temeiul art. 1201 C. civ., să fi existat tripla identitate

de elemente: părți, obiect, cauză. Așadar, elementele lucrului judecat sunt acelea

care structurează și care îi determină efectele, respectiv părți (eadem conditio

personarum), cauză (eadem causa) și obiect (eadem res).

Or, verificând întrunirea

acestora în cauza prezentă, Curtea a constatat că în cele două pricini, ambele părți

din cererea prezentă au figurat ca părți.

Cele două pricini nu au

avut însă, același obiect: în primul litigiu, obiectul a fost constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în timp ce în cauza prezentă, obiectul

este reprezentat de cererea de revendicare.

În consecință, devenind

inutilă analiza celui de-al treilea element, ca urmare a constatării neîntrunirii

celui secund, Curtea a constatat că excepția puterii de lucru judecat, este neîntemeiată,

soluția primei instanțe de judecată sub acest aspect, fiind legală, în pofida folosirii

sintagmei de „autoritate de lucru judecat” în loc de putere de lucru judecat, astfel

cum au învederat pârâții.

B. În privința excepției

de inadmisibilitate a prezentei acțiuni în revendicare, ca urmare a existenței Legii

speciale nr. 10/2001, Curtea a observat că excepția inadmisibilității prezentei

acțiuni, excepție de fond, absolută și dirimantă, este neîntemeiată, astfel cum

în mod corect a reținut și prima instanță de judecată.

Astfel, c

a premisă, s-a constatat

că instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în revendicare de drept comun,

introdusă în 2007, de persoană ce se pretinde îndreptățită, împotriva unor chiriași

cumpărători ai imobilului proprietatea autoarei reclamantului, expoliat de statul

comunist.

Curtea a apreciat, în

continuare, că existența Legii nr. 10/2001 ar putea fi invocată în cauză (cum de

altfel, au și procedat pârâții la fond), ca și un impediment legal în exercitarea

deplinei jurisdicții a instanței asupra fondului raportului litigios dedus judecății.

Acest obstacol ar reprezenta mai degrabă, efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor

privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauză, în sensul alegerii unei

greșite căi procesuale, pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamantului

: calea acțiunii în revendicare

de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001, acțiunea astfel

formulată contravenind cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., dar și deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii nr. 33/2008, fiind inadmisibilă.

Această carență invocată vizează așadar exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând

deci, o excepție de fond.

Curtea a apreciat, în

consecință, în deplină concordanță cu dispoziția primei instanțe, că această acțiune

este deplin admisibilă.

C. În privința criticilor

referitoare la fondul cauzei, Curtea a constatat, în mod preliminar, faptul că analiza

cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor

pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci

și în considerarea Legii nr. 10/2001 și, nu mai puțin, a normelor europene privind

protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție invocată de recurenți.

aspect, Curtea, la fel ca și instanța de fond, a constatat nevalabilitatea a însuși

titlului statului asupra imobilului, Decretul nr. 92/1950, fapt statuat expres inclusiv

prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 modificată și completată,

concluzie cu incidență asupra operațiunii juridice de stabilire a titlului prioritar.

pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către

stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de

recurenții pârâții-persoane fizice din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995,

confirmat prin aceeași sentință civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2

București, irevocabilă, Curtea a considerat că prevederile de drept substanțial

ale aceluiași act normativ, Legea nr. 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității

titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă

de cererea în revendicare dedusă judecății.

Așa cum s-a stabilit și

în cadrul deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială

ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor

prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului

trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate

în aceeași situație.

Dată fiind această apreciere

cu caracter general și preliminar, Curtea a pornit de la reglementarea Legii

nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor

omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea

în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea

prevalenței normei internaționale, posibilitate instituită în mod expres și de decizia

în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.

Într-adevăr, prin această

decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve

și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată

și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv

dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până

la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale

legii speciale.

În acest sens, instanța

supremă a reținut că: „Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.”

Curtea a reținut, în continuare,

că în situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a

drepturilor omului.

Astfel, prin reglementarea

din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea

contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună - credință”, așadar în situațiile

apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea

acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului

1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor

astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.

Ar părea în aceste condiții,

că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței

legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.

Pe de altă parte, jurisprudența

C.E.D.O. pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele

românești soluționate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 01

decembrie 2005 și continuând cu Străin și Porțeanu și multe altele, impune regulile

fundamentale care vor fi evidențiate în cele ce urmează.

În speță, potrivit acestor

reguli desprinse din blocul de convenționalitate al instanței de contencios european,

reclamantul deține un „bun actual”, la fel ca și pârâții ce la rândul lor, prin

menținerea judiciară a contractului încheiat, dețin un „bun actual” în sensul

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în

sensul că li se recunoaște un drept real de proprietate.

Reclamantul prezent se

află în situația premisă reglementată de instanța de contencios european, aceea

de a deține un „bun axtual”, atât timp cât prin sentința civilă nr. 2472 din 12

februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București (dosar judecătorie), definitivă

prin neapelare, s-a dispus admiterea acțiunii în revendicare, cu consecința expres

menționată a obligării autorităților, de a lăsa în deplină proprietate și posesie,

apartamentul, autoarei reclamantului.

Chiar dacă pârâții invocă

lipsa de opozabilitate în ceea ce îi privește, a acestei hotărâri, Curtea observă

că fiind irevocabilă, ea se impune acestora ca orice alt act juridic intrat în circuitul

civil, având din punct de vedere probator, față de pârâți, cel puțin caracterul

unei prezumții simple, care însă, se coroborează din punctul de vedere al prezentei

instanțe, cu ansamblul celorlalte probe administrate de reclamant, în cauză, pornind

de la dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantului și continuând cu

constatarea caracterului abuziv și lipsit de orice despăgubire, al preluării imobilului

de către statul român. În consecință, această hotărâre judecătorească nu poate fi

ignorată în cadrul silogismului juridic al prezentei cauze.

Cu toate acestea, imobilul

a fost vândut apelanților, la data de 28 ianuarie 1997 (dosar fond), fără ca autoarea

reclamantului sau acesta să fi primit vreo despăgubire efectivă.

Nu mai puțin, independent

de demersurile judiciare pentru recuperarea bunului său, inițiate din anul 1997,

autoarea reclamantului a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul

Legii nr. 10/2001 (dosar fond judecătorie), nesoluționată până în prezent, la mai

bine de 10 ani de la momentul introducerii sale.

Având în vedere și ineficacitatea

mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către

C.E.D.O.), ilustrată deja la punctul B din prezenta hotărâre, rezultă evident că

reclamantul este deținător al unui „bun actual”, în sensul Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Continuând raționamentul

C.E.D.O., se observă că în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul

nr. 1, s-a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate

al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea

de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu,

cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate

a titularului dreptului, expoliat de către stat.

În sensul celei de-a doua

teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate

fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate

publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

În evaluarea proporționalității

măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține

cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și „de asigurarea

unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele

protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului

la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării,

prevăzute ca atare în legislația națională”.

Așadar, Curtea a recunoscut

libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie

bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv

sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul

restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura

în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta

trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite

pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă,

administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de

aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, parag. 92).

Curtea europeană a constatat

neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util

și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea

sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința

creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele

anterioare).

În acest context, Curtea

a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între

exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la

respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, parag. 112).

În consecință, pentru

argumentele evidențiate, legate în primul rând de caracterul ineficient al procedurii

administrative reglementat de Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a dezvoltat în paragrafele

anterioare, Curtea a constatat în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu

cu pârâții-persoane fizice, inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a

art. 45 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare

a necorelării sale cu dispozițiile convenționale.

Prin urmare, în concursul

dintre reclamant și pârâți, Curtea a observat că cel dintâi se află în posesia titlului

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, aparținând autoarei sale,

făcând dovada transmisiunilor succesive, beneficiind și de o hotărâre judecătorească

care a confirmat dreptul său de proprietate.

Totodată, demersurile

sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă

a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat,

și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului

suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamantul beneficiază de sentința

civilă nr. 2472 din 12 februarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București și a

formulat (prin autoarea sa) notificare în baza Legii nr. 10/2001, nu a obținut până

în prezent, nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani. Deși Legea

nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, C.E.D.O. a constatat și ulterior

modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens,

hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva

României).

În același timp, Curtea

nu contestă faptul că intimații-pârâți, deținători și ei ai unui titlu asupra apartamentului,

confirmat prin sentința civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 București,

dispun la rândul lor, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului lor

- statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice

recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului,

mai bine caracterizat.

Cu alte cuvinte, întrucât

ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au

un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum s-a arătat

anterior, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului

înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind

de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate,

necontestat și anterior naționalizării sale.

În aceste condiții, restituirea

în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate

suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamantei către chiriași, constatare

care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.

Caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat

deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții

- foști chiriași - cumpărători ce evident, nu ar putea fi obligați ca urmare a unei

ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești

către reclamanți.

În consecință, Curtea

a apreciat că în cauză, în referire la apartamentul vândut, nu este aplicabilă nici

prevederea art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă

măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Această concluzie se impune

întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă

specială, pentru că, așa cum s-a arătat, Constituția, dar și decizia în interesul

legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său

final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor

Omului, ceea ce prezenta instanță de apel a și făcut în cauză în ceea ce privește

acțiunea îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea

mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză,

ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea a constatat că într-adevăr,

argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.

Sub un alt aspect, afectarea

prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale,

de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul

legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar

expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea

formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din

alin. (2) teza finală a deciziei sale: „Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel,

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice”.

Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.

Tocmai de aceea, în cadrul

procesual prezent din prezenta cale de atac, raportat la limitele circumscrise de

prezenta cerere privind revendicarea apartamentului vândut, pârâții indicați în

acțiune, fiind doar persoanele fizice, Curtea a constatat că despăgubirea reclamantului

prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul

legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției

Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior

enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.

Eventuala susținere în

sensul că reclamantul va avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe

baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea minorității, certitudinea

eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001,

a cărei prevalență, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, este

recunoscută în chiar prezenta decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează

și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, doar în anumite condiții, a admisibilității

acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), precum

și la caracterul împovărător al trimiterii reclamantului la o nouă procedură, ale

cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii.

Sub acest aspect, este

corectă afirmația că statul poartă răspunderea lipsei de configurare a unui mecanism

eficace de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, însă această

premisă alături de altele, menționate deja (cum ar fi cele expuse de instanța supremă

în decizia sa în interesul legii, privitoare la necesitatea comparării în anumite

situații, a bunurilor deținute de părți), a deschis calea acțiunii în revendicare

prezente, pentru reclamant, în cadrul căreia compararea titlurilor s-a realizat

în temeiul Convenției europene și a jurisprudenței sale, constituite într-un bloc

de convenționalitate care se impune în mod obligatoriu, astfel încât preferabilitatea

acordată situației reclamantului în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, se

fundamentează și pe alte rațiuni în afara celei decurgând din culpa statului.

Principiul securității

circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și

Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe

proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din

chiar cuprinsul deciziei în interesul legii: “În urma examinării hotărârilor menționate

precum și a unor hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în alte cauze având un obiect similar,

se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul

nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în

cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (….)

Din cauza inconsecvenței

și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate,

nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată

prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația

de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același

timp, a principiului securității raporturilor juridice”.

Înalta Curte leagă însă,

acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele

adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc

a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului

în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață

a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare,

nu va fi afectat în mod substanțial. Din acest punct de vedere, susținerea în sensul

că apelanții vor fi afectați în mod direct, deși culpa ar aparține statului, nu

este fondată, aceștia având posibilitatea de a fi despăgubiți, conform celor menționate.

De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea

autoarei reclamantei, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane

fizice.

Curtea a constatat, totodată,

caracterul netemeinic al aserțiunii apelanților, referitoare la nedovedirea identității

dintre imobilul obiect al hotărârii judecătorești de revendicare din anul 1998 și

imobilul din litigiul prezent. Prin prisma acestui aspect, Curtea a reținut concomitent

cu însușirea pe deplin, a argumentelor primei instanțe de judecată, pe care le-a

apreciat ca fiind corecte, faptul că potrivit titlului exhibat de către apelanți,

apartamentul acestora se află la etajul I al imobilului din Str. A.R. Or, potrivit

titlului de proprietate al autoarei reclamantului, aceasta a dobândit în proprietate

întregul etaj I al aceluiași imobil, astfel încât este evident că apartamentul în

litigiu, se include în obiectul material derivat al acestui titlu vechi.

Pe de altă parte, Curtea

a reținut că inclusiv din considerentele

sentinței civile nr. 9008/2000 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, de care se prevalează apelanții, rezultă că situația contractului

de vânzare-cumpărare din anul 1997 a fost analizată prin raportare la existența

sentinței civile din 1998 de retrocedare, ceea ce ilustrează corespondența dintre

apartamentul nr. X3., vizat de hotărârea din 1998, cu cel pentru care a fost încheiat

contractul de vânzare-cumpărare de către apelanți.

Concluzia se impune ca

urmare a faptului că celălalt apartament situat la etajul I - apartamentul nr.

X2. vizat de asemenea, de către sentința civilă din 1998 de retrocedare, a fost

deja restituit prin sentința civilă nr. 1591/2008 a Tribunalului București, în care

pârâți figurează soții T.G.D. și D.G.

Având în vedere împrejurarea

că potrivit adresei SC A. SA, la etajul nr. 1, figurează doar familiile T.G.D. și

P.E.M. (dosar fond tribunal), iar pârâții apelanți nu au dovedit că la etajul I

ar mai fi fost și alte apartamente în afara acestora două, Curtea a constatat că

în cauză, nu există dubiu asupra corespondenței dintre apartamentul nr. X3. din

sentința din 1998 și apartamentul nr. X3. bis al pârâților.

Dată fiind culpa procesuală

a apelanților în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac, Curtea i-a obligat

pe aceștia la plata de cheltuieli de judecată către intimat, în cuantum de 1685,72

RON, reprezentând onorariu avocat ales, conform dovezii de plată prin bancă - extras

cont, de la dosar apel.

Împotriva sus-menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții P.A. și P.E.M., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

O primă critică, formulată

prin motivele de recurs, privește modalitatea în care instanța de apel a soluționat

excepția puterii de lucru judecat.

În dezvoltarea acestei

critici se invocă o serie de argumente recurenții pârâți susținând, în esență, că

instanța de apel a înțeles să aplice, în mod inflexibil, criteriile acestei excepții

absolute.

O a doua critică adusă

deciziei recurate privește modalitatea de soluționare a chestiunii inadmisibilității

acțiunii în revendicare, în raport de conținutul stricto sensu al art. 480 C.

civ. și al Legii nr. 10/2001, al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, și a practicii

europene, sens în care, se susține că instanța de apel nu s-a raportat în mod riguros

la datele reale ale stării de fapt reținute și la textele dreptului substanțial

pretabile cauzei.

În continuarea motivelor

de recurs, recurenții pârâți aduc nenumărate argumente în susținerea inadmisibilității

acțiunii în revendicare, raportat la dreptul comun, la legislația specială în această

materie, la dreptul european și la deciziile în interesul legii incidente.

Se reiterează ideea, invocată

și la instanța de fond, că nici intimatul reclamant Ț.V.F. și nici autoarea acestuia

nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, că nu au notificat

împrejurarea că sunt proprietari ai imobilului, astfel încât pârâții nu au avut

niciun obstacol în a cumpăra, potrivit acelei legi, apartamentul în litigiu.

Pe de altă parte, intimatul

reclamant nu a administrat probe din care să rezulte că înainte de data încheierii

contractului de vânzare -cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, a formulat acțiune

în revendicare ori și-a exprimat intenția de a redobândi în proprietate bunul în

contradictoriu cu pârâții.

În mod eronat s-a statuat,

din situația de fapt reținută în speță, pe de o parte, că intimatul reclamant poate

invoca în acest moment în favoarea sa, existenta unui „bun”, iar pe de altă parte,

că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenții pârâți nu

au fost de bună credință.

În realitate, nu se poate

aprecia că intimatul reclamant ar avea în patrimoniul său, apartamentul în litigiu.

În continuare, recurenții

pârâți fac o analiză proprie a conceptului de „bun” și a conceptului de „speranță

legitimă”, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care nu presupune a fi apărat

pe calea acțiunii în revendicare, ci de a avea exclusiv dreptul de a urma căile

procedurale legal reglementate prin legi speciale (Legea nr. 112/1995 și Legea

nr. 10/ 2001).

Intimatul reclamant și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ.,

înțelegând să formuleze acțiune în revendicare pe dreptul comun și nu în temeiul

Legii nr. 10/2001.

În mod greșit instanța

de apel nu a apreciat că acțiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, îndreptată fiind împotriva terțului subdobânditor

pentru următoarele argumente:

Din dispozițiile art.

6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă neîndoielnic că pentru valorificarea

dreptului de proprietate asupra unui bun imobil preluat de stat fără titlu, singura

cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, cale pe care de altfel

intimatul a și înțeles să o uzeze.

Instanța de apel nu a

procedat nici la a analiza admisibilitatea/inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni

din perspectiva deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, pronunțată în recursul în

interesul legii, verificând dacă intimatului i se încalcă dreptul reglementat de

art. 6 din C.E.D.O., respectiv dreptul la un proces echitabil, care presupune dreptul

de acces la o instanță și dacă prin încălcarea acestui drept, nu se încalcă în mod

automat și prevederile art. l din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, ce garantează

protecția dreptului de proprietate.

Respingerea ca inadmisibilă

a acțiunii în revendicare, în ipoteza cauzei de față (reclamantul-intimat a formulat

notificare la P.M.B.), nu ar fi reprezentat o încălcare a dreptului de acces la

o instanță și, cu atât mai puțin, ar fi reprezentat o încălcare a dreptului protejat

de art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel

că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în această situație.

Numai persoanele exceptate

de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de

voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

Cu atât mai mult sunt,

deci, inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după intrarea in vigoare a

Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială,

soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice

consacrat in jurisprudența C.E.D.O. (Brumărescu - 1997 s.a.)

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparatoriu și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade

de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În continuare, recurenții

pârâți aduc o serie de argumente în susținerea criticii referitoare la modul în

care instanța de apel a analizat fondul cauzei, găsind întemeiată acțiunea reclamantului.

Se susține, în esență,

preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun a

titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, ce derivă, nu din regulile

generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale (calificate

ca atare de decizia dată în interesul legii) ale Legii nr. 10/2001.

În speță, trebuia avută

în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că

acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii

1945-1989, titlul pârâților devenind preferabil față de criteriile speciale instituite

de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitat