ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7361/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 16 mai 2006, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General, A.V., A.I., A.F. și D.J. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele în care locuiesc în prezent. Prin sentința civilă nr, 7437 din 04 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București, a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis acțiunea, a obligat pârâții A.V., A.F. și A.I. să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. X situat în București, corp A, sector 2 și a obligat pârâtul D.J.

să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. Z situat în București, corp B, sector 2. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții A.V., A.I., A.F. și D.J., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. La termenul de judecată din data de 18 iunie 2008, tribunalul a calificat calea de atac exercitată ca fiind apel, având în vedere că intimata-reclamantă a precizat că valoarea imobilului depășește 1 miliard RON. Prin decizia civilă nr. 1063A din 17 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți, a anulat sentința civilă nr. 7437 din 04 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și a reținut cauza spre soluționare în primă instanță la Tribunalul București.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul D.J., iar prin decizia civilă nr. 108 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat. Judecând litigiu în primă instanță, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 09 februarie 2010, Tribunalul București, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei inadmisibilității acțiunii și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual active. Prin sentința civilă nr. 699 din 18 mai 2010, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesual active a reclamantei, acțiunea formulată de reclamantă și cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost respinsă cu motivarea că, prin promovarea prezentei acțiuni, reclamanta urmărește ca, prin intermediul comparării titlurilor de proprietate să se dea preferință titlului său, față de cel al pârâților, cu consecința obligării acestora la lăsarea apartamentelor în deplină proprietate și posesie a reclamantei. Pe fond, s-a reținut că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu dispozițiile C. civ., invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, întrucât norma juridică specială (în speță Legea nr. 10/2001) derogă de la norma generală (specialia generalibus derrogant). Tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților A.V., A.I.

și A.F. (descendenți ai autorului I.A.) -contractul de vânzare-cumpărare nr. QQQ/1997 încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995-, precum și titlul pârâtului D.J. (moștenitor al autorilor D.D. și D.S.) - contractul de vânzare-cumpărare nr. WWW/1997 -, întrucât, potrivit art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale În speță, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentelor revendicate către pârâții persoane fizice a fost făcută cu respectarea acestor dispoziții, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta P.M., iar prin decizia nr. 838A din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat. Dispozitivul deciziei a fost completat prin decizia nr. 82A din 08 februarie 2012 a aceleiași instanțe cu obligarea reclamantei la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli de judecată către intimata A.V.. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 a Consiliului General al Municipiului București, s-a restituit în natură în deplină proprietate reclamantei P.M. apartamentul nr. Y, corp B și terenul în suprafață de 94,86 mp, precum și cota-parte indiviză din părțile și dependințele comune ale imobilului din sector 2, București.

De asemenea, reclamantei P.M. i-a fost acordată cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. X, corp B, apartamentul nr. Z, corp B, apartamentul nr. X, corp A, apartamentul nr. Y, corp A și terenul aferent din sector 2, București, suma de 87.229.682 RON. Această hotărâre a fost primită de către reclamantă la data de 12 august 1997. Prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, reclamanta P.M. a solicitat restituirea în natură a apartamentul nr. Y, și a întregului teren din sector 2, arătând că este succesoarea lui A.N., zis A.I.A., a dobândit numele de P. la căsătoria cu V.P.

și a devenit proprietara imobilului în litigiu prin actul dotal autentificat conform procesului-verbal din 14 decembrie 1942. Prin aceeași cerere, reclamanta a arătat că solicită despăgubiri ce urmează a fi stabilite conform Legii nr. 112/1995, pentru corpul de la aceeași adresă, precum și pentru apartamentul nr. X și mansarda situate în imobilul de la aceeași adresă și pentru terenul aferent acestora, învederând că este unica moștenitoare a părinților săi. După emiterea hotărârii nr. 658 din 29 iulie 1997 și după comunicarea acesteia, la data de 16 mai 2006, reclamanta P.M. a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și pârâții persoane fizice și a solicitat să-i fie lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie și apartamentele nr. X corp A, și apartamentul nr. Z din sector 2, București.

Anterior formulării acestei cereri de chemare în judecată, prin dispoziția din 16 decembrie 2004 a Primăriei Municipiului București, emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit în natură reclamantei spațiul cu altă destinație de la parterul corpului A, apartamentul de la parterul corpului A și apartamentul situat în corpul B, ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin această dispoziție, nu s-au restituit reclamantei apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul înstrăinat către I.A. și A.V. și apartamentul înstrăinat către D.D.

și S.. Prima instanță a analizat lipsa calității procesuale active a reclamantei prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, arătând că nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, care derogă la cadrul special de reglementare a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și din susținerile reclamantei rezultă că A.I.A. este una și aceeași persoană cu A.I.N., identitate dovedită prin actul dotai încheiat de către autorul reclamantei în favoarea acesteia la data de 14 decembrie 1942 și care atestă că A.I.N. purta și numele A.I.A.. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că excepția lipsei calității procesuale active în mod corect a fost respinsă de către prima instanță, chiar dacă considerentele hotărârii primei instanțe sunt diferite, iar criticile formulate de pârâtul D.J., prin aderarea la apel, sunt nefondate.

Curtea de Apel a constatat că prima instanță a analizat titlurile exhibate de părți prin prisma dispozițiilor art. 480 C. civ. și, comparând titlurile, a constatat preferabilitatea titlurilor prezentate de pârâți întrucât au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Referirile primei instanțe la dispozițiile Legii nr. 10/2001au fost făcute în considerarea măsurilor reparatorii ce pot fi primite de către aceasta dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea Legii nr. 112/1995. S-a constatat că tribunalul a analizat și comparat titlurile prezentate de părți, luând în considerare și hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 prin care reclamanta a primit despăgubiri pentru apartamentele X și Z din imobilul situat în București, sector 2, și, de asemenea, a fost avută în vedere cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a mai reținut că, prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, apelanta-reclamantă a solicitat în temeiul Legii nr. 112/1995, acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil cu excepția apartamentului nr. Y, iar în temeiul Legii nr. 10/2001, i-au fost restituite în natură părțile din imobil ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Apelanta-reclamantă și-a exprimat opțiunea cu privire la măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, situație în care, intimații-pârâți aveau cunoștință de faptul că aceasta nu a solicitat restituirea în natură a apartamentelor pe care le dețineau în temeiul contractelor de închiriere, iar asupra acestei situații juridice, apelanta-reclamantă nu poate reveni pentru că s-ar pune în pericol siguranța circuitului civil.

Intimații-pârâți au respectat dispozițiile art. 9 Legea nr. 112/1995, la momentul dobândirii apartamentelor nr. X și Z din imobilul în litigiu și titlul acestora este preferabil titlului apelantei-reclamante, fiind încheiat cu respectarea prevederilor legale. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta P.M.. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate.: 1. Decizia este nelegală întrucât încalcă prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 Legea nr. 213/1998 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). O acțiune în revendicare prin comparare de titluri, presupune analizarea provenienței titlurilor de proprietate comparate, precum și stabilirea titlului provenit de la adevăratul proprietar (inclusiv analizarea valabilității titlului autorilor, în speță al statului).

De asemenea, trebuie stabilit în ce măsură legislația internă oferă o cale de despăgubire efectivă și dacă revendicarea imobilului este singura aptă să ducă la o despăgubire integrală și la valoarea de piață pentru imobilul ce face obiectul acțiunii. Dovedirea titlului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor în cauză este în afara oricărui dubiu, reclamanta fiind proprietar în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX/1923, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, al actului de vânzare-cumpărare nr. YYY/1930, autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și al actului dotal autentificat din 14 decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, construcția a fost ridicată de autorul reclamantei în baza autorizației din 7 iunie 1924 emisă de Primăria Orașului București.

Spre deosebire de titlul reclamantei, titlurile pârâților provin de la un neproprietar. Statul Român a deținut imobilul fără titlu, cu încălcarea legii, a Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte în anul 1950, aspecte pe care instanța de apel trebuia să le rețină în temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998. Prin hotărârea 658 din 29 iulie 1997, emisă de Consiliul General al Municipiului București a fost recunoscut implicit dreptul reclamantei asupra întregului imobil, chiar dacă s-a dispus doar în parte restituirea în natură și în parte acordarea de despăgubiri. Despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost modice față de valoarea de piață a imobilului, neputând fi considerate o reparație echitabilă.

Prin emiterea acestei hotărâri s-a creat o speranță legitimă în sensul restituirii în natură sau acordării de despăgubiri la valoarea de piață în viitor, având în vedere și legislația emisă ulterior, al cărui principiu preponderent a fost și este restitutio in integrum. Este eronată aprecierea instanței de apel conform căreia în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a solicitat decât despăgubiri pentru apartamentele în cauză, pierzând dreptul de a solicita restituirea în natură. La acel moment, reclamanta a cerut ceea ce legea permitea, și i s-a recunoscut dreptul sau o speranță legitimă asupra întregului imobil.

În aceste condiții, în care reclamanta beneficiază de o speranță legitimă privind restituirea întregului imobil, iar legislația română nu prevede un mecanism eficient necesar a asigura o despăgubire rapidă și la valoarea de piață, după cum a apreciat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în nenumărate cauze, acțiunea în revendicare constituie singura modalitate eficientă de despăgubire. În cazul admiterii acțiunii, pârâții beneficiază de dispozițiile Legii nr. 1/2009, care ar asigura o despăgubire rapidă și la valoarea de piață pentru apartamentele ce fac obiectul acțiunii. Potrivit deciziei 33/2008 trebuie analizat și în ce măsură pârâții pot invoca un titlu în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Analizând acest aspect, instanța de apel trebuia să observe că pârâții nu au așteptat finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995, cumpărând pe riscul lor și în cunoștință de cauză. De asemenea, titlul lor nu a fost consolidat printr-o acțiune injustiție prin care să se constate valabilitatea acestuia. Prin urmare, comparând titlurile prin prisma art. 480 C. civ., cu criteriile acolo stabilite, se impune admiterea acțiunii și restituirea în natură a imobilului revendicat în patrimoniul reclamantei. 2. Instanța de apel, în mod eronat, a respins motivul de apel vizând nesoluționarea pe fond a acțiunii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

Prin încheierea din data de 27 aprilie 2010, prin care a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (încheiere definitivă și irevocabilă prin neatacarea ei cu apel de către pârâți), prima instanță a reținut că reclamanta are la dispoziție acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuia să aplice regulile privind compararea de titluri. Or, tribunalul s-a limitat să afirme că nu poate cerceta titlul pârâtului, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece acesta nu a fost atacat cu o acțiune în nulitate într-un anumit termen prevăzut de Legea nr. 10/2001. O astfel de afirmație duce la concluzia nesoluționării pe fond a acțiunii.

Deși recurenta a criticat această soluție prin motivele de apel, acest aspect nu fost analizat nici de instanța de apel, iar dacă Înalta Curte ar aprecia a fost analizat, el a fost în mod eronat respins. Refuzul instanței de a cerceta și compara proveniența celor două titluri de proprietate, doar pe simplul motiv că unul nu a fost atacat cu o acțiune în nulitate, constituie un refuz de soluționare pe fond a cererii de revendicare. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamantei și a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul București a vândut autorului pârâților A.V., A.I. și A.F. apartamentul nr. X corp A, din sector 2, București, împreună cu o cotă indiviză de 18,49% din părțile de folosință comună și cu suprafața de 57,53 mp. teren situat sub construcție. Totodată, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1997, în baza aceleiași legi, Municipiul București a vândut autorilor pârâtului D.J. apartamentul nr. Z corp B, din sector 2, București, împreună cu o cotă indiviză de 19,02% din părțile de folosință comună și cu suprafața de 29,48 mp. teren situat sub construcție.

Prin hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 a Consiliului General al Municipiului București, în baza Legii nr. 112/1995, reclamantei i-a fost restituit în natură, în deplină proprietate, apartamentul nr. Y, corp B și terenul în suprafață de 94,86 mp, precum și cota-parte indiviză din părțile și dependințele comune ale imobilului din sector 2, București. De asemenea, i-a fost acordată, cu titlu de despăgubiri, suma de 87.229.682 RON pentru apartamentul nr. X, corp B, apartamentul nr. Z, corp B, apartamentul nr. X, corp A, apartamentul nr. Y, corp A și terenul aferent din sector 2, București.

Pentru imobilul în litigiu, reclamanta a formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 16 decembrie 2004, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a spațiului cu altă destinație de la parterul corpului A, a apartamentului de la parterul corpului A și a apartamentului situat în corpul B, ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În cuprinsul dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a menționat că nu fac obiectul restituii apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul nr. X, vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 aprilie 1997 și apartamentul nr. Z, vândut contractul de vânzare-cumpărare din 10 iulie 1997. Pentru restituirea acestor două apartamente, la data de 16 mai 2006, reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele C. civ - prin care a solicitat obligarea pârâților A.V., A.I., A.F. și D.J. să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.. S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de decțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ..

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, acele critici prin care recurenta susține că, întrucât legislația română nu prevede un mecanism eficient pentru a asigura o despăgubire rapidă, la valoarea de piață a bunului, acțiunea în revendicare ar constitui singura modalitate eficientă de despăgubire.

Este adevărat că, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui „bun" în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului. În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate.

Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului. Raportat la această practică, invocată de recurenți prin motivele de recurs, simpla recunoaștere, în cauza de față a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului 92/1950, era suficientă pentru a constata existența unui „bun actual" în patrimoniul reclamanților.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar a bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci doar a unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care urmează a fi valorificate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Dreptul de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanța europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudența anterioară a Curții Europene reprezenta un element esențial în recunoașterea dreptului la restituirea imobilului.

Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie. Prin urmare, constatând că reclamanta nu deține un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv ea nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor de proprietate, efectele pe care le-a avut o hotărâre emisă în procedura administrativă a Legii nr. 112/1995, viciile titlului opus de pârâți și, pe cale de consecință, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.

2. Nu este fondată nici critica, întemeiată pe prevederile art. 4.304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care a invocat nelegalitatea hotărârii primei instanțe pentru nesoluționarea pe fond a acțiunii. în subsidiar, recurenta susține că acest motiv de apel a fost, în mod nelegal, respins. Așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel a arătat motivele pentru care, răspunzând criticii prin care reclamanta susținea nepronunțarea primei instanțe asupra fondului litigiului, a apreciat că Tribunalul a cercetat fondul cauzei.

S-a arătat că prima instanță a analizat titlurile exhibate de părți prin prisma dispozițiilor art. 480 C. civ., că a comparat titlurile, a constatat preferabilitatea celor opuse de pârâți, motivele pentru care a acordat prioritate acestor titluri, raportându-se atât la hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului București, cât și la cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995. Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel nu a analizat critica cu care a fost învestită de reclamantă prin motivele de apel formulate. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că acest motiv de apel a fost corect soluționat. Împrejurarea că Tribunalul nu a aplicat criteriile indicate de reclamantă în compararea titlurilor de proprietate nu poate fi calificată ca o nepronunțare asupra acțiunii cu care a fost învestită instanța.

Este adevărat că Tribunalul a apreciat că titlurile opuse de pârâți s-au consolidat prin neexercitarea de către reclamantă a acțiunii întemeiată pe art. 45 Legea nr. 10/2001, că în cauză nu poate fi vorba despre o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, întrucât reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul în litigiu și că, în considerentele hotărârii, s-au făcut referiri la art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001. însă, analiza făcută de Tribunal nu putea ignora situația juridică a imobilului și cadrul legislativ existent, chiar dacă reclamanta și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ.. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat, iar în baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 700 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți A.V., A.I. și A.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 838A din 02 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenta-reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți A.V., A.I. și A.F.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.