ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7361/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7361/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 16

mai 2006, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primar General, A.V., A.I., A.F. și D.J. și a solicitat instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentele în care locuiesc în prezent.

Prin sentința civilă nr, 7437 din 04

octombrie 2006, Judecătoria sectorului 2 București, a respins excepția lipsei calității

procesuale active ca neîntemeiată, a admis acțiunea, a obligat pârâții A.V., A.F.

și A.I. să lase reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul

nr. X situat în București, corp A, sector 2 și a obligat pârâtul D.J. să lase reclamantei

în deplină proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. Z situat în București,

corp B, sector 2.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs pârâții A.V., A.I., A.F. și D.J., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

La termenul de judecată din data de 18

iunie 2008, tribunalul a calificat calea de atac exercitată ca fiind apel, având

în vedere că intimata-reclamantă a precizat că valoarea imobilului depășește 1 miliard

RON.

Prin decizia civilă nr. 1063A din 17

septembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate

de apelanții-pârâți, a anulat sentința civilă nr. 7437 din 04 octombrie 2006 pronunțată

de Judecătoria sectorului 2 București și a reținut cauza spre soluționare în primă

instanță la Tribunalul București.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

pârâtul D.J., iar prin decizia civilă nr. 108 din 19 ianuarie 2009, Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat.

Judecând litigiu în primă instanță, prin

încheierea de la termenul de judecată din data de 09 februarie 2010, Tribunalul

București, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei inadmisibilității acțiunii

și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesual active.

Prin sentința civilă nr. 699 din 18 mai

2010, Tribunalul București, secția a

V-

a

civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesual active a reclamantei,

acțiunea formulată de reclamantă și cererea acesteia de acordare a cheltuielilor

de judecată.

Excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantei a fost respinsă cu motivarea că, prin promovarea prezentei acțiuni,

reclamanta urmărește ca, prin intermediul comparării titlurilor de proprietate să

se dea preferință titlului său, față de cel al pârâților, cu consecința obligării

acestora la lăsarea apartamentelor în deplină proprietate și posesie a reclamantei.

Pe fond, s-a reținut că prezentei cauze

îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu dispozițiile C. civ.,

invocate în motivarea cererii de chemare în judecată, întrucât norma juridică specială

(în speță Legea nr. 10/2001) derogă de la norma generală (specialia generalibus

derrogant).

Tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților A.V.,

A.I. și A.F. (descendenți ai autorului I.A.) -contractul de vânzare-cumpărare

nr. QQQ/1997 încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995-, precum și titlul

pârâtului D.J. (moștenitor al autorilor D.D. și D.S.) - contractul de vânzare-cumpărare

nr. WWW/1997 -, întrucât, potrivit art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș

cu respectarea dispozițiilor legale

În

speță, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentelor revendicate

către pârâții persoane fizice a fost făcută cu respectarea acestor dispoziții, atâta

timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare

cumpărare în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 45 Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

reclamanta P.M., iar prin decizia nr. 838A din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat. Dispozitivul

deciziei a fost completat prin decizia nr. 82A din 08 februarie 2012 a aceleiași

instanțe cu obligarea reclamantei la plata sumei de 1.200 RON cheltuieli de judecată

către intimata A.V..

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997

a Consiliului General al Municipiului București, s-a restituit în natură în deplină

proprietate reclamantei P.M. apartamentul nr. Y, corp B și terenul în suprafață

de 94,86 mp, precum și cota-parte indiviză din părțile și dependințele comune ale

imobilului din sector 2, București.

De asemenea, reclamantei P.M. i-a fost

acordată cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. X, corp B, apartamentul

nr. Z, corp B, apartamentul nr. X, corp A, apartamentul nr. Y, corp A și terenul

aferent din sector 2, București, suma de 87.229.682 RON.

Această hotărâre a fost primită de către

reclamantă la data de 12 august 1997.

Prin cererea formulată la data de 9

mai 1996, reclamanta P.M. a solicitat restituirea în natură a apartamentul nr.

Y, și a întregului teren din sector 2, arătând că este succesoarea lui A.N., zis

A.I.A., a dobândit numele de P. la căsătoria cu V.P. și a devenit proprietara imobilului

în litigiu prin actul dotal autentificat conform procesului-verbal din 14 decembrie

1942.

Prin aceeași cerere, reclamanta a arătat

că solicită despăgubiri ce urmează a fi stabilite conform Legii nr. 112/1995, pentru

corpul de la aceeași adresă, precum și pentru apartamentul nr. X și mansarda situate

în imobilul de la aceeași adresă și pentru terenul aferent acestora, învederând

că este unica moștenitoare a părinților săi.

După emiterea hotărârii nr. 658 din 29

iulie 1997 și după comunicarea acesteia, la data de 16 mai 2006, reclamanta P.M.

a formulat prezenta cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu Municipiul

București, prin Primarul General și pârâții persoane fizice și a solicitat să-i

fie lăsate în deplină proprietate și liniștită posesie și apartamentele nr. X corp

A, și apartamentul nr. Z din sector 2, București.

Anterior formulării acestei cereri de chemare

în judecată, prin dispoziția din 16 decembrie 2004 a Primăriei Municipiului București,

emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit în natură reclamantei spațiul

cu altă destinație de la parterul corpului A, apartamentul de la parterul corpului

A și apartamentul situat în corpul B, ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii

nr. 112/1995.

Prin această dispoziție, nu s-au restituit

reclamantei apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv apartamentul

înstrăinat către I.A. și A.V. și apartamentul înstrăinat către D.D. și S..

Prima instanță a analizat lipsa calității

procesuale active a reclamantei prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, arătând

că nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, care derogă la cadrul special

de reglementare a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei

și din susținerile reclamantei rezultă că A.I.A. este una și aceeași persoană cu

A.I.N., identitate dovedită prin actul dotai încheiat de către autorul reclamantei

în favoarea acesteia la data de 14 decembrie 1942 și care atestă că A.I.N. purta

și numele A.I.A..

Prin urmare, Curtea de Apel a constatat

că excepția lipsei calității procesuale active în mod corect a fost respinsă de

către prima instanță, chiar dacă considerentele hotărârii primei instanțe sunt diferite,

iar criticile formulate de pârâtul D.J., prin aderarea la apel, sunt nefondate.

Curtea de Apel a constatat că prima instanță

a analizat titlurile exhibate de părți prin prisma dispozițiilor art. 480 C.

civ. și, comparând titlurile, a constatat preferabilitatea titlurilor prezentate

de pârâți întrucât au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Referirile primei instanțe la dispozițiile Legii nr. 10/2001au fost făcute în considerarea

măsurilor reparatorii ce pot fi primite de către aceasta dacă imobilul a fost înstrăinat

fostului chiriaș cu respectarea Legii nr. 112/1995.

S-a constatat că tribunalul a analizat

și comparat titlurile prezentate de părți, luând în considerare și hotărârea

nr. 658 din 29 iulie 1997 prin care reclamanta a primit despăgubiri pentru apartamentele

X și Z din imobilul situat în București, sector 2, și, de asemenea, a fost avută

în vedere cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995.

Instanța de apel a mai reținut că, prin

cererea formulată la data de 9 mai 1996, apelanta-reclamantă a solicitat în temeiul

Legii nr. 112/1995, acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil cu excepția

apartamentului nr. Y, iar în temeiul Legii nr. 10/2001, i-au fost restituite în

natură părțile din imobil ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Apelanta-reclamantă și-a exprimat opțiunea

cu privire la măsurile reparatorii pentru imobilul preluat abuziv de către stat

prin cererea formulată la data de 9 mai 1996, situație în care, intimații-pârâți

aveau cunoștință de faptul că aceasta nu a solicitat restituirea în natură a apartamentelor

pe care le dețineau în temeiul contractelor de închiriere, iar asupra acestei situații

juridice, apelanta-reclamantă nu poate reveni pentru că s-ar pune în pericol siguranța

circuitului civil.

Intimații-pârâți au respectat dispozițiile

art. 9 Legea nr. 112/1995, la momentul dobândirii apartamentelor nr. X și Z din

imobilul în litigiu și titlul acestora este preferabil titlului apelantei-reclamante,

fiind încheiat cu respectarea prevederilor legale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

a declarat și motivat recurs reclamanta P.M..

Prin motivele de recurs se formulează următoarele

critici de nelegalitate.:

prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 Legea nr. 213/1998 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

O acțiune în revendicare prin comparare

de titluri, presupune analizarea provenienței titlurilor de proprietate comparate,

precum și stabilirea titlului provenit de la adevăratul proprietar (inclusiv analizarea

valabilității titlului autorilor, în speță al statului).

De asemenea, trebuie stabilit în ce măsură

legislația internă oferă o cale de despăgubire efectivă și dacă revendicarea imobilului

este singura aptă să ducă la o despăgubire integrală și la valoarea de piață pentru

imobilul ce face obiectul acțiunii.

Dovedirea titlului de proprietate al reclamantei

asupra apartamentelor în cauză este în afara oricărui dubiu, reclamanta fiind proprietar

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. XXX/1923, autentificat de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, al actului de vânzare-cumpărare nr. YYY/1930, autentificat

de Tribunalul Ilfov, secția notariat, și al actului dotal autentificat din 14

decembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, construcția a fost ridicată

de autorul reclamantei în baza autorizației din 7 iunie 1924 emisă de Primăria Orașului

București.

Spre deosebire de titlul reclamantei, titlurile

pârâților provin de la un neproprietar. Statul Român a deținut imobilul fără titlu,

cu încălcarea legii, a Constituției și a tratatelor internaționale la care România

era parte în anul 1950, aspecte pe care instanța de apel trebuia să le rețină în

temeiul art. 6 alin. (3) Legea nr. 213/1998.

Prin hotărârea 658 din 29 iulie 1997, emisă

de Consiliul General al Municipiului București a fost recunoscut implicit dreptul

reclamantei asupra întregului imobil, chiar dacă s-a dispus doar în parte restituirea

în natură și în parte acordarea de despăgubiri.

Despăgubirile acordate în temeiul Legii

nr. 112/1995 au fost modice față de valoarea de piață a imobilului, neputând fi

considerate o reparație echitabilă.

Prin emiterea acestei hotărâri s-a creat

o speranță legitimă în sensul restituirii în natură sau acordării de despăgubiri

la valoarea de piață în viitor, având în vedere și legislația emisă ulterior, al

cărui principiu preponderent a fost și este restitutio in integrum.

Este eronată aprecierea instanței de apel

conform căreia în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanta nu a solicitat decât despăgubiri

pentru apartamentele în cauză, pierzând dreptul de a solicita restituirea în natură.

La acel moment, reclamanta a cerut ceea ce legea permitea, și i s-a recunoscut dreptul

sau o speranță legitimă asupra întregului imobil.

În

aceste condiții, în care reclamanta beneficiază de o speranță

legitimă privind restituirea întregului imobil, iar legislația română nu prevede

un mecanism eficient necesar a asigura o despăgubire rapidă și la valoarea de piață,

după cum a apreciat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în nenumărate cauze, acțiunea

în revendicare constituie singura modalitate eficientă de despăgubire.

În

cazul admiterii acțiunii, pârâții beneficiază de dispozițiile

Legii nr. 1/2009, care ar asigura o despăgubire rapidă și la valoarea de piață pentru

apartamentele ce fac obiectul acțiunii.

Potrivit deciziei 33/2008 trebuie analizat

și în ce măsură pârâții pot invoca un titlu în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului. Analizând acest aspect, instanța de apel trebuia să observe

că pârâții nu au așteptat finalizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995,

cumpărând pe riscul lor și în cunoștință de cauză. De asemenea, titlul lor nu a

fost consolidat printr-o acțiune injustiție prin care să se constate valabilitatea

acestuia.

Prin urmare, comparând titlurile prin prisma

art. 480 C. civ., cu criteriile acolo stabilite, se impune admiterea acțiunii și

restituirea în natură a imobilului revendicat în patrimoniul reclamantei.

motivul de apel vizând nesoluționarea pe fond a acțiunii (art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.).

Prin încheierea din data de 27 aprilie

2010, prin care a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată

pe dispozițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (încheiere

definitivă și irevocabilă prin neatacarea ei cu apel de către pârâți), prima instanță

a reținut că reclamanta are la dispoziție acțiunea în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, astfel încât trebuia să aplice regulile privind compararea de titluri.

Or, tribunalul s-a limitat să afirme că

nu poate cerceta titlul pârâtului, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece

acesta nu a fost atacat cu o acțiune în nulitate într-un anumit termen prevăzut

de Legea nr. 10/2001. O astfel de afirmație duce la concluzia nesoluționării pe

fond a acțiunii.

Deși recurenta a criticat această soluție

prin motivele de apel, acest aspect nu fost analizat nici de instanța de apel, iar

dacă Înalta Curte ar aprecia a fost analizat, el a fost în mod eronat respins.

Refuzul instanței de a cerceta și compara

proveniența celor două titluri de proprietate, doar pe simplul motiv că unul nu

a fost atacat cu o acțiune în nulitate, constituie un refuz de soluționare pe fond

a cererii de revendicare.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

reclamantei și a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 22 aprilie 1997, în baza Legii nr. 112/1995, Municipiul București a vândut autorului

pârâților A.V., A.I. și A.F. apartamentul nr. X corp A, din sector 2, București,

împreună cu o cotă indiviză de 18,49% din părțile de folosință comună și cu suprafața

de 57,53 mp. teren situat sub construcție.

Totodată, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 10 iulie 1997, în baza aceleiași legi, Municipiul București a vândut autorilor

pârâtului D.J. apartamentul nr. Z corp B, din sector 2, București, împreună cu o

cotă indiviză de 19,02% din părțile de folosință comună și cu suprafața de 29,48

mp. teren situat sub construcție.

Prin hotărârea nr. 658 din 29 iulie 1997

a Consiliului General al Municipiului București, în baza Legii nr. 112/1995, reclamantei

i-a fost restituit în natură, în deplină proprietate, apartamentul nr. Y, corp B

și terenul în suprafață de 94,86 mp, precum și cota-parte indiviză din părțile și

dependințele comune ale imobilului din sector 2, București. De asemenea, i-a fost

acordată, cu titlu de despăgubiri, suma de 87.229.682 RON pentru apartamentul

nr. X, corp B, apartamentul nr. Z, corp B, apartamentul nr. X, corp A, apartamentul

nr. Y, corp A și terenul aferent din sector 2, București.

Pentru imobilul în litigiu, reclamanta

a formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din

16 decembrie 2004, Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea

în natură, către reclamantă, a spațiului cu altă destinație de la parterul corpului

A, a apartamentului de la parterul corpului A și a apartamentului situat în corpul

B, ce nu au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În

cuprinsul dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001,

s-a menționat că nu fac obiectul restituii apartamentele vândute în temeiul Legii

nr. 112/1995, respectiv apartamentul nr. X, vândut prin contractul de vânzare-cumpărare

din 22 aprilie 1997 și apartamentul nr. Z, vândut contractul de vânzare-cumpărare

din 10 iulie 1997.

Pentru restituirea acestor două apartamente,

la data de 16 mai 2006, reclamanta a formulat prezenta acțiune în revendicare, întemeiată

pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și următoarele C. civ - prin

care a solicitat obligarea pârâților A.V., A.I., A.F. și D.J. să-i lase în deplină

proprietate și posesie apartamentele dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia în interesul legii nr. 33

din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între

aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv

în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ..

S-a concluzionat că opinia unor instanțe,

în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane

care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat

în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea

în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus

derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de decțiile

unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede

în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite,

nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta.

Totodată, s-a argumentat că numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele

legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În

consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ..

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat

procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare

având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice

consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată

în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire

la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele

judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea

generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior

expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul

unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării

unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile art. 329 alin. (3)

C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea

instanței de apel este legală.

Împrejurarea

că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul

la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru

că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție

deplină.

În

plus, prin decizia nr.

XX

din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite,

în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

În

consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei

în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă

în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a

emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat

accesul la justiție.

Pentru aceste considerente, Înalta

Curte va respinge, ca nefondate, acele critici prin care recurenta susține că, întrucât

legislația română nu prevede un mecanism eficient pentru a asigura o despăgubire

rapidă, la valoarea de piață a bunului, acțiunea în revendicare ar constitui singura

modalitate eficientă de despăgubire.

Este adevărat că, prin decizia în interesul

legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

În

analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată

și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care,

ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor,

ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

În

cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui

„bun" în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței

europene acestei noțiuni.

Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală

a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită

noțiunii de „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a drepturilor Omului.

În

practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare

a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o

privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată

ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului

lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei

unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului.

Raportat la această practică, invocată

de recurenți prin motivele de recurs, simpla recunoaștere, în cauza de față a caracterului

abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului 92/1950, era

suficientă pentru a constata existența unui „bun actual" în patrimoniul reclamanților.

Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența

unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în

mod expres restituirea bunului.

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității

titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept

la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii

cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază

de o hotărâre definitivă și executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea

de proprietar a bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire

a imobilului, ea nu este titulara unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, ci doar a unui drept de creanță, constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care urmează a fi valorificate în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Dreptul de creanță valorificabil în procedura

Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanța europeană prin hotărârea pilot,

independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudența

anterioară a Curții Europene reprezenta un element esențial în recunoașterea dreptului

la restituirea imobilului.

Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană

nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie.

Prin urmare, constatând că reclamanta nu

deține un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană și că, din acest motiv ea nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care

să o îndreptățească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă

verificarea existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor

de proprietate, efectele pe care le-a avut o hotărâre emisă în procedura administrativă

a Legii nr. 112/1995, viciile titlului opus de pârâți și, pe cale de consecință,

analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.

pe prevederile art. 4.304 pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta susține că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel prin care a invocat nelegalitatea

hotărârii primei instanțe pentru nesoluționarea pe fond a acțiunii. în subsidiar,

recurenta susține că acest motiv de apel a fost, în mod nelegal, respins.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei

recurate, Curtea de Apel a arătat motivele pentru care, răspunzând criticii prin

care reclamanta susținea nepronunțarea primei instanțe asupra fondului litigiului,

a apreciat că Tribunalul a cercetat fondul cauzei.

S-a arătat că prima instanță a analizat

titlurile exhibate de părți prin prisma dispozițiilor art. 480 C. civ., că a comparat

titlurile, a constatat preferabilitatea celor opuse de pârâți, motivele pentru care

a acordat prioritate acestor titluri, raportându-se atât la hotărârea nr. 658

din 29 iulie 1997 emisă de Consiliul General al Municipiului București, cât și la

cererea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, nu se poate susține că instanța

de apel nu a analizat critica cu care a fost învestită de reclamantă prin motivele

de apel formulate.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată

că acest motiv de apel a fost corect soluționat.

Împrejurarea

că Tribunalul nu a aplicat criteriile indicate

de reclamantă în compararea titlurilor de proprietate nu poate fi calificată ca

o nepronunțare asupra acțiunii cu care a fost învestită instanța.

Este adevărat că Tribunalul a apreciat

că titlurile opuse de pârâți s-au consolidat prin neexercitarea de către reclamantă

a acțiunii întemeiată pe art. 45 Legea nr. 10/2001, că în cauză nu poate fi vorba

despre o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului

de proprietate, întrucât reclamanta a beneficiat de despăgubiri pentru imobilul

în litigiu și că, în considerentele hotărârii, s-au făcut referiri la art. 18

lit. c) Legea nr. 10/2001. însă, analiza făcută de Tribunal nu putea ignora situația

juridică a imobilului și cadrul legislativ existent, chiar dacă reclamanta și-a

fundamentat cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ..

Față de considerentele expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat, iar în baza art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 700 RON cheltuieli

de judecată către intimații-pârâți A.V., A.I. și A.F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta P.M. împotriva deciziei civile nr. 838A din 02 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă

recurenta-reclamantă la 700 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți A.V.,

A.I. și A.F..

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.