ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7037/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 30 noiembrie 2006, sub nr. 39845/299/2006, reclamanții M.M.F. și M.C.I. au chemat în judecată pe pârâții SC P. SA și SC B. SA și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.I.B., sector 1, compus din construcții și teren în suprafață totală de 1.565 mp. Totodată, au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 480 și urm. C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 17357 din 13 decembrie 2007, Judecătoria sector 1 București, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 14 noiembrie 2007, sub nr. 21426/299/2007, reclamanții M.M.F., M.C.I., S.G.N.A. și I.M.C. au chemat în judecată pe pârâții SC P. SA și SC B. SA și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. P.I.B., sector 1, compus din construcții și teren în suprafața totală de 1.565 mp. Prin Sentința civilă nr. 2699 din 27 februarie 2008 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În ședința publică de la data de 17 septembrie 2008, Tribunalul a admis excepția de litispendență și a dispus atașarea Dosarului nr. 14818/3/2008 la Dosarul nr. 6245/3/2008. La data de 10 martie 2010, reclamanții M.M.F. și M.C.I. au învederat instanței că, prin contractele de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate la 21 noiembrie 2007 și la 18 ianuarie 2008, S.G.N.A. și I.M.C. au vândut către aceștia drepturile litigioase deduse prezentei judecăți, astfel încât Tribunalul a apreciat că, în cauză, au calitate de reclamanți doar reclamanții M.M.F. și M.C.I. Prin Sentința civilă nr. 1259 din 6 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În considerentele sentinței s-a reținut că, din cuprinsul procesului-verbal nr. x/1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, rezultă că asupra imobilului situat în C.D. și str. P.I.B., transmis pe cale succesorală de la defunctul L.M., a fost înscris dreptul de proprietate, în cote egale de câte 1/3 în favoarea autorilor reclamanților, L.L., L.M. și L.E. S-a reținut că imobilul era compus din teren în suprafață de 1.572 mp și 4 corpuri de case, două corpuri la mijloc, un corp în față, având parter cu șapte camere, dependințe, etaj cu șapte camere și dependințe și un altul, în spate, compus din parter cu atelier și etaj. Potrivit actelor de stare civilă și a certificatelor de moștenitor aflate la dosarul cauzei, succesiunea defunctei L.L., decedată la data de 10 octombrie 1965 a fost culeasă de L.E., în calitate de fiu (certificat de moștenitor din 17 iulie 2001 emis de B.N.P.

B.N.), succesiunea acestuia din urmă revenind soției supraviețuitoare L.I. (certificat de moștenitor din 17 iulie 2001 emis de B.N.P. B.N.). Ca urmare a decesului lui L.I., masa succesorală rămasă de pe urma acesteia a revenit în cote egale, reclamanților M.C.I. și M.M.F., în calitate de fii ai defunctei, astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor din 17 iulie 2001 emis de B.N.P. B.N. Cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care a aparținut lui L.M., cel de al doilea fiu al autorului comun, a fost culeasă, ca urmare a dezbaterilor succesorale succesive, consemnate în cuprinsul certificatelor de moștenitor, de reclamantul S.G.N.A. și intervenientul I.M.C.

Cum potrivit vânzărilor de drepturi litigioase ce au avut loc ca urmare a perfectării contractelor de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate la 21 noiembrie 2007 și la 18 ianuarie 2008, S.G.N.A. și I.M.C. au transmis drepturile litigioase deduse prezentei judecăți către reclamanții M.C.I. și M.M.F., Tribunalul a constatat că în patrimoniul acestora din urmă a intrat întregul drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Coroborând mențiunile extrasului din Tabelul imobilelor naționalizate în București conform Decretului nr. 92/1950 cu situația juridică, prima instanță a constatat, față de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că imobilul situat în București, str. P.I.B.

a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în temeiul actului normativ menționat, odată cu imobilul situat în C.D., ce a aparținut de asemenea, autorului comun, L.M. Din considerentele Sentinței civile nr. 365 din 10 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prima instanță a reținut că reclamanții au formulat notificarea din 9 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în București, str. I.B., sector 1, însă nu a fost făcută vreo dovadă a soluției dată asupra acesteia.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie, întocmită de expert B.G., tribunalul a reținut că terenul în litigiu are o suprafață de 1.573 mp și că acesta se suprapune cu proprietatea reclamanților identificată în planul topografic la nivelul anului 1940 la adresa din C.D., în prezent deținută de pârâtele SC B. SA și SC P. SA, conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată din 3 august 1995 și din 26 ianuarie 1994 emise de Ministerul Industriilor. În ceea ce privește construcțiile revendicate, acestea au fost identificate conform raportului de expertiză tehnică întocmit de expert B.M.

Tribunalul a constatat că reclamanții au întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 C. civ., împrejurare față de care a considerat că solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. În acest sens, Tribunalul a avut în vedere că potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate sunt afectate.

În cauza dedusă judecății, acest din urmă criteriu se opune lipsirii pârâților de dreptul lor de proprietate Reclamanții au formulat notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin care au cerut restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în București, str. P I.B., sector 1. Alegând prin aceasta calea legii speciale, urmează ca soluționarea cererii lor să se facă conform procedurii reglementată de aceasta, potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram. Pe de altă parte, reclamanții nu au solicitat desființarea celor două titluri de proprietate invocate de pârâte, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul de proprietate al pârâtelor s-a consolidat și că acestea dețin un bun, o speranță legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Lipsa acestui demers din partea reclamanților conduce la concluzia că aceștia nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului, pârâții fiind singurii care dețin un bun în sensul avut în vedere normele europene. A fost înlăturat argumentul invocat de reclamanți referitor la faptul că instanța ar trebui să stabilească dacă bunul preluat abuziv de stat putea deveni proprietate pârâtelor, potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, față de împrejurarea că, în cadrul acțiunii în revendicare, compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilității unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulității.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții M.M.F. și M.C.I., iar prin Decizia nr. 607A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Tribunalul a analizat corect situația de fapt dedusă judecății și a aplicat în conformitate cu jurisprudența internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului dispozițiile legale în materie, reținând corect că reclamanții nu au un bun conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și că acțiunea în revendicare de drept comun este neîntemeiată, singura speranță legitimă a reclamanților fiind reprezentată de Legea nr. 10/2001, pe care aceștia au și accesat-o.

În cauza Atanasiu și alții, pronunțată la 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin "speranța legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate. Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor. În prezenta cauză, reclamanții nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceștia nefăcând nicio dovadă că au acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii - 2006/2007 - și că dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari, iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu.

Tribunalul a interpretat corect dispozițiile legale atât în raport cu legislația Convenției Europene a Drepturilor Omului cât și cu Legea nr. 10/2001 și cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, concluzionând corect că nu se poate realiza în cauză o analiză comparativă a drepturilor de proprietate, exclusiv prin raportare la normele dreptului comun, ori a Legii nr. 213/1998 (ce cuprindea o normă tranzitorie, până la apariția Legii nr. 10/2001). Prin neaccesarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul prevăzut de art. 45, intimata are un titlu preferabil în cadrul acțiunii în revendicare, câtă vreme chiar Curtea Europeană în decizia Atanasiu a arătat că simpla constatare a ilegalității naționalizării se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și a epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect, practica românească este unitară în sensul că nesoluționarea în termen a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă un răspuns negativ care poate fi atacat în instanță (Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Justiție și Casație). În consecință, reclamanții-apelanți au posibilitatea unui recurs efectiv în fața instanțelor naționale pentru soluționarea notificării și valorificării dreptului lor de proprietate în procedura specială. Nici argumentele potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod echivalent cu atribuirea efectivă a unei compensații iar acțiunea în revendicare de drept comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu pot fi primite.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului citată de către reclamanți datează dintr-o perioadă anterioară cauzei pilot Atanasiu, cauză care prin considerentele sale a reamintit practica sa anterioară, aducând însă o serie de precizări neechivoce asupra unor noțiuni ca: bun, speranță legitimă, aplicabilitate a Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul statelor contractante, etc. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții M.M.F. și M.C.I. Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Reclamanții dețin cel puțin o speranță legitimă de dobândire a imobilului în litigiu deoarece prima instanța a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, ceea ce echivalează cu o ingerință în dreptul de proprietate, în conformitate cu Protocol nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin stabilirea faptului că singura speranță legitimă a reclamanților este legată de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat dreptul reclamanților de acces la instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cu toate că apreciază că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, instanța de apel consideră că nu pot fi analizate pe fond, comparativ, drepturile de proprietate ce se opun, încălcând astfel considerentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României, potrivit cărora, respingerea acțiunii în revendicare, în baza dreptului comun, cu motivarea că reclamantele trebuiau să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, aduce atingere substanței dreptului de acces la instanță.

În al doilea rând, interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor rezultate din Hotărârea Maria Atanasiu sunt contrare Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanțele confruntate cu acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunța hotărâri contrare Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie să cerceteze, prin raportare la situația specifică a fiecărei cauze, cel puțin două chestiuni: dacă procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă, în sensul jurisprudenței Curții Europene, și dacă reclamantul are fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul aceleiași jurisprudențe.

Sub primul aspect, caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanța națională în funcție de starea legislației și a practicilor administrative de la momentul pronunțării hotărârii. Sub acest aspect, Curtea Europeană a reținut că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, raportat la două elemente: absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite și cuantumul acestora. Sub cel de-al doilea aspect, reclamantul poate invoca fie un bun actual (când are o hotărâre ce recunoaște caracterul nelegal al naționalizării), fie o speranță legitimă (în măsura în care există constatări făcute de instanțe sau de administrație cu privire la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri).

Prin Dispoziția din 18 iulie 2005 a Primarului Municipiului București emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea către reclamanți a unei părți din imobil, mai puțin apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se totodată caracterul nelegal al naționalizării imobilului și calitatea reclamanților M.M.F. și M.C.I. de persoane îndreptățite la restituirea imobilului. Pentru imobilul situat în str. I.B. (partea din spate), Primăria a trimis dosarele de notificare către SC B. SA și SC P. SA, acestea nefiind soluționate până în acest moment. În plus, instanța de apel a reținut faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod nelegal, acest aspect, coroborat cu cel prezentat anterior, conducând la concluzia că reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de dobândire a bunului în condițiile în care nu există o procedura efectivă și eficientă care să asigure repararea prejudiciului cauzat de ingerința în dreptul lor de proprietate.

Se mai arată că, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții nu au un "bun" în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece nu au fost anulate cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate. Recurenții invocă în acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în raport cu care, confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar este considerată realizată, chiar dacă nevalabilitatea titlului statului sau a preluării este constatată doar prin considerentele hotărârii judecătorești rămase definitive, și chiar dacă confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar nu fusese realizată încă la momentul introducerii acțiunii în revendicare.

În consecință, întrucât prima instanța a reținut în considerentele hotărârii că imobilul a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, rezultă că instanța de apel a apreciat eronat că reclamanții nu au un "bun" în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului. Este îndeplinită și condiția existenței unei "ingerințe" a statului în dreptul de proprietate, fapt care constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului Curtea Europeană a recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții.

Instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate, și că aceasta lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absente prelungite a despăgubirii, proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia. Faptul că certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au fost anulate, nu dă preferabilitate acestora față de titlul de proprietate al reclamanților, care provine de la adevăratul proprietar.

Eventuala condiționare a succesului unei acțiuni în revendicare de anularea titlului de proprietate al intimaților-pârâți ar trebui prevăzută expres de lege, acestea fiind de strictă aplicare și interpretare. Cum însă nu există nicio dispoziție legală în vigoare în materia revendicării care să stabilească un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de stat, regim derogatoriu prin care să se condiționeze admisibilitatea acțiunii în revendicare de anularea titlului subdobânditorului, o astfel de interpretare nu are niciun temei legal.

Mai mult, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reținerea unei astfel de condiționări care operează numai pentru proprietarii de imobile naționalizate și nu pentru oricare dintre titularii unui drept de proprietate imobiliară, reprezintă o încălcare atât a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și o ingerință în dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naționalizate. Nu este îndeplinită nici cerința unui just echilibru. Reținerea în sarcina unei persoane a obligației de a suporta consecințele încălcării legii de către terțe părți (mai ales când una dintre acestea este Statul) nu poate fi considerată decât o sarcină injustă și excesivă.

Faptul că reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obține restituirea bunului în natură, prin intermediul unei proceduri judiciare de drept comun, în condițiile în care notificarea transmisă Primăriei Municipiului București nu a fost soluționată nici până în prezent. Reclamanții susțin că, atâta timp cât ambele părți dețin titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar titlurile provin de la autori diferiți, se impune compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri și argumentează de ce este preferabil titlul autorului lor.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Este necontestată în cauză împrejurarea că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamanților și că a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950. În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificarea din 9 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Prin Dispoziția din 18 iulie 2005, Primarul Municipiului București a dispus restituirea către reclamanți a unei părți din imobil, mai puțin a apartamentelor vândute chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pentru partea din imobil deținută de SC B. SA și SC P. SA, Primăria Municipiului București a înaintat notificarea acestor entități în considerarea calității lor de unități deținătoare. În anul 2006, respectiv 2007, reclamanții au formulat prezentele acțiuni în revendicare, întemeiate pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și urm. C.civ - prin care au solicitat obligarea celor două unități deținătoare - SC B- SA și SC P- SA - să le lase în deplină proprietate și posesie partea din imobil pe care o dețin. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, acele critici prin care recurenții susțin că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de a obține restituirea bunului în natură, prin intermediul unei proceduri judiciare de drept comun, în condițiile în care notificarea transmisă Primăriei Municipiului București nu a fost soluționată până în prezent.

Este adevărat că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În analiza recursului în interesul legii cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui "bun" în accepțiunea dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei noțiuni. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate.

Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului. Raportat la această practică, invocată de recurenți prin motivele de recurs, simpla recunoaștere, în cauza de față a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existența unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților.

Însă, prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141 - 143). Prin urmare, câtă vreme reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu este titularii unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ci doar ai unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și care urmează a fi valorificate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Dreptul de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanța europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, aspect care, în jurisprudența anterioară a Curții Europene reprezenta un element esențial în recunoașterea dreptului la restituirea imobilului.

Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fiind obligatorie. Prin urmare, constatând că reclamanții nu dețin un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv ei nu pot obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a putea beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor de proprietate și, pe cale de consecință, analiza criticilor formulate prin motivele de recurs sub aceste aspecte.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții-reclamanți vor fi obligați la 4.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.M.F. și M.C.I. împotriva Deciziei civile nr. 607A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON către intimata-pârâtă SC B. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AS