ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7037/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7037/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

sectorului 1 București la data de 30 noiembrie 2006, sub nr. 39845/299/2006,

reclamanții M.M.F. și M.C.I. au chemat în judecată pe pârâții SC P. SA și SC B.

SA și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, str. P.I.B., sector 1, compus din

construcții și teren în suprafață totală de 1.565 mp.

Totodată, au

solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 480 și urm. C. civ., precum și dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 17357 din 13 decembrie 2007, Judecătoria sector 1 București, a admis

excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 14

noiembrie 2007, sub nr. 21426/299/2007, reclamanții M.M.F., M.C.I., S.G.N.A. și

I.M.C. au chemat în judecată pe pârâții SC P. SA și SC B. SA și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București,

str. P.I.B., sector 1, compus din construcții și teren în suprafața totală de

1.565 mp.

Prin Sentința civilă

nr. 2699 din 27 februarie 2008 Judecătoria sectorului 1 București a admis

excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În ședința publică de

la data de 17 septembrie 2008, Tribunalul a admis excepția de litispendență și

a dispus atașarea Dosarului nr. 14818/3/2008 la Dosarul nr. 6245/3/2008.

La data de 10 martie

2010, reclamanții M.M.F. și M.C.I. au învederat instanței că, prin contractele

de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate la 21 noiembrie 2007

și la 18 ianuarie 2008, S.G.N.A. și I.M.C. au vândut către aceștia drepturile

litigioase deduse prezentei judecăți, astfel încât Tribunalul a apreciat că, în

cauză, au calitate de reclamanți doar reclamanții M.M.F. și M.C.I.

Prin Sentința civilă

nr. 1259 din 6 octombrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În considerentele

sentinței s-a reținut că, din cuprinsul procesului-verbal nr. x/1940 întocmit

de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, rezultă că asupra

imobilului situat în C.D. și str. P.I.B., transmis pe cale succesorală de la

defunctul L.M., a fost înscris dreptul de proprietate, în cote egale de câte

1/3 în favoarea autorilor reclamanților, L.L., L.M. și L.E.

S-a reținut că

imobilul era compus din teren în suprafață de 1.572 mp și 4 corpuri de case,

două corpuri la mijloc, un corp în față, având parter cu șapte camere,

dependințe, etaj cu șapte camere și dependințe și un altul, în spate, compus

din parter cu atelier și etaj.

Potrivit actelor de

stare civilă și a certificatelor de moștenitor aflate la dosarul cauzei,

succesiunea defunctei L.L., decedată la data de 10 octombrie 1965 a fost

culeasă de L.E., în calitate de fiu (certificat de moștenitor din 17 iulie 2001

emis de B.N.P. B.N.), succesiunea acestuia din urmă revenind soției

supraviețuitoare L.I. (certificat de moștenitor din 17 iulie 2001 emis de

B.N.P. B.N.).

Ca urmare a decesului

lui L.I., masa succesorală rămasă de pe urma acesteia a revenit în cote egale,

reclamanților M.C.I. și M.M.F., în calitate de fii ai defunctei, astfel cum

rezultă din cuprinsul certificatului de moștenitor din 17 iulie 2001 emis de

B.N.P. B.N.

Cota de 1/3 din

dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, care a aparținut lui L.M.,

cel de al doilea fiu al autorului comun, a fost culeasă, ca urmare a

dezbaterilor succesorale succesive, consemnate în cuprinsul certificatelor de

moștenitor, de reclamantul S.G.N.A. și intervenientul I.M.C.

Cum potrivit

vânzărilor de drepturi litigioase ce au avut loc ca urmare a perfectării

contractelor de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificate la 21

noiembrie 2007 și la 18 ianuarie 2008, S.G.N.A. și I.M.C. au transmis

drepturile litigioase deduse prezentei judecăți către reclamanții M.C.I. și

M.M.F., Tribunalul a constatat că în patrimoniul acestora din urmă a intrat

întregul drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Coroborând mențiunile

extrasului din Tabelul imobilelor naționalizate în București conform Decretului

nr. 92/1950 cu situația juridică, prima instanță a constatat, față de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, că imobilul situat

în București, str. P.I.B. a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în

temeiul actului normativ menționat, odată cu imobilul situat în C.D., ce a

aparținut de asemenea, autorului comun, L.M.

Din considerentele

Sentinței civile nr. 365 din 10 martie 2006 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prima instanță a reținut că reclamanții au formulat

notificarea din 9 august 2001 prin care au solicitat restituirea în natură a

imobilului construcție și teren situat în București, str. I.B., sector 1, însă

nu a fost făcută vreo dovadă a soluției dată asupra acesteia.

Potrivit concluziilor

raportului de expertiză tehnică în specialitatea topografie, întocmită de

expert B.G., tribunalul a reținut că terenul în litigiu are o suprafață de

1.573 mp și că acesta se suprapune cu proprietatea reclamanților identificată

în planul topografic la nivelul anului 1940 la adresa din C.D., în prezent

deținută de pârâtele SC B. SA și SC P. SA, conform certificatelor de atestare a

dreptului de proprietate privată din 3 august 1995 și din 26 ianuarie 1994

emise de Ministerul Industriilor. În ceea ce privește construcțiile

revendicate, acestea au fost identificate conform raportului de expertiză

tehnică întocmit de expert B.M.

Tribunalul a

constatat că reclamanții au întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile

art. 480 C. civ., împrejurare față de care a considerat că solicitarea acestora

nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și

având în vedere și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin. (3)

C. proc. civ.

În acest sens,

Tribunalul a avut în vedere că potrivit principiului general de drept,

specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că

instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe

dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială

este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă

securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate sunt

afectate.

În cauza dedusă

judecății, acest din urmă criteriu se opune lipsirii pârâților de dreptul lor

de proprietate

Reclamanții au formulat

notificare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin care au cerut

restituirea în natură a imobilului construcție și teren situat în București,

str. P I.B., sector 1. Alegând prin aceasta calea legii speciale, urmează ca

soluționarea cererii lor să se facă conform procedurii reglementată de aceasta,

potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

Pe de altă parte,

reclamanții nu au solicitat desființarea celor două titluri de proprietate

invocate de pârâte, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul de

proprietate al pârâtelor s-a consolidat și că acestea dețin un bun, o speranță

legitimă de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Lipsa acestui demers

din partea reclamanților conduce la concluzia că aceștia nu se pot prevala de

existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii

proprietății asupra imobilului, pârâții fiind singurii care dețin un bun în

sensul avut în vedere normele europene.

A fost înlăturat

argumentul invocat de reclamanți referitor la faptul că instanța ar trebui să

stabilească dacă bunul preluat abuziv de stat putea deveni proprietate

pârâtelor, potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, față de

împrejurarea că, în cadrul acțiunii în revendicare, compararea titlurilor

aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilității unuia dintre ele, în

acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a

constatării nulității.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții M.M.F. și M.C.I., iar prin Decizia nr.

607A din 20 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Tribunalul a analizat

corect situația de fapt dedusă judecății și a aplicat în conformitate cu

jurisprudența internă și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului

dispozițiile legale în materie, reținând corect că reclamanții nu au un bun

conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și că acțiunea în revendicare de drept comun este

neîntemeiată, singura speranță legitimă a reclamanților fiind reprezentată de

Legea nr. 10/2001, pe care aceștia au și accesat-o.

În cauza Atanasiu și

alții, pronunțată la 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat, cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu

poate invoca o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le

incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții.

Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale",

cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele în virtutea cărora un

reclamant poate pretinde să aibă cel puțin "speranța legitimă" de a

se bucura efectiv de un drept de proprietate.

Existența unui

"bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără

nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile

au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul

hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului.

În acest context,

refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință

în dreptul la respectarea bunurilor.

În prezenta cauză, reclamanții

nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției Europene a Drepturilor

Omului, aceștia nefăcând nicio dovadă că au acționat în justiție anterior datei

introducerii acțiunii - 2006/2007 - și că dețin o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari, iar în

dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu.

Tribunalul a

interpretat corect dispozițiile legale atât în raport cu legislația Convenției

Europene a Drepturilor Omului cât și cu Legea nr. 10/2001 și cu Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, concluzionând corect că nu se

poate realiza în cauză o analiză comparativă a drepturilor de proprietate,

exclusiv prin raportare la normele dreptului comun, ori a Legii nr. 213/1998

(ce cuprindea o normă tranzitorie, până la apariția Legii nr. 10/2001).

Prin neaccesarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul prevăzut de art. 45, intimata are un

titlu preferabil în cadrul acțiunii în revendicare, câtă vreme chiar Curtea

Europeană în decizia Atanasiu a arătat că simpla constatare a ilegalității

naționalizării se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a

cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și a

epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

Sub acest aspect,

practica românească este unitară în sensul că nesoluționarea în termen a

notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 reprezintă un răspuns negativ

care poate fi atacat în instanță (Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Justiție și Casație).

În consecință,

reclamanții-apelanți au posibilitatea unui recurs efectiv în fața instanțelor

naționale pentru soluționarea notificării și valorificării dreptului lor de

proprietate în procedura specială.

Nici argumentele

potrivit cărora Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod echivalent cu

atribuirea efectivă a unei compensații iar acțiunea în revendicare de drept

comun este singura modalitate de redobândire a dreptului de proprietate, nu pot

fi primite.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului citată de către reclamanți datează dintr-o

perioadă anterioară cauzei pilot Atanasiu, cauză care prin considerentele sale

a reamintit practica sa anterioară, aducând însă o serie de precizări

neechivoce asupra unor noțiuni ca: bun, speranță legitimă, aplicabilitate a

Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul statelor contractante, etc.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții M.M.F. și

M.C.I.

Prin motivele de

recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Reclamanții dețin cel

puțin o speranță legitimă de dobândire a imobilului în litigiu deoarece prima

instanța a reținut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, ceea ce

echivalează cu o ingerință în dreptul de proprietate, în conformitate cu

Protocol nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin stabilirea

faptului că singura speranță legitimă a reclamanților este legată de procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, instanța de apel a încălcat dreptul

reclamanților de acces la instanță garantat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, cu toate că

apreciază că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, instanța de apel

consideră că nu pot fi analizate pe fond, comparativ, drepturile de proprietate

ce se opun, încălcând astfel considerentele reținute de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României, potrivit cărora,

respingerea acțiunii în revendicare, în baza dreptului comun, cu motivarea că

reclamantele trebuiau să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001,

aduce atingere substanței dreptului de acces la instanță.

În al doilea rând,

interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor rezultate din Hotărârea

Maria Atanasiu sunt contrare Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Instanțele

confruntate cu acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a

evita riscul de a pronunța hotărâri contrare Curții Europene a Drepturilor

Omului, trebuie să cerceteze, prin raportare la situația specifică a fiecărei

cauze, cel puțin două chestiuni: dacă procedura specială reglementată de Legea

nr. 10/2001 este una eficientă, în sensul jurisprudenței Curții Europene, și

dacă reclamantul are fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un

bun, în sensul aceleiași jurisprudențe.

Sub primul aspect,

caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanța națională

în funcție de starea legislației și a practicilor administrative de la momentul

pronunțării hotărârii. Sub acest aspect, Curtea Europeană a reținut că

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, raportat la două

elemente: absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la data la care

ar urma să fie plătite și cuantumul acestora.

Sub cel de-al doilea

aspect, reclamantul poate invoca fie un bun actual (când are o hotărâre ce

recunoaște caracterul nelegal al naționalizării), fie o speranță legitimă (în

măsura în care există constatări făcute de instanțe sau de administrație cu

privire la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a

primi despăgubiri).

Prin Dispoziția din

18 iulie 2005 a Primarului Municipiului București emisă în temeiul Legii nr.

10/2001, s-a dispus restituirea către reclamanți a unei părți din imobil, mai

puțin apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se

totodată caracterul nelegal al naționalizării imobilului și calitatea

reclamanților M.M.F. și M.C.I. de persoane îndreptățite la restituirea

imobilului.

Pentru imobilul

situat în str. I.B. (partea din spate), Primăria a trimis dosarele de

notificare către SC B. SA și SC P. SA, acestea nefiind soluționate până în

acest moment.

În plus, instanța de

apel a reținut faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod nelegal, acest

aspect, coroborat cu cel prezentat anterior, conducând la concluzia că

reclamanții au cel puțin o speranță legitimă de dobândire a bunului în condițiile

în care nu există o procedura efectivă și eficientă care să asigure repararea

prejudiciului cauzat de ingerința în dreptul lor de proprietate.

Se mai arată că, în

mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanții nu au un "bun"

în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului deoarece nu au fost anulate

cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Recurenții invocă în

acest sens jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în raport cu

care, confirmarea dreptului de proprietate a fostului proprietar este

considerată realizată, chiar dacă nevalabilitatea titlului statului sau a

preluării este constatată doar prin considerentele hotărârii judecătorești

rămase definitive, și chiar dacă confirmarea dreptului de proprietate a fostului

proprietar nu fusese realizată încă la momentul introducerii acțiunii în

revendicare.

În consecință,

întrucât prima instanța a reținut în considerentele hotărârii că imobilul a

fost preluat în mod abuziv de Statul Român, rezultă că instanța de apel a

apreciat eronat că reclamanții nu au un "bun" în accepțiunea

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Este îndeplinită și

condiția existenței unei "ingerințe" a statului în dreptul de

proprietate, fapt care constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a

recunoscut libertatea Statului Român de a reglementa condițiile în care acceptă

să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub

aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul

restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în

măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor

proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și

coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a

incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru

subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții.

Instanța de

contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001,

inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege

nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea

efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor

naționalizate, și că aceasta lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de

persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare,

datorită unei absente prelungite a despăgubirii, proporționalitatea

referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării

acesteia.

Faptul că

certificatele de atestare a dreptului de proprietate nu au fost anulate, nu dă

preferabilitate acestora față de titlul de proprietate al reclamanților, care

provine de la adevăratul proprietar.

Eventuala

condiționare a succesului unei acțiuni în revendicare de anularea titlului de

proprietate al intimaților-pârâți ar trebui prevăzută expres de lege, acestea

fiind de strictă aplicare și interpretare.

Cum însă nu există

nicio dispoziție legală în vigoare în materia revendicării care să stabilească

un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele preluate abuziv de

stat, regim derogatoriu prin care să se condiționeze admisibilitatea acțiunii

în revendicare de anularea titlului subdobânditorului, o astfel de interpretare

nu are niciun temei legal.

Mai mult, din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, reținerea unei astfel de condiționări care

operează numai pentru proprietarii de imobile naționalizate și nu pentru

oricare dintre titularii unui drept de proprietate imobiliară, reprezintă o

încălcare atât a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și o

ingerință în dreptul de proprietate al proprietarilor imobilelor naționalizate.

Nu este îndeplinită

nici cerința unui just echilibru. Reținerea în sarcina unei persoane a

obligației de a suporta consecințele încălcării legii de către terțe părți (mai

ales când una dintre acestea este Statul) nu poate fi considerată decât o

sarcină injustă și excesivă.

Faptul că reclamanții

au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu afectează dreptul lor de

a obține restituirea bunului în natură, prin intermediul unei proceduri

judiciare de drept comun, în condițiile în care notificarea transmisă Primăriei

Municipiului București nu a fost soluționată nici până în prezent.

Reclamanții susțin

că, atâta timp cât ambele părți dețin titluri scrise privind dreptul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, iar titlurile provin de la autori

diferiți, se impune compararea drepturilor autorilor de la care provin cele

două titluri și argumentează de ce este preferabil titlul autorului lor.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Este necontestată în

cauză împrejurarea că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamanților

și că a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.

În temeiul Legii nr.

10/2001, reclamanții au formulat notificarea din 9 august 2001 prin care au

solicitat restituirea în natură a imobilului.

Prin Dispoziția din

18 iulie 2005, Primarul Municipiului București a dispus restituirea către

reclamanți a unei părți din imobil, mai puțin a apartamentelor vândute

chiriașilor în temeiul Legii nr. 112/1995. Pentru partea din imobil deținută de

SC B. SA și SC P. SA, Primăria Municipiului București a înaintat notificarea

acestor entități în considerarea calității lor de unități deținătoare.

În anul 2006,

respectiv 2007, reclamanții au formulat prezentele acțiuni în revendicare,

întemeiate pe dispozițiile de drept comun în materie - art. 480 și urm. C.civ -

prin care au solicitat obligarea celor două unități deținătoare - SC B- SA și

SC P- SA - să le lase în deplină proprietate și posesie partea din imobil pe

care o dețin.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei

opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor

preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care,

deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă

calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ.,

este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul

dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și

care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.

480 din C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au

stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că

acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor

de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, hotărârea instanței de apel este legală.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr.

10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, acele critici prin care

recurenții susțin că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 nu

afectează dreptul lor de a obține restituirea bunului în natură, prin

intermediul unei proceduri judiciare de drept comun, în condițiile în care

notificarea transmisă Primăriei Municipiului București nu a fost soluționată

până în prezent.

Este adevărat că,

prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit că în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului

în interesul legii cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta

Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către

stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se

de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

În cauză însă,

reclamanta nu se poate prevala de existența unui "bun" în accepțiunea

dată de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene acestei

noțiuni.

Aceasta deoarece, în

jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește

interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica

anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o

privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era

apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat

de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către

proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat

unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a

bunului.

Raportat la această

practică, invocată de recurenți prin motivele de recurs, simpla recunoaștere,

în cauza de față a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat,

în temeiul Decretului nr. 92/1950, era suficientă pentru a constata existența unui

"bun actual" în patrimoniul reclamanților.

Însă, prin Hotărârea

pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a

reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag.

140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141 -

143).

Prin urmare, câtă

vreme reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin

care să le fi fost recunoscută calitatea de proprietari ai bunului în litigiu

și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, ei nu este

titularii unui bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, ci doar ai unui drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute

de Legea nr. 10/2001 și care urmează a fi valorificate în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Dreptul de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 a fost recunoscut de instanța

europeană prin hotărârea pilot, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea,

aspect care, în jurisprudența anterioară a Curții Europene reprezenta un

element esențial în recunoașterea dreptului la restituirea imobilului.

Hotărârea pilot

pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale,

aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție fiind obligatorie.

Prin urmare,

constatând că reclamanții nu dețin un "bun actual" în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană și că, din acest motiv ei

nu pot obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, fără a

putea beneficia de un drept de restituire care să-i îndreptățească la

redobândirea posesiei, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea

existenței unui bun în patrimoniul pârâților, compararea titlurilor de

proprietate și, pe cale de consecință, analiza criticilor formulate prin

motivele de recurs sub aceste aspecte.

Față de

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., recurenții-reclamanți vor fi obligați la 4.000 RON cheltuieli de

judecată către intimata-pârâtă SC B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.M.F. și M.C.I. împotriva Deciziei civile nr.

607A din 20 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenții-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000

RON către intimata-pârâtă SC B. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - AS