ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5059/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 5 octombrie 2005, sub nr. 23496 din 05 octombrie 2005, număr format nou 23865/299/2005, reclamanții S.I.M., I.I.M.M. și D.Ș.D.M. au chemat în judecată pe pârâții Ș.M., Ș.S.A., R.N. și R.C., solicitând instanței să-i oblige pe pârâți să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren și construcție situat în București, sector 1. Prin cererile de chemare în garanție formulate la data de 29 noiembrie 2005, respectiv 2 decembrie 2005, pârâții Ș.M. și Ș.S.A., precum și R.N. și R.C. au solicitat obligarea chemaților în garanție Municipiul București, prin Primarul General, și SC H.N.

SA (primii dintre pârâți) să le plătească o sumă egală cu valoarea de piață a apartamentelor din imobilul revendicat de reclamanți. Prin sentința civilă nr. 15022 din 17 octombrie 2006, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1393 din 09 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a admis cererea principală a reclamanților, a obligat pe pârâții Ș.M. și Ș.S.A. să le lase acestora, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. X, situat în București, sector 1, cota indiviză din părțile de folosință comună și terenul aferent în suprafață de 64,43 m.p.

și pe pârâții R.N. și R.C. să le lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartament, situat la etajul X al imobilului de la aceeași adresă, cota indiviză din părțile de folosință comună și terenul aferent în suprafață de 75,28 m.p.; a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanție formulate de pârâții Ș.M., Ș.S.A., R.N. și R.C. în contradictoriu cu Municipiul București și SC H.N. SA. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată. Astfel, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în acest caz, referindu-se la situația cererilor de restituire pentru bunurile preluate de stat și aflate în patrimoniul acestuia sau al unității administrativ-teritoriale, nu și la situația bunurilor care nu se mai află în patrimoniul acestora, ci în patrimoniul unor terți, persoane fizice sau juridice.

Formularea de către reclamanți a unei cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 nu înlătură posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători în baza Legii nr. 10/2001, întrucât legea specială nu cuprinde nicio interdicție în acest sens. Nu s-a putut reține că, întrucât reclamanții au ales calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu mai au deschisă calea acțiunii de drept comun, întrucât această lege specială nu putea reglementa, de principiu, obligația unității deținătoare de a restitui în natură un bun pe care nu îl mai avea în patrimoniu, deoarece l-a înstrăinat către fostul chiriaș, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Faptul că se prevede acordarea de despăgubiri nu este relevant sub acest aspect, deoarece numai proprietarul al cărui bun a fost răpit în timpul regimului comunist este singurul în măsură să aprecieze modalitatea suficientă de reparație pentru prejudiciul suferit, respectiv redobândirea imobilului în natură sau în alte modalități. În condițiile în care fostul proprietar, respectiv moștenitorii acestuia, urmăresc redobândirea integrală a bunului preluat de stat, iar cele două proceduri, cea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, și cea generală, de drept comun, nu au aceeași finalitate, prin înseși limitele impuse, în cazul procedurii speciale, de situația juridică a bunului solicitat, nu s-a putut reține încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram.

Pe fond, s-a constatat că Decretul nr. 92/1950 era nelegal și contravenea ordinii sociale instituită prin Constituție și prin C. civ., prin urmare, statul nu are un titlu valabil, care să poată fi opus adevăratului proprietar sau moștenitorilor acestuia. Obiectul cauzei îl reprezintă imobilul situat în București, sector 1. Acest imobil a fost proprietatea lui M.N.I.S., dobândit prin donație de la părinții săi, astfel cum rezultă din actul de donație autentificat sub nr. 42401 din 26 noiembrie 1938 și din procesul – verbal încheiat la 20 mai 1940 de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare în București nr. 4755/1940. De pe urma defunctului S.M.N., decedat la 24 septembrie 1954, au rămas ca moștenitori reclamanții, în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1195 din 17 august 1992 eliberat de Notariatul de Stat sector 5 București, reclamanții justificându-și, astfel, calitatea procesuală activă.

Imobilul a fost preluat de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, la poziția nr. 7044 fiind înscris Simionescu Mircea, de la care au fost preluate 4 apartamente situate în București, astfel cum rezultă din adresele emisă de C.G.M.B. - A.F.I., nr. 29472 din 15 iulie 1998 emisă de Administrația Financiară sector 1 și din extrasul din listele anexă ale Decretului nr. 92/1950. Cu privire la diferența de număr, în actul de proprietate al autorului reclamanților fiind înscris nr. 2 pe str. V., iar, în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950, fiind înscris nr. 21, Tribunalul a constatat că este vorba despre o eroare, întrucât, potrivit adresei emisă de Primăria municipiului București – Direcția Evidență Proprietăți, pe str. V. nu a existat niciodată nr. 21, fiind făcută, astfel, dovada identității între imobilul ce a aparținut autorului reclamanților și cel preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Această dovadă rezultă și din raportul de expertiză construcții efectuat, în cauză, de expert D.E. În baza Legii nr. 112/1995, imobilul a fost înstrăinat către chiriași, astfel: apartamentul nr. X, situat la parter, către pârâții Ș.M. și Ș.S.A., prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, și apartamentul nr. X, către pârâții R.N. și R.C., prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 octombrie 1996. Tribunalul a constatat, deci, că asupra imobilului invocă titluri de proprietate atât reclamanții, cât și pârâții, procedându-se, astfel, la compararea acestora pentru a se da preferință titlului autorului mai bine caracterizat, criteriul de preferință fiind cel al puterii titlului autorului, în situația în care titlurile provin de la autori diferiți.

Respingerea, prin sentința civilă nr. 2728 din 17 aprilie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, a cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate, ce reprezintă titlurile pârâților, nu conferă acestora, prin ea însăși, o deplină preferință, întrucât acțiunea în revendicare este un mijloc juridic complex de apărare a dreptului de proprietate, ce nu este limitată, ca sferă de incidență, doar la posesorul neproprietar. Acțiunea în revendicare este mijlocul specific de apărare a dreptului de proprietate pus la îndemâna proprietarului și împotriva altor persoane care invocă un titlu de proprietate valabil. Este ipoteza specifică a comparării de titluri. Prin urmare, buna-credință a chiriașilor cumpărători, care salvează actul de la efectele nulității, nu poate paraliza acțiunea în revendicare a proprietarului inițial, independent de soluția dată acțiunii în constatarea nulității.

Cum titlul pârâților provine de la stat, trebuie a se stabili dacă statul a avut titlu valabil asupra imobilului. Tribunalul a apreciat că Decretul nr. 92/1950 era nelegal și contravenea ordinii sociale instituită prin Constituție și prin C. civ. Prin urmare, statul nu are un titlu valabil, care să poată fi opus adevăratului proprietar sau moștenitorilor acestuia. În consecință, Tribunalul a apreciat că dreptul reclamanților, dobândit prin moștenire de la un adevărat proprietar este preferabil dreptului pârâților dobândit de la statul neproprietar, care deținea imobilul în baza unui titlu nevalabil, deci, fără titlu și, ca atare, nu putea transmite în mod valabil dreptul de proprietate către chiriași, potrivit principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții R.N. și R.C., precum și pârâții Ș.M. și Ș.S.A. Prin Decizia civilă nr. 723/ A din 9 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții pârâți R.N. și R.C., precum și de apelanții pârâți Ș.M. și Ș.S.A. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții R.N. și R.C., precum și pârâții Ș.M. și Ș.S.A. Prin Decizia civilă nr. 8916 din 3 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile declarate de pârâți, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că pârâții R.N., R.C., pe de o parte, Ș.S.A., Ș.M., pe de altă parte, au atacat sentința Tribunalului prin apeluri distincte. Deși sesizată cu soluționarea a două apeluri, conform minutei întocmite cu prilejul deliberării, instanța s-a pronunțat în sensul respingerii unui singur apel. Această omisiune de pronunțare atrage nulitatea deciziei Curții de Apel, nulitate ce nu poate fi înlăturată prin considerentele și dispozitivul hotărârii, în care s-a făcut referire la ambele apeluri. Pe de altă parte, prin primul motiv de apel, apelanții R.N. și R.C. au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanți pe calea dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepție asupra căreia instanța de apel a omis a se pronunța, ceea ce atrage, de asemenea, casarea deciziei atacate cu recurs.

Prin Decizia nr. 244/ A din 8 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis ambele apeluri declarate de pârâții R.N. și R.C., respectiv de pârâții Ș.M. și Ș.S.A., împotriva sentinței civile nr. 1393 din 09 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, a respins cererile de chemare în garanție, ca lipsite de interes, menținând dispoziția sentinței privind respingerea excepției de inadmisibilitate a acțiunii. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamantul S.I.M.

a solicitat despăgubiri pentru imobilul proprietatea autorului său (Dosar nr. 3098/1996), la data de 28 iulie 1996. Prin notificarea nr. 883 din 19 iulie 2001, S.I.M. a solicitat restituirea în natură a imobilului (teren și construcție) din București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 2728 din 17 aprilie 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, instanța a respins acțiunea reclamantului S.I.M., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, SC H.N. SA, Ș.M. și R.N., având drept obiect constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare pentru apt.

din imobilul situat în București, sector 1. Ulterior, această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 372 din 25 martie 2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 187 din 11 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în apel fiind admisă excepția inadmisibilității acțiunii, dat fiind că nu au fost chemate în judecată toate părțile contractante, respectiv Ș.S.A. și R.C. Referitor la apelul declarat de pârâții R.N. și R.C., Curtea a constatat că o primă critică formulată de aceștia vizează soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, aceasta în neconcordanță cu principiile și prevederile legale în materie de aplicare a legii civile și de clasificare a normelor de drept generale și speciale.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că soluția Tribunalului asupra excepției de inadmisibilitate a acțiunii este legală, în concordanță cu soluția propusă de instanța supremă prin chiar recursul în interesul legii pronunțat, dar și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, față de situația juridică a apartamentului revendicat de la pârâții R.N. și R.C., în analiza excepției invocate, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ., ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)”. De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reținut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru a exista concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reține că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării și modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se poate reține existența obligației transmiterii notificării către unitatea deținătoare.

În speță, reclamanții au urmat procedura instituită de dispozițiile legii speciale, astfel cum rezultă și din actele depuse la dosar, imobilul în litigiu fiind, de altfel, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. Așadar, este dovedit, în cauza pendinte, că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reținut, de altfel, și prin hotărârea apelată. Trebuie avut în vedere și faptul că a refuza reclamanților calea dreptului comun, de realizare a dreptului lor, ar însemna a încălca dreptul acestora la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ceea ce, însă, este relevant în speța de față este faptul că, prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant”, instanța supremă nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un „bun”, ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.

În cauza de față nu se pune problema unui conflict între norma internă și norma convențională, aceasta deoarece, pentru a verifica neconvenționalitatea, trebuie a se stabili, anterior, dacă reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției. Or, în speță, nu se poate reține că aceștia au un „bun” în sensul Convenției europene a drepturilor omului, cât timp legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, iar neparcurgerea unei astfel de proceduri, care garantează, de altfel, fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, în sensul art. 6 din Convenție, conduce la pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii.

De altfel, instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincova și Pinc contra Cehiei).

Așadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept al autorului reclamantului, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaștere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Pe de altă parte, conform jurisprudenței C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O.

2004-IX). Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecký, § 52). Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră o deosebită importanță momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparație devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire. Astfel, Curții i-a fost suficient să constate, în cauza Maria Atanasiu contra României, ținând cont de sensul autonom al noțiunii de „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 și 75). Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanților S.I.M., I.I.M.M. și D.Ș.D.M., în mod definitiv, un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, proprietatea pârâților R.N. și R.C. Primăria Municipiului București nici până la acest moment nu a răspuns solicitării făcute în baza Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține că reclamanții dețin un „bun”, în sensul Convenției. O eventuală constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine, în mod automat, un drept de restituire a bunului, ci ea dă dreptul la o despăgubire, din moment ce reiese că acele condiții legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite în persoana reclamanților.

Ca atare, reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți. Această creanță constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecký, § 52). Pe de altă parte, pârâții R.N. și R.C. dețin un „bun”, în sensul Convenției, titlul lor de proprietate nefiind anulat în procedura de constatare a nulității contactului de vânzare cumpărare din 07 octombrie 1996. Aceasta nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de proprietate al acestora. În cauză, trebuie, în acest sens, a se stabili dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, ceea ce este pe deplin valabil.

Cât privește buna credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de pârâții R.N. și R.C., Curtea a reținut că aceasta nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea unei jurisprudențe minoritare, în sensul că art. 45 din Legea nr. 10/2001 ar institui un criteriu de preferință în favoarea chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale s-ar putea realiza, oricum, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării preferabilității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților, și care împiedică redobândirea posesiei de către aceștia.

În cauza de față, însă, cât timp nu se recunoaște în persoana reclamanților existența unui „bun actual”, ci doar a unui „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern, aceștia nu pot folosi prezenta acțiune în revendicare de drept comun, pretențiile lor putând fi soluționate doar în procedura legii speciale, cu atât mai mult cu cât, în prezent, Fondul Proprietatea a fost deja cotat la Bursă. Nu se poate restitui imobilul în natură reclamanților, întrucât acestora le este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanță, fiind un drept distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalând cu o expropriere, în sensul constituțional al acestei măsuri.

Văzând argumentele privind soluția dată în contradictoriu cu pârâții R.N. și R.C., având drept obiect revendicarea imobilului proprietatea celor din urmă, Curtea a constatat că și pârâții Ș.M. și Ș.S.A. dețin un „bun”, în sensul Convenției, titlul lor de proprietate nefiind anulat în procedura de constatare a nulității contactului de vânzare cumpărare din 16 ianuarie 1997. Aceasta nu face altceva decât să consolideze validitatea actului de proprietate al acestora. De asemenea, reclamanții nu au „un bun” actual, confirmat printr-o hotărâre definitivă și executorie, de recunoaștere a calității de proprietar, prin care, în dispozitivul hotărârii, să se fi dispus în mod expres și restituirea bunului deținut de pârâții Ș. Drept consecință, Curtea a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare, în urma admiterii apelurilor declarate de pârâți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Au fost încălcate dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc „limitele casării” în care instanța de rejudecare trebuie să se încadreze, fiind obligată să le respecte, limite care au fost încălcate de către instanța de apel în faza de rejudecare. Din decizia de casare rezultă că au fost invocate, analizate și reținute argumentele părților cu privire la fondul cauzei, iar motivele casării au vizat pronunțarea, prin decizia recurată, asupra unui singur apel, în loc de două, precum și nepronunțarea asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Aceste elemente esențiale sus-menționate stabilesc și limitele rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, limite pe care instanța de apel le-a încălcat, pronunțând, cu nerespectarea legii, decizia recurată. Din această situație de fapt și de drept rezultă următoarele consecințe: a) Faptul că, deși au fost invocate de către recurenți (și reținute ca atare de I.C.C.J. în considerentele deciziei de casare), criticile care privesc soluționarea pe fond a acțiunii, nu au fost considerate întemeiate de către instanță, nefiind admise/incluse în dispozitiv sub nici un aspect. b) Faptul că instanța de apel, în rejudecare, nu a fost ținută de nicio dispoziție din decizia de casare care să impună, în vreun fel, modificarea soluției deja pronunțate în primul ciclu procesual, și că, mai mult, soluția pe fondul cauzei trebuia menținută, neexistând nicio împrejurare de fapt nouă și nicio proba nouă care să conducă la schimbarea soluției respective.

Or, pe acest ultim palier, prin Decizia nr. 244/ A din 08 martie 2011, Curtea de Apel București a efectuat o nouă analiză a fondului cauzei și a schimbat fundamental soluția adoptată inițial în apel, prin Decizia nr. 723/ A din 09 octombrie 2008 pronunțată de aceeași instanța, în condițiile în care Decizia nr. 8916 din 03 noiembrie 2009 pronunțata de I.C.C.J. nu stabilise în acest sens. Mai mult, dat fiind că, în recursul din primul ciclu procesual au fost invocate și analizate de către instanță argumente care țin de fondul cauzei, acestea fiind reținute explicit în Decizia nr. 8916/88/2009, fără a se stabili vreo obligație de schimbarea a acestora sau de efectuare a rejudecării pe fond, rezultă că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat limitele casării.

2. Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995. 2.1 Pârâții au dobândit apartamentele pe care le dețin în baza Legii nr. 112/1995, iar, potrivit art. 9, „Apartamentele dobândite în condițiile alin. (1) nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”. Această interdicție legală lipsește pe cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 de un atribut esențial al dreptului de proprietate, și anume de dreptul de dispoziție. Este evident faptul că proprietatea dobândită de aceștia nu este una tipică, pentru că nu întrunește atributele esențiale ale unei proprietăți standard. Or, în acest context este necesară interpretarea intenției legiuitorului la data edictării actului normativ cu privire la această interdicție.

Iar concluzia unanimă este aceea că scopul legii este cel de protejare a securității circuitului civil. Imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu sunt lăsate să intre în circuitul civil pentru o perioadă de 10 ani de la data vânzării de către stat, tocmai pentru ca, în acest interval de timp, situația lor juridică să fie pe deplin clarificată, din perspectiva acțiunilor revendicate formulate. În interiorul acestei perioade de 10 ani, vechii proprietari pot iniția demersurile pentru restituirea bunului, cum este și cazul de față, acțiunea fiind formulată în anul 2005, înainte de expirarea perioadei de interdicție legală, perioadă în care titlurile intimaților-pârâți sunt lovite de precaritate.

Această situație face ca titlurile precare ale intimaților-pârâți să nu poată fi preferabile titlului unui verus dominus. Instanța de apel a ignorat situația juridică generată de art. 9 din Legea nr. 112/1995, pe care l-a aplicat greșit. 2.2 Precaritatea bunei-credințe a intimaților. Aceeași situație de fapt și de drept menționată mai sus afectează și buna-credință a intimaților-pârâți, pe care instanța de apel a reținut-o în mod greșit ca nefiind relevantă. Reținând că intimații-pârâți au cumpărat bunurile cu bună-credință, fără a ști soarta lor anterioară și fără a putea influenta prețul achiziției, instanța de apel a procedat din nou greșit, ignorând elemente esențiale ale cauzei. Mai mult, există probe concrete care atestă că situația juridică (de imobil naționalizat de către stat) a fost cunoscută și asumată de intimații-pârați, buna-credință neputând fi reținută sub acest aspect.

În acest sens, contractul din 07 octombrie 1996, încheiat de intimații-pârați S., conține explicit prevederea privind exonerarea vânzătorului de obligația de garanție pentru evicțiune - instanța de apel schimbând conținutul lămurit, vădit și neîndoielnic al actului juridic menționat (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). 2.3 A fost aplicat greșit dispozitivul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii, a apreciat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în ipoteza în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Exceptarea prevăzută de teza finală a dispozitivului se referă tocmai la bunurile care au intrat în circuitul civil, securitatea acestuia neputând fi afectată. Însă, imobilul revendicat (cu ambele apartamente deținute de intimații-pârâți) nu intrase încă în circuitul civil la data formulării acțiunii introductive, dat fiind că indisponibilizarea legală a ambelor apartamente era încă aplicabilă. Consecința acestei situații juridice este aceea că exceptarea prevăzută de teza finală a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008 nu își găsește aplicabilitatea în cauza de față. Ca atare, prioritate are Convenția Europeana și aplicarea acestei priorități este efectuată prin admiterea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, legea specială, nu acoperă, prin sfera sa de reglementare, restituirea în natură a imobilelor care nu mai sunt deținute de stat (direct sau indirect). Prin urmare, în speță, este vorbe despre un bun a cărui restituire în natură nu este reglementată de legea specială, și, deci, nu există un concurs de natura celui prevăzut în teza a doua a dispozitivului Deciziei nr. 33/2008. 3. Au fost încălcate Convenția Europeana a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În rejudecarea apelului după casare, Curtea de Apel București face o aplicare greșită a principiilor statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel București consideră ca recurenții-reclamanți nu au un „bun” în sensul Convenției, cât timp legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv. De asemenea, consideră că recurenții-reclamanți nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției întrucât aceștia nu au în patrimoniul lor „un bun actual”. Acest argument al instanței de apel este fundamental greșit. Dezvoltând aceasta idee, instanța retine principiul statuat în cauza Atanasiu și alții c/României, prin care s-a statuat că existența „unui bun actual” în patrimonial unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitiva și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Or, instanța consideră că, în condițiile în care, în speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a reținut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu, nu se poate reține ca aceștia ar deține un „bun” în sensul Convenției. Rezultă din acest considerent al Curții Europene că mai sunt și alte situații decât cea sus-menționată în care „bunul actual” există, chiar dacă nu a fost reținut ca atare printr-o hotărâre definitivă și executorie. Instanța a considerat că recurenții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți. De asemenea, a constatat că o astfel de creanță constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea de „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 Ia Convenție, fără ca în patrimoniul acestora să existe un bun actual, confirmat printr-o hotărâre definitiva și executorie, de recunoaștere a calității de proprietar.

Recurenții precizează în continuare, în susținerea aplicării greșite a legii de către instanța de apel următoarele: a) Forța obligatorie a Convenției și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În temeiul art. 11 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată, legea fundamentală obligă la aplicarea și interpretarea legilor interne prin raportare directă la tratatele internaționale în materia drepturilor omului, printre care și Convenția. În baza acestei norme constituționale, astfel de tratate trebuie aplicate cu prioritate față de normele interne.

În plus, este obligatorie și jurisprudența Curții Europene, reprezentând interpretarea oficială a Convenției, lucru statuat în art. 32 alin. (1) coroborat cu art. 19 și art. 46 alin. (1) din Convenție și consacrat de cu putere obligatorie de jurisprudența Curții Constituționale a României, prin Deciziile nr. 146/2000 și nr. 349/2001. În consecință, hotărârile și deciziile CEDO, date pentru interpretarea Convenției, sunt obligatorii pentru autoritățile statului și instanțele naționale. b) Situația dobânditorilor imobilelor subsecvent naționalizării în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Situația dobânditorilor imobilelor subsecvent măsurilor de naționalizare, confiscare sau expropriere dispuse de către statul comunist este consacrată în jurisprudența Curții Europene prin doua decizii care reprezintă nucleul în aceasta materie: cauzele Pincova și Pinc c/Cehiei și Kalinova c/Bulgariei.

Curtea a stabilit că privarea de proprietate a reclamanților (Pincova și Pinc și, respectiv Kalinova), în calitate de dobânditori de bunuri naționalizate, a fost stabilită prin lege, tocmai în scopul de a atenua efectele abuzurilor regimului comunist, măsură necesară, ce afecta caracterul democratic al statului. Astfel, o eventuală pierdere a proprietății de către subdobânditorii bunului naționalizat ține de utilitatea publică, încadrându-se în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea Europeana consideră, deci, că este firească și legală soluția de privare de proprietate a subdobânditorilor bunului naționalizat. Iar această soluție consacrată de C.E.D.O. a fost încălcată de instanța de apel.

c) „Speranța legitimă” de restituire este „un bun” în sensul C.E.D.O. Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Parcurgând jurisprudența C.E.D.O. sus-menționată în materia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în cazul dobânditorilor bunurilor anterior naționalizate de stat, aceasta este în mod evident și covârșitor în favoarea adevăraților proprietari. C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în cazul subdobânditorilor de la stat doar prin raportare la faptul ca acestora li s-a impus o sarcină excesivă și disproporționată prin faptul că nu au avut acces la despăgubiri echitabile din partea statului sau despăgubirea nu putea fi acordată deloc.

In cazul de față, având în vedere ca legislația română în vigoare (Legea 1/2009) acordă explicit dreptul la despăgubire integrală, la nivelul valorii de circulație a imobilelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, considerentele reținute de instanța de apel nu își pot găsi, în niciun fel, aplicarea. Intimații-pârați au dreptul consacrat de lege, de a-și proteja patrimoniul prin primirea valorii de piață a imobilelor (și încă în numerar, într-o procedură mai scurtă decât cea a Legii nr. 10/2001 pentru foștii proprietari). Nu subzistă, deci, o „nouă nedreptate”, considerată a fi de evitat de către instanța de apel, iar soluția recurată nu se încadrează în nici un fel în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reținută fără suport de aceeași instanță.

Mai mult decât atât, în cauzele menționate anterior, C.E.D.O. constata buna-credința a dobânditorilor dreptului de proprietate al imobilelor de la stat, aspect care nu poate fi reținut și în cazul recurenților din cauza situației juridice specifice a bunurilor care au făcut obiectul vânzării și care fac obiectul acțiunii în revendicare. Recurenții reiau în continuare argumentele privind reaua credință a pârâților prezentate la pct. 2 din cererea de recurs. În consecință, în patrimoniul recurenților-reclamanți s-a născut „speranța legitimă” de a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului. În jurisprudența C.E.D.O., speranța legitimă este proteguită în aceeași măsură ca și dreptul de proprietate deja obținut și este preferată în toate cazurile față de dreptul dobânditorilor de imobile în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții întrunesc condițiile esențiale de a li se restitui bunul în natură și, totodată, beneficiază de situația de incertitudine juridică a pârâților, care nu pot invoca faptul că ar deține „un bun” în sensul Convenției doar pentru că titlul în baza căruia au dobândit dreptul de proprietate nu a fost anulat, acel titlu nereprezentând o bază solidă și incontestabilă pentru ca dreptul de proprietate să poată fi opus unui „verus dominus”. Astfel, Curtea de Apel București a decis, în mod, greșit, că reclamanții nu au un „bun” în sensul Convenției, aceștia beneficiind de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 în acest sens.

Este greșită constatarea Curții de Apel, făcând trimitere la Hotărârea-pilot M. Atanasiu și alții c/României, potrivit căreia „existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului”. De asemenea, Curtea de Apel face o interpretare greșită a noțiunii de „interes” și „bun”, omițând cauzele Păduraru c/României și Străin c/României. Decizia recurată vine în contradicție cu jurisprudența recentă a Curții, în hotărârea pilot Atanasiu și alții c/României, Curtea reținând că modul de funcționare a mecanismelor de restituire, instituit în aplicarea legilor speciale de reparație, este unul care a generat un număr impunător de cauze repetitive la C.E.D.O., toate rezultând din aceeași problema structurală și sistemică.

Curtea Europeană constată că acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă în contextul în care procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și de alte legi speciale de reparație nu poate fi privită ca o cale de drept efectivă, în caz contrar s-ar încălca dispozițiile art. 6 parag. 1 la Convenție, aducându-se atingere substanței înseși a dreptului de acces la o instanță. Curtea de Apel consideră în mod eronat că recurenții-reclamanți ar putea fi despăgubiți, chiar și prin intermediul Fondului Proprietatea, acest mecanism nefiind unul efectiv. Or, dispozițiile Convenției și jurisprudența C.E.D.O. impun statelor și instanțelor naționale o obligație de rezultat, întrucât statele semnatare ale Convenției, printre care și România, și-au asumat obligația ca drepturile protejate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii (CEDO, 13 mai 1980, Artico c/Italiei).

Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul menținerii soluției date prin Decizia civilă nr. 723/ A din 09 octombrie 2008 pronunțata de Curtea de Apel. Intimații pârâți nu au depus întâmpinare. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și a limitelor de casare stabilite prin Decizia nr. 8916 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este neîntemeiată. Contrar celor susținute de către recurenți, prin Decizia de casare nr. 8916 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nu s-a rezolvat fondul cauzei și nu s-a dat nicio dezlegare asupra susținerilor și apărărilor de fond, de către instanța de recurs.

Astfel cum au arătat și recurenții, admiterea recursurilor și casarea deciziei atacate au fost determinate de nepronunțarea, de către instanța de apel, decât asupra unui singur apel și de analizarea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fără ca Înalta Curte să antameze în vreun fel aspecte de fond ale litigiului. De asemenea, decizia recurată în primul ciclu procesual a fost casată în totalitate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește ambele apeluri declarate, astfel încât nu s-ar putea reține că s-ar fi păstrat, cel puțin în parte, soluția dată unuia dintre apeluri prin prima decizie a Curții de Apel și că aceasta ar influența, eventual, soluționarea celuilalt apel.

În consecință, față de limitele casării, astfel cum au fost expuse mai sus, în rejudecare, Curtea de Apel avea de analizat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, ulterior, dacă era cazul, fondul celor două apeluri și, implicit ale cauzei, în urma acestei examinări ale criticilor formulate, având posibilitatea să pronunțe o altă soluție decât cea dată prin decizia desființată în primul ciclu procesual, sens în care a și procedat. Având în vedere aceste considerente, nu se poate reține încălcarea, în rejudecare, a limitelor casării dispuse prin Decizia nr. 8916 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală și nici a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. 2.1 Susținerile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 în litigiul de față sunt, de asemenea, neîntemeiate. Contrar celor arătate de recurenți, nu se poate deduce din conținutul textului de lege sus-menționat că interdicția de înstrăinare a unui imobil dobândit de cumpărătorul chiriaș în temeiul acestei legi, timp de 10 ani de la data încheierii contractului, ar genera posibilitatea pentru foștii proprietari de a iniția, în acest interval, demersuri pentru recuperarea bunului și, ca atare, contractele de vânzare-cumpărare respective ar fi lovite de precaritate, urmând a fi înlăturate în disputa cu titlul de proprietate invocat de fostul proprietar, în cadrul acțiunii în revendicare.

În primul rând, după cum rezultă în mod expres din dispoziția enunțată, interdicția îl vizează pe cumpărătorul chiriaș și nu are legătură cu cererile sau acțiunile care pot fi formulate de foștii proprietari în legătură cu aceste bunuri. Pe de altă parte, asemenea acțiuni sau cereri au propriul lor regim juridic prevăzut de legile speciale de reparație, care trebuie urmate în vederea recuperării bunurilor și care, în principiu, nu permit obținerea lor în afara cadrului normativ astfel conceput. În acest sens, sub imperiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar putea formula cerere de restituire în natură a bunului la care era îndreptățit în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii sau acțiune în revendicare potrivit dreptului comun (având în vedere și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998).

De asemenea, după adoptarea Legii nr. 10/2001, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia trebuia să depună notificare a imobilului pretins, pentru inițierea procedurii de restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent. În egală măsură, contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada regimului politic trecut pot fi desființate doar în condițiile în care au fost perfectate cu încălcarea dispozițiilor legale care guvernează încheierea lor valabilă. Aceasta nu înseamnă, însă, că actele juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite de precaritate timp de 10 ani de la încheierea lor și că nu ar produce efecte specifice în legătură cu dreptul de proprietate astfel dobândit de cumpărător, chiar și în disputa cu fostul proprietar.

În plus, și dacă dispoziția legală menționată ar avea, din perspectiva intenției legiuitorului, scopul de asigurare a securității raporturilor juridice, principiul enunțat vizează, în primul rând, pe eventualii terți interesați să încheie acte juridice subsecvente contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în legătură cu bunul respectiv. Nu se poate considera, însă, că dispoziția art. 9 din actul normativ în discuție permite foștilor proprietari să obțină oricând, în intervalul celor 10 ani, bunul respectiv și în afara dispozițiilor legale adoptate în acest sens; cu atât mai puțin, principiul protejării raporturilor juridice născute în legătură cu imobilul respectiv ar putea genera posibilitatea contestării titlului cumpărătorului chiriaș în orice condiții și în afara încălcării condițiilor de valabilitate stabilite de legea sub imperiul căreia a fost încheiat, deoarece aceasta ar însemna, în final, tocmai o profundă insecuritate pentru cumpărător.

În concluzie, nu se poate reține că, prin decizia recurată, Curtea de Apel ar fi încălcat sau aplicat greșit dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, textul de lege menționat neavând legătură cu această cauză în sensul celor susținute de către recurenți. Nu are, astfel, nicio relevanță, în soluționarea litigiului, în ce măsură acțiunea de față a fost introdusă sau nu până la data expirării termenului de 10 ani, prevăzut inițial în art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în prezent abrogat. 2.2 Criticile din cadrul acestui motiv de recurs nu se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece recurenții nu contestă interpretarea greșită a contractelor de