ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2858/2010

Prin cererea adresată Judecătoriei Sector 1 București la data de 3 decembrie 2005, reclamanții S.S.J. și M.J. au chemat în judecată pe pârâții M.M.I.R. și M.L.M. , solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să constate că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului și construcției situate în București, str. Dumitru Florescu, sector 1. La data de 7 ianuarie 2008, pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat obligarea reclamanților pârâți să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, compus din suprafața de 132 mp teren situat în București, str. Dumitru Florescu, sector 1, cerere precizată la data de 3 martie 3008 în sensul că suprafața revendicată este de 68,60 mp, cerere anulată, ca netimbrată, prin încheierea de ședință din data de 3 martie 2008.

Prin sentința civilă nr. 4909 din 14 aprilie 2008, Judecătoria Sector 1 a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesual pasive ca nefondate și pe fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 1706/ A din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Municipiului București și reținându-se necompetența materială a judecătoriei în soluționarea cauzei în primă instanță, hotărârea a fost anulată, s-a constatat caracterul comercial al litigiului și competența materială de soluționare în fond în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința comercială nr. 4931 din 26 martie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-au respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și pasive invocate de pârâți. A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul-pârât S.S.J. în contradictoriu cu pârâții-reclamanți M.M.I.R. și M.L. și s-a anulat, ca netimbrată cererea reconvențională. S-a constatat că reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 111 C. proc. civ., solicitând să se constate că este titularul dreptului de proprietate asupra terenului de 68,6 mp situat în București, str. Dumitru Florescu, sector 1 și a construcției edificate de autoarea sa SC J.R.I. SRL Acțiunea este provocatorie și se întemeiază pe titlul de proprietate al autoarei care, la 7 iunie 2007 a fost radiată din R.C în temeiul art. 31 din Legea nr. 359/2004. Potrivit aceluiași text, alin. (7), bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acestora din registrul comerțului revin acționarilor. În ceea ce privește dreptul de proprietate al reclamantului-pârât contestat atât în comportamentul extrajudiciar acestei acțiuni, cât și prin întâmpinare de către pârâții-reclamanți, a fost dobândit în temeiul art. 237 alin. (10) din Legea nr. 31/1990 și art. 31 alin. (5) din Legea nr. 354/2004, în calitatea sa de unic succesor al autoarei sale, SC J.R.I. SRL. Potrivit adresei 8504/12/1993 a Direcției Generale de Urbanism, terenul are numărul stradal 32 A, regim public atestat și prin hotărâre judecătorească irevocabilă și, deci, cererea principală este fondată. Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți, având ca obiect revendicarea suprafeței în litigiu s-a constatat că nu a fost evaluată și nici timbrată corespunzător, astfel încât s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 146/1997 și a fost anulată, ca netimbrată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, pârâții-reclamanți M.M.I.R. și M.L.M. , solicitându-se admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea cererii principale și admiterea cererii reconvenționale, pentru motivele dezvoltate în scris. Prin decizia comercială nr. 464 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis apelurile, a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță atât în privința cererii principale cât și a cererii reconvenționale. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a greșit atunci când a anulat cererea reconvențională, încălcând dispozițiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, cu vătămarea drepturilor procesuale ale părților, deoarece nu a pus în vedere acestora obligația de a timbra, neindicând care ar fi fost cuantumul corespunzător al taxei de timbru în opinia acesteia și nu a pus în discuția părților excepția netimbrării cu atât mai mult cu cât la dosar exista, încă din primul ciclu procesual o cerere prin care s-a precizat valoarea terenului de 190.000 lei și s-a depus suma de 5.145 lei, cu titlu de taxă de timbru. Procedându-se în acest fel, în sensul anulării greșite a cererii reconvenționale ca netimbrată și constatându-se, totodată, că aceasta are ca obiect acțiunea în revendicare formulată de apelanți - pârâți cu privire la același imobil în legătură cu care intimații-reclamanți solicită constatarea dreptului lor de proprietate, s-a considerat că se impune desființarea întregii hotărâri pentru judecarea concomitentă a celor două cereri în vederea pronunțării unei soluții unitare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul S.S.J. , invocând nelegalitatea hotărârii pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și a arătat că, prin motivele de apel, pârâții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 20 alin. (4) și (5) din Legea nr. 146/1997 cu toate că aceste norme nu reglementează în niciun fel situația în care aceștia s-au aflat. Acest articol se referă la situația în care la momentul înregistrării acțiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său inițial, dar a fost modificată ulterior și ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluționată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal. Or, apelanții nu s-au aflat în situația enunțată în acest articol, ci au omis să se supună cerințelor instanței de judecată care i-a obligat pe aceștia să plătească taxa de timbru în conformitate cu obiectul solicitat prin cererea reconvențională. Totodată și dacă s-ar reține că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale mai sus arătate, instanța de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 120 C. proc. civ. și să constate incidența art. 297 (1) C. proc. civ. numai în privința cererii reconvenționale. Astfel, potrivit art. 120 C. proc. civ., cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală. Când, însă, numai cererea principală este în stare de a fi judecată, instanța o poate judeca deosebit. Astfel, instanța de apel în niciun caz nu putea desființa în tot hotărârea primei instanțe, ci cel mult putea să disjungă apelul în privința cererii reconvenționale și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ., urmând să procedeze la judecarea apelului cu privire la cererea principală - aceasta aflându-se în stare de judecată, sens în care s-a și formulat o cerere, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. fiind aplicabil numai în situația când prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și/ sau atunci când judecata a avut loc în lipsa părții nelegal citată, ceea ce, în cauză, nu se poate reține în privința cererii principale. Totodată, instanța de apel a încălcat și formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se sprijină, deoarece așa cum rezultă din minuta ședinței de judecată din 18 noiembrie 2009, cuprinsă în decizia atacată, precum și din întâmpinarea depusă, s-a solicitat disjungerea cererii reconvenționale, în temeiul art. 120 C. proc. civ. dar, instanța, cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu s-a pronunțat și nu a motivat respingerea cererii, ceea ce i-a produs o vătămare a drepturilor procesuale. A solicitat, în consecință, admiterea recursului, casarea deciziei, disjungerea judecării cererii principale de cererea reconvențională și trimiterea spre judecată a acesteia din urmă instanței de fond pentru reluarea ciclului procesual, respectiv trimiterea judecării cererii principale instanței de apel, pentru rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de apel cu indicația obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., de a proceda la disjungerea judecării cererii reconvenționale de cererea principală.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Asupra recursului. În privința primei critici, referitoare la soluționarea apelului în limitele cererii raportat la excepția netimbrării, se constată că susținerea recurentului - reclamant este contrazisă de conținutul cererii de apel din care rezultă că pârâții - reclamanți au invocat în privința soluționării cererii reconvenționale pe cale de excepție, încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată raportat la obligația legală, nerespectată de către prima instanță, de a pune în vedere părții cuantumul legal datorat față de obiectul și valoarea cererii reconvenționale, atunci când se contestă valoarea, referirea părții la sumele deja depuse cu acest titlu, făcându-se din aceeași perspectivă. Or, din acest punct de vedere, regula consacrată de art. 292 C. proc. civ., potrivit căreia instanța ierarhic superioară este limitată să cenzureze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel, nu a fost încălcată, deoarece prin apelul formulat pârâții - reclamanți au solicitat anularea în întregime a hotărârii față de obiectul cererii reconvenționale constând în revendicare, iar instanța de apel și-a fundamentat soluția pe încălcarea de către prima instanță a obligației de a pune în vedere părții taxa legal datorată cu raportare la acest obiect, ceea ce atrage această soluție. În privința aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 120 C. proc. civ. privind disjungerea judecății cererii reconvenționale de cererea principală, direct în calea de atac și a încălcării, totodată, a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel nu poate desființa hotărârea și trimite cauza la prima instanță pentru rejudecare decât în cazurile strict determinate de acest text de lege, se constată, în primul rând, că recurentul reclamant - pârât nu a formulat o astfel de cerere în fața primei instanțe și nici instanța de fond, față de caracterul dispozitiv al normei și natura pretențiilor, nu a dispus judecarea separată a celor două cereri, astfel încât, cererea cu acest obiect făcută în calea de atac, fie apel, fie recurs, nu mai poate fi primită, în cauză, fiind pronunțată deja o hotărâre unică neapelată de către reclamantul - pârât, recurent în cererea de față. Pe de altă parte, soluționarea diferită a cererilor cu care a fost învestită prima instanță, respectiv pe fond și pe cale de excepție, poate pune în discuție aplicabilitatea art. 297 C. proc. civ. cu incidență asupra soluției ce se poate pronunța în această situație dar ca o consecință a admiterii apelului cu care instanța de apel a fost învestită și, nicidecum, a aplicării instituției disjungerii judecării celor două cereri, la care face trimitere recurentul reclamant - pârât. În această privință, este adevărat că, instanța de apel poate desființa parțial o hotărâre pronunțată în primă instanță și să trimită cauza spre rejudecare acesteia atunci când nu s-a intrat în cercetarea fondului în cazul unor capete de cerere cu finalitate distinctă sau a unor cereri de sine stătătoare, dar textul este incident și atunci când soluționarea cererii reconvenționale nu s-a făcut pe fond și, între obiectul cererii principale soluționată pe fond și al cererii reconvenționale, există o astfel de legătură de conexitate încât prin ea se urmărește de către pârât înlăturarea efectelor cererii principale formulată de reclamant, prin valorificarea pe cale judecătorească a acelorași drepturi pe care părțile și le contestă reciproc. Această rezolvare dată apelului nu este contrară dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., deoarece cererile se exclud reciproc, admiterea pe fond a cererii reconvenționale având drept rezultat respingerea pe fond a cererii principale, astfel încât, tocmai pentru o rezolvare unitară, dat fiind că modul de soluționare pe fond a cererii reconvenționale din această cauză este strâns legat de soluția ce s-ar da cererii principale și numai una dintre cereri a primit o rezolvare pe fond, s-a impus măsura desființării totale a hotărârii cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea concomitentă, pe fond, a ambelor cereri. Cât privește încălcarea formelor de procedură, sub sancțiunea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., din perspectiva faptului că instanța de apel nu s-a pronunțat și nu și-a motivat hotărârea în legătură cu cererea de disjungere, condiția vătămării în sens procesual, în lipsa unei nulități prevăzute expres, nu este îndeplinită, de vreme ce, așa cum s-a arătat în precedent, cererea de disjungere a judecății cererii reconvenționale de cererea principală nu putea opera decât dacă aceasta s-ar fi cerut în cursul dezbaterilor în primă instanță, în termenul legal, iar partea nemulțumită ar fi exercitat apel împotriva hotărârii de respingere a unei astfel de cereri - ceea ce în cauză nu se poate reține. Aceeași rezolvare capătă și cererea cu același obiect formulată în recurs, astfel încât, față de toate criticile analizate și găsite nefondate, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să respingă recursul, ca nefondat.