ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2858/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2858/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1 București la data de 3 decembrie 2005,

reclamanții

S.S.J. și M.J. au chemat în

judecată

pe pârâții M.M.I.R. și M.L.M.

, solicitând instanței ca prin hotărârea ce

va pronunța să constate că

sunt titularii

dreptului de proprietate asupra terenului și construcției situate în București,

str. Dumitru Florescu, sector 1.

La

data de 7 ianuarie 2008, pârâții au formulat cerere reconvențională prin care

au

solicitat obligarea reclamanților pârâți

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, compus din

suprafața de 132 mp teren situat în București, str. Dumitru Florescu,

sector

1, cerere precizată la data de 3 martie 3008 în sensul că suprafața revendicată

este de 68,60 mp, cerere anulată, ca netimbrată, prin încheierea de ședință din

data de 3 martie 2008.

Judecătoria Sector 1 a respins excepția

inadmisibilității și excepția lipsei

calității procesual pasive ca nefondate și pe fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

3.

Apelul declarat de pârâți a fost admis prin decizia civilă nr. 1706/ A din 10

decembrie 2008 a Tribunalului Municipiului București și reținându-se

necompetența materială a judecătoriei în

soluționarea cauzei în primă instanță, hotărârea a fost anulată, s-a constatat

caracterul comercial al litigiului și competența materială de soluționare în

fond în favoarea Tribunalului București.

4.

Prin sentința comercială nr. 4931 din 26 martie 2009 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-au respins excepțiile

inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și pasive invocate de

pârâți.

A fost admisă acțiunea

formulată de reclamantul-pârât

S.S.J.

în contradictoriu cu pârâții-reclamanți

M.M.I.R.

și

M.L. și s-a anulat,

ca netimbrată cererea reconvențională.

S-a constatat că

reclamantul-pârât a invocat dispozițiile art. 111 C. proc. civ., solicitând să

se constate că este titularul dreptului de proprietate asupra terenului de 68,6

mp situat în București, str. Dumitru Florescu, sector 1 și a construcției

edificate de autoarea sa SC J.R.I. SRL

Acțiunea este

provocatorie și se întemeiază pe titlul de proprietate al autoarei care, la 7

iunie 2007 a fost radiată din R.C în temeiul art. 31 din Legea nr. 359/2004.

Potrivit

aceluiași text, alin. (7), bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice

după radierea acestora din registrul comerțului revin acționarilor.

În ceea ce privește

dreptul de proprietate al reclamantului-pârât contestat atât în comportamentul

extrajudiciar acestei acțiuni, cât și prin întâmpinare de către

pârâții-reclamanți, a fost dobândit în temeiul art. 237 alin. (10) din Legea nr.

31/1990 și art. 31 alin. (5) din Legea nr. 354/2004, în calitatea sa de unic

succesor al autoarei sale, SC J.R.I. SRL.

Potrivit adresei

8504/12/1993 a Direcției Generale de Urbanism, terenul are numărul stradal 32

A, regim public atestat și prin hotărâre judecătorească irevocabilă și, deci,

cererea principală este fondată.

Cât privește cererea reconvențională formulată de

pârâții-reclamanți, având ca obiect revendicarea suprafeței în litigiu s-a

constatat că nu a fost evaluată și nici timbrată corespunzător, astfel încât

s-au aplicat dispozițiile Legii nr. 146/1997 și a fost anulată, ca netimbrată.

5.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen

legal, pârâții-reclamanți

M.M.I.R. și M.L.M.

,

solicitându-se admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei

spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea cauzei și respingerea cererii

principale și admiterea cererii reconvenționale, pentru motivele dezvoltate în

scris.

Prin

decizia comercială

nr.

464 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis

apelurile,

a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași instanță atât în privința cererii principale cât și a cererii

reconvenționale.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a greșit atunci când a

anulat cererea reconvențională, încălcând dispozițiile art. 20 din Legea

nr. 146/1997, cu vătămarea drepturilor procesuale

ale părților, deoarece nu a pus în vedere acestora obligația de a timbra,

neindicând care ar fi fost cuantumul corespunzător al taxei de timbru în opinia

acesteia și nu a pus în discuția părților excepția netimbrării cu atât mai mult

cu cât la dosar exista, încă din primul ciclu procesual o cerere prin care s-a

precizat valoarea terenului de 190.000 lei și s-a depus suma de 5.145 lei, cu

titlu de taxă de timbru.

Procedându-se în

acest fel, în sensul anulării greșite a cererii reconvenționale ca netimbrată

și constatându-se, totodată, că aceasta are ca obiect acțiunea în revendicare

formulată de apelanți - pârâți cu privire la același imobil în legătură cu care

intimații-reclamanți solicită constatarea dreptului lor de proprietate, s-a considerat

că se impune desființarea întregii hotărâri pentru judecarea concomitentă a

celor două cereri în vederea pronunțării unei soluții unitare.

hotărâri a formulat recurs reclamantul

S.S.J.

, invocând nelegalitatea hotărârii pentru

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. și a

arătat că, prin motivele de apel, pârâții-reclamanți au invocat dispozițiile art.

20 alin. (4) și (5) din Legea

nr. 146/1997

cu toate că aceste norme nu reglementează în niciun fel situația în care

aceștia s-au aflat. Acest articol se referă la situația în care la momentul

înregistrării acțiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său

inițial, dar a fost modificată ulterior și ea nu va putea fi anulată integral,

ci va trebui soluționată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a

plătit în mod legal. Or, apelanții nu s-au aflat în situația enunțată în acest

articol, ci au omis să se supună cerințelor instanței de judecată care i-a

obligat pe aceștia să plătească taxa de timbru în conformitate cu obiectul

solicitat prin cererea reconvențională.

Totodată

și dacă s-ar reține că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile legale mai

sus arătate, instanța de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 120 C.

proc. civ. și să constate incidența art. 297 (1) C. proc. civ. numai în

privința cererii reconvenționale.

Astfel,

potrivit art. 120 C. proc. civ., cererea reconvențională se judecă

odată cu cererea

principală. Când, însă, numai cererea principală este în stare de a fi

judecată, instanța o poate judeca deosebit. Astfel, instanța de apel în niciun

caz nu putea desființa în tot hotărârea primei instanțe, ci cel mult putea să

disjungă apelul în privința cererii reconvenționale și să trimită cauza spre

rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 120 alin. (2) C. proc. civ., urmând

să procedeze la judecarea apelului cu privire la cererea principală - aceasta

aflându-se în stare de judecată, sens în care s-a și formulat o cerere, art. 297

alin. (1) C. proc. civ. fiind aplicabil numai în situația când

prima instanță a

rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului și/ sau atunci când

judecata a avut loc în lipsa părții nelegal citată, ceea ce, în cauză, nu se

poate reține în privința cererii principale.

Totodată, instanța de

apel a încălcat și formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se

sprijină, deoarece așa cum rezultă din minuta ședinței de judecată din 18

noiembrie 2009, cuprinsă în decizia atacată, precum și din întâmpinarea depusă,

s-a solicitat disjungerea cererii reconvenționale, în temeiul art. 120 C. proc.

civ. dar, instanța, cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu

s-a pronunțat și nu a motivat respingerea cererii, ceea ce i-a produs o

vătămare a drepturilor procesuale.

A solicitat, în

consecință, admiterea recursului, casarea deciziei, disjungerea judecării

cererii principale de cererea reconvențională și trimiterea spre judecată a

acesteia din urmă instanței de fond pentru reluarea ciclului procesual,

respectiv trimiterea judecării cererii principale instanței de apel, pentru

rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei

instanței de apel cu indicația obligatorie, conform art. 315 C. proc. civ., de

a proceda la disjungerea judecării cererii reconvenționale de cererea

principală.

au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

În privința primei

critici, referitoare la soluționarea apelului în limitele cererii raportat la

excepția netimbrării, se constată că susținerea recurentului - reclamant este

contrazisă de conținutul cererii de apel din care rezultă că pârâții -

reclamanți au invocat în privința soluționării cererii reconvenționale pe cale

de excepție, încălcarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997,

modificată raportat la obligația legală, nerespectată de către prima instanță,

de a pune în vedere părții cuantumul legal datorat față de obiectul și valoarea

cererii reconvenționale, atunci când se contestă valoarea, referirea părții la

sumele deja depuse cu acest titlu, făcându-se din aceeași perspectivă.

Or, din acest punct

de vedere, regula consacrată de art. 292 C. proc. civ., potrivit căreia

instanța ierarhic superioară este limitată să cenzureze cauza numai cu referire

la motivele indicate în cererea de apel, nu a fost încălcată, deoarece prin

apelul formulat pârâții - reclamanți au solicitat anularea în întregime a

hotărârii față de obiectul cererii reconvenționale constând în revendicare, iar

instanța de apel și-a fundamentat soluția pe încălcarea de către prima instanță

a obligației de a pune în vedere părții taxa legal datorată cu raportare la

acest obiect, ceea ce atrage această soluție.

În privința

aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 120 C. proc. civ. privind

disjungerea judecății cererii reconvenționale de cererea principală, direct în

calea de atac și a încălcării, totodată, a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.,

potrivit cărora instanța de apel nu poate desființa hotărârea și trimite cauza

la prima instanță pentru rejudecare decât în cazurile strict determinate de

acest text de lege, se constată, în primul rând, că recurentul reclamant -

pârât nu a formulat o astfel de cerere în fața primei instanțe și nici instanța

de fond, față de caracterul dispozitiv al normei și natura pretențiilor, nu a

dispus judecarea separată a celor două cereri, astfel încât, cererea cu acest

obiect făcută în calea de atac, fie apel, fie recurs, nu mai poate fi primită,

în cauză, fiind pronunțată deja o hotărâre unică neapelată de către reclamantul

- pârât, recurent în cererea de față.

Pe de altă parte,

soluționarea diferită a cererilor cu care a fost învestită prima instanță,

respectiv pe fond și pe cale de excepție, poate pune în discuție

aplicabilitatea art. 297 C. proc. civ. cu incidență asupra soluției ce se poate

pronunța în această situație dar ca o consecință a admiterii apelului cu care

instanța de apel a fost învestită și, nicidecum, a aplicării instituției

disjungerii judecării celor două cereri, la care face trimitere recurentul

reclamant - pârât.

În această privință,

este adevărat că, instanța de apel poate desființa parțial o hotărâre

pronunțată în primă instanță și să trimită cauza spre rejudecare acesteia

atunci când nu s-a intrat în cercetarea fondului în cazul unor capete de cerere

cu finalitate distinctă sau a unor cereri de sine stătătoare, dar textul este

incident și atunci când soluționarea cererii reconvenționale nu s-a făcut pe

fond și, între obiectul cererii principale soluționată pe fond și al cererii

reconvenționale, există o astfel de legătură de conexitate încât prin ea se

urmărește de către pârât înlăturarea efectelor cererii principale formulată de

reclamant, prin valorificarea pe cale judecătorească a acelorași drepturi pe

care părțile și le contestă reciproc.

Această rezolvare

dată apelului nu este contrară dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., deoarece

cererile se exclud reciproc, admiterea pe fond a cererii reconvenționale având

drept rezultat respingerea pe fond a cererii principale, astfel încât, tocmai

pentru o rezolvare unitară, dat fiind că modul de soluționare pe fond a cererii

reconvenționale din această cauză este strâns legat de soluția ce s-ar da cererii

principale și numai una dintre cereri a primit o rezolvare pe fond, s-a impus

măsura desființării totale a hotărârii cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecarea concomitentă, pe fond, a ambelor cereri.

Cât privește

încălcarea formelor de procedură, sub sancțiunea prevăzută de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., din perspectiva faptului că instanța de apel nu s-a

pronunțat și nu și-a motivat hotărârea în legătură cu cererea de disjungere,

condiția vătămării în sens procesual, în lipsa unei nulități prevăzute expres,

nu este îndeplinită, de vreme ce, așa cum s-a arătat în precedent, cererea de

disjungere a judecății cererii reconvenționale de cererea principală nu putea

opera decât dacă aceasta s-ar fi cerut în cursul dezbaterilor în primă

instanță, în termenul legal, iar partea nemulțumită ar fi exercitat apel

împotriva hotărârii de respingere a unei astfel de cereri - ceea ce în cauză nu

se poate reține.

Aceeași rezolvare

capătă și cererea cu același obiect formulată în recurs, astfel încât, față de

toate criticile analizate și găsite nefondate, Înalta Curte urmează să dea

eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să respingă

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de

reclamantul S.S.J., împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 464 din 18

noiembrie 2009

,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi,

22 septembrie 2010.