ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 506/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 506/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16

octombrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

35294/3/2007, reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâții B.G. SA,

R.A.A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- obligarea pârâtei

B.G. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, str. D., sectorul 3, compus din teren în suprafață de 1.492 mp și

construcția situată pe acest teren, formată din două subsoluri, parter și 5

etaje;

- constatarea

nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie

1993, încheiat sub semnătură privată între R.A.A.P.P.S. și B.G., având ca

obiect imobilul-construcție situat în str. D., sector 3;

- constatarea

nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. BB

din 23 noiembrie 2004 de Biroul Notarial "M.", având ca obiect

imobilul-teren în suprafață de 1.492 mp, situat în str. D., sector 3;

- rectificarea cărții

funciare nr. CC a Municipiului București, sector 3;

- înscrierea în

cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în

București, str. D., sector 3, compus din teren și construcție, pe numele B.N.R.

Printr-o cerere

ulterioară de modificare a acțiunii, reclamanta a solicitat introducerea în

cauză a pârâtei SC D.I. SRL, pentru obligarea acesteia să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul obiect al prezentului litigiu, precum

și anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 19 decembrie

2007 de Biroul Notarului Public "M.P.", prin care B.G. SA a vândut

imobilul în litigiu, construcție și teren, către SC D.I. SRL.

În motivare,

reclamanta a invocat drept titluri de proprietate un act de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. EE/1937, prin care a cumpărat imobilul, precum și H.G. nr.

423/1991.

Prin întâmpinare,

pârâtele B.G. SA și SC D.I. SRL au invocat excepția inadmisibilității cererii

în revendicare, excepția prescripției cererii în nulitate și excepția lipsei

calității procesuale active. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

Prin Încheierea din

18 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

necompetenței funcționale a secției civile și a înaintat cauza, spre competentă

soluționare, la secția a VI-a comercială, în considerarea comercialității

litigiului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

20898/3/2008.

Prin Sentința

comercială nr. 14229 din 23 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, și

a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu

consecința respingerii acțiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală activă.

Prin Decizia

comercială nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței sus-menționate.

Prin Decizia nr. 4195

din 2 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a

admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă decizii, pe

care a casat-o împreună cu sentința de fond și a trimis cauza spre rejudecare

la Tribunalul București, secția civilă.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că problema principală care se impune a fi

rezolvată este aceea a competenței materiale.

În opinia instanței

de recurs, competența materială este de două feluri: competență materială

funcțională și competență materială procesuală.

Competența materială

funcțională este cea care reglementează care anume instanță (înțeleasă ca

instituție de sine stătătoare în ansamblul instanțelor judecătorești din

România - judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și

Justiție) este competentă să judece un anumit litigiu, în primă instanță,

desemnând totodată și instanța competentă să soluționeze căile de atac (apel și

recurs sau numai recurs, după caz) declarate împotriva hotărârilor pronunțate

în primă instanță.

Înalta Curte a

statuat că atâta timp cât există secții specializate la nivelul unei instanțe,

iar la Tribunalul București există secții specializate atât în materie civilă,

cât și în materie comercială, un litigiu de o anumită natură trebuie soluționat

de secția corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății.

În opinia instanței

de recurs, natura litigiului este civilă, deoarece capătul de cerere principal

vizează o acțiune în revendicare imobiliară, acțiune ce este esențialmente

civilă, iar capătul de cerere privind anularea Contractelor de

vânzare-cumpărare nr. AA/1993 și respectiv nr. BB/2004 are ca obiect material

un imobil.

De asemenea, capătul

de cerere privind anularea Contractului nr. DD/2007 are un caracter accesoriu

față de celelalte capete de cerere, urmând a fi soluționat de instanța care

este competentă să soluționeze capetele de cerere principale.

Mai mult, reclamanta

este o instituție publică, nefiind comerciant în sensul C. com.

În speță, nu s-a

făcut dovada faptului că imobilul din litigiu ar face parte din fondul de

comerț al vreuneia dintre părți sau că ar folosi îndeplinirii obiectului său de

activitate, cu atât mai mult cu cât art. 4 C. com. prevede unele excepții de la

caracterul comercial al contractelor încheiate de un comerciant, și anume dacă

acestea nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși

actul.

Ca atare, constatând

că litigiul dedus judecății este de natură civilă și că, prin urmare, s-a

încălcat competența materială procesuală atât în primă instanță, cât și în

apel, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în

primă instanță, la Tribunalul București, secția civilă.

În ceea ce privește

criticile cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a arătat

că acestea urmează să fie avute în vedere la soluționarea în primă instanță,

pentru a nu prejudicia părțile de unele grade de jurisdicție.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București,

sub nr. 5100/3/2011.

Prin Sentința civilă

nr. 985 din 4 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea

întregită, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

Întrucât actele

procesuale efectuate de instanțele de fond în primul ciclu procesual erau nule

pentru necompetență, cu excepția probelor (art. 105 alin. (1) și art. 160 C.

proc. civ.), au fost repuse în discuție excepțiile invocate de către pârâte,

probatoriul rămânând câștigat cauzei.

S-a renunțat de către

pârâte la invocarea excepțiilor de inadmisibilitate, de prescripție și a fost

susținută excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție

fondată pe trei considerente: lipsa identității și a continuității dintre

reclamantă și fosta B.N.R. care a funcționat anterior anului 1946 și care

dobândise bunul prin actul din 1937 (ca urmare a etatizării acesteia din urmă

și a trecerii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în

patrimoniul statului); depășirea limitelor actelor permise reclamantei, ca

urmare a specialității capacității de folosință; inexistența H.G. nr. 423/1991

prin care s-ar fi transferat bunul litigios în patrimoniul B.N.R., ca urmare a

nepublicării acestei hotărâri de Guvern în Monitorul Oficial.

Reclamanta s-a apărat

prevalându-se de faptul că etatizarea din anul 1946 nu a avut alt efect decât

schimbarea acționariatului băncii, în sensul că statul a devenit unic acționar,

ceea ce nu afectează, însă, personalitatea juridică a băncii și patrimoniul

acesteia, apoi specialitatea capacității de folosință decurgând din atribuțiile

B.N.R. nu împiedică revendicarea bunurilor ce constituie patrimoniul acesteia

și, în fine, H.G. nr. 423/1991 a fost emisă anterior Constituției din 1991, sub

imperiul Constituției Republicii Socialiste România în forma în vigoare din

1986, ce nu prevedea obligativitatea publicării decât pentru actele echivalente

hotărârilor de Guvern cu caracter normativ, nu și pentru cele cu caracter

individual, iar sancțiunea inexistenței nu era reglementată nici în fosta

Constituție și nici în Legea nr. 37/1990, care a reglementat după anul 1989

organizarea și funcționarea Guvernului, în epoca emiterii H.G. nr. 423/1991.

Tribunalul a reținut,

în chestiunea calității procesuale active, în prealabil, că excepția invocată

tinde să pună în discuție însăși existența titlului reclamantei, astfel încât

problema în discuție este strâns legată de fondul cauzei.

Cu toate acestea,

întrucât revendicarea de față este strâns legată de capetele acțiunii privind

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei B.G.,

acestea fiind la rândul lor dependente de rezolvarea unor chestiuni

prejudiciale care țin, de asemenea, de fondul cauzei și vizează excepția de

nelegalitate a hotărârilor de Guvern ce au permis înstrăinarea bunurilor către

B.G., tribunalul a găsit că se impune a se stabili legitimitatea reclamantei

B.N.R. de a sta în proces prealabil și prioritar analizării fondului

problematicii privind valabilitatea înstrăinării bunurilor către pârâtă și a

actelor normative care au permis înstrăinarea, întrucât problema eventualei

lipse a titlului B.N.R. tinde să facă inutilă intrarea în fondul problemei

referitoare la valabilitatea înstrăinării bunului către pârâte și declanșarea

procedurii excepției de nelegalitate.

Or, această situație

juridică se pliază perfect pe dispozițiile art. 137 C. proc. civ., astfel încât

chestiunea titlului B.N.R., putând face inutilă cercetarea fondului, reprezintă

o problemă de calitate procesuală activă, iar nu de fond.

Examinând excepția

dezbătută, din perspectiva tuturor celor trei aspecte pe care a fost

fundamentată, tribunalul a găsit-o întemeiată, potrivit celor ce urmează.

limitelor specialității capacității de folosință

Principiul

specialității capacității de folosință și atribuțiile B.N.R. în vederea

realizării obiectivului fundamental al acestei instituții (asigurarea și

menținerea stabilității prețurilor), astfel cum au fost reglementate prin Legea

nr. 312/2004, nu poate împiedica revendicarea de către reclamantă a unor bunuri

cu privire la care pretinde că dreptul de proprietate îi aparține deja și ar fi

intrat în patrimoniul său în mod legal, întrucât se tinde la reîntregirea în

fapt a patrimoniului legal deținut și la conservarea unui drept preexistent.

Acțiunea prin care o

persoană juridică tinde la conservarea patrimoniului său nu poate fi

considerată ca depășind limitele specialității capacității de folosință; cel

mult, actele ulterioare de administrare și dispoziție cu privire la bunul

redobândit sau, dacă este cazul, actul inițial de dobândire, ar putea fi

analizate din perspectiva principiului specialității capacității de folosință.

Ca atare, a fost

înlăturat acest argument.

continuității dintre reclamantă și fosta B.N.R. anterioară anului 1946 și a

preluării patrimoniului acesteia; problema calității procesuale active în

raport de actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 1056/1946, B.N.R. se etatizează pe data de 1 ianuarie 1947.

Pârâtele au

considerat că urmare a acestei legi, B.N.R., la acea dată societate pe acțiuni,

a devenit organ (instituție) de stat, bunurile sale intrând în patrimoniul

statului, producându-se o așa-numită transformare corporatistă, schimbându-se

natura sa juridică, ceea ce exclude continuitatea dintre cele două persoane

juridice.

Reclamanta s-a

prevalat de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1056/1946, potrivit

cărora "pe aceeași dată (1 ianuarie 1947 - n.n.), proprietatea acțiunilor

B.N.R. trece liberă de orice sarcină în patrimoniul statului", de unde

trage concluzia că personalitatea juridică a fostei societăți pe acțiuni nu a

încetat și nici patrimoniul nu a fost pierdut, întrucât ceea ce s-a întâmplat a

fost doar un transfer legal al acțiunilor în favoarea statului, fără a fi

afectate patrimoniul și personalitatea juridică.

Tribunalul a apreciat

că, la prima lectură, textul art. 1 din Legea nr. 1056/1946 susține mai degrabă

teza pârâtelor, întrucât enunțarea a două alineate distincte, primul dispunând

etatizarea, iar al doilea prevăzând că, la aceeași dată, se transferă și

proprietatea acțiunilor B.N.R. către stat, duce la concluzia că etatizarea și

transferul acțiunilor nu se confundă, ci sunt complementare și cu consecințe

diferite, altminteri nu ar fi avut sens o reiterare a aceleiași norme pe două

alineate din cadrul aceluiași articol.

Cu toate acestea,

tribunalul a considerat că decisiv este textul art. 18 din Legea nr. 1056/1946,

primul din cele care compun titlul referitor la statutul B.N.R., text care se

referă la "B.N.R., constituită în societate pe acțiuni (...)", de

unde se trage concluzia că, într-adevăr, prin Legea nr. 1056/1946 s-a produs un

transfer al acțiunilor B.N.R. către stat (alin. (2) al art. 1 având o funcție

explicativă pentru alin. (1)), fără a duce la întreruperea continuității

personalității juridice a băncii.

Ceea ce nu s-a

petrecut, însă, prin Legea nr. 1056/1946, se petrece prin Decretul nr. 320/1948,

al cărui art. 1 dispune că B.N.R. se transformă în Banca Republicii Populare

Române, Banca de Stat, abia cu această ocazie petrecându-se transformarea

naturii juridice a fostei Bănci Naționale; chiar dacă ar mai exista unele dubii

în interpretarea Decretului nr. 320/1948, actele normative ulterioare care

reglementează organizarea și funcționarea B.N.R. confirmă statutul acesteia de

organ (instituție) de stat (art. 1 și art. 7 din Decretul nr. 403/1965, dar și

titulatura Decretului nr. 130/1957 cu privire la organizarea Băncii de Stat a

Republicii Populare Române ca instituție de sine stătătoare sub conducerea

Consiliului de Miniștri, art. 1 din Decretul nr. 124/1970 precum și art. 1 din

Statutul aprobat prin Decretul nr. 504/1970, toate definind B.N.R. ca organ

central al administrației de stat).

Prin urmare,

transformarea naturii juridice a B.N.R., din societate pe acțiuni în organ al

puterii de stat, invocată de către pârâte, s-a petrecut în anul 1948, ca urmare

a Decretului nr. 320/1948.

Această transformare

nu duce, însă, în sine, la delegitimarea procesuală și la pierderea calității

active a reclamantei, întrucât prin același Decret nr. 320/1948, art. 1 alin.

(2) prevede că "patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare

Române, Banca de Stat"; aceasta înseamnă că B.N.R. - organ de stat (cu

denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române), a preluat în

patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naționale

a României - societate pe acțiuni, printre care și bunul litigios, ca urmare a

transmiterii legale a patrimoniului, iar, apoi, reclamanta din prezenta cauză

este continuatoarea fostei Bănci a Republicii Populare Române - organ de stat,

care preluase la rândul său patrimoniul B.N.R. anterioară anului 1946.

Prin urmare, esențial

este a se stabili dacă, începând cu anul 1948, când B.N.R. devine instituție de

stat, preluând patrimoniul fostei Bănci Naționale a României - societate pe

acțiuni, bunul litigios a rămas până în prezent al B.N.R. ca parte a

patrimoniului preluat în 1948 sau a trecut în patrimoniul statului, cum pretind

pârâtele.

Din acest punct de

vedere, este de remarcat că nu sunt depuse la dosar eventuale acte originare,

directe, din care să rezulte un transfer al dreptului de proprietate asupra

imobilului în discuție din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere

integrală a patrimoniul B.N.R. către stat, există doar într-o expunere de

motive o referire la un protocol din anul 1961 încheiat cu Ministerul de

Finanțe, fără a fi depus acest protocol sau a fi identificat exact.

Lipsa acestor

documente nu naște, în sine și în mod necesar, prezumția perpetuării dreptului

de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, dar nici

referirea la protocolul din anul 1961, fără identificarea sau depunerea acestui

protocol, nu dovedește în sine contrariul.

Tribunalul a apreciat

că pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să se țină seama de regimul

dreptului de proprietate în perioada 1945 - 1989, întrucât nu este de conceput

ca dreptul de proprietate asupra imobilului să nu se fi subsumat uneia din

categoriile recunoscute în dreptul socialist și să fi existat în afara

acestuia, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un bun al unui organ de

stat.

Așa fiind, trebuie

plecat de la împrejurarea că în dreptul socialist dreptul de proprietate putea

fi întâlnit fie ca drept de proprietate socialistă de stat, fie ca drept de

proprietate cooperatistă, fie ca drept de proprietate personală sau ca drept de

proprietate individuală al țăranilor nemembri ai unui CAP și al meșteșugarilor

necooperativizați.

În cazul unităților

și organelor de stat, bunurile aflate în deținerea acestora făceau obiectul

dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unitățile

având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Prin urmare, chiar

dacă la nivelul anului 1948 patrimoniul fostei Bănci Naționale a României -

societate pe acțiuni - fusese transferat Băncii Republicii Populare Române,

care devenise proprietar asupra imobilului litigios, ulterior, odată cu

schimbarea treptată a regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în

patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit, cu

certitudine, chiar dacă nu se poate preciza exact momentul, bunuri proprietate

de stat, parte a patrimoniului statului și aflate doar în administrarea B.N.R.

În susținerea acestei

teze vin și prevederile Statutelor B.N.R. reglementate prin Decretul nr.

504/1970 (art. 8 din statut) și prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care

rezultă că fondul mijloacelor fixe se află în administrarea directă a băncii,

ceea ce confirmă circumscrierea patrimoniului B.N.R. regimului dreptului de

proprietate socialistă (mijloacele fixe includ clădirile, dreptul de

proprietate aparține statului, iar B.N.R. îi aparține doar dreptul de

administrare directă).

De altfel, aceste

considerente sunt întărite de faptul că Guvernul României a apreciat necesară

emiterea unei hotărâri de Guvern (H.G. nr. 423/1991) prin care să treacă din

proprietatea (mai exact, din administrarea) Întreprinderii pentru Administrarea

Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea B.N.R.,

precum și de susținerile reclamantei din propria acțiune privind trecerea în

anul 1977, în urma Decretului nr. 285/1977, a imobilului în administrarea

respectivei întreprinderi, ceea ce nu poate decât să confirme situația juridică

reținută, în sensul că dreptul de proprietate asupra clădirilor deținute de

B.N.R. aparținea statului, B.N.R. aparținându-i doar dreptul de administrare,

drept de administrare ce a fost transferat de titularul dreptului de

proprietate, prin organele sale legiuitoare și executive, către o altă unitate

(Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului

Economic Carpați).

În concluzia celor de

mai sus, cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din

14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios, deținut de

B.N.R. în temeiul actului din anul 1937, transmis o dată cu patrimoniul prin

Decretul nr. 320/1948, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituții,

căreia i-a revenit doar administrarea directă, ci al statului.

Ca atare, neexistând

o perpetuare din 1937 până în prezent a dreptului de proprietate în patrimoniul

B.N.R., drept de proprietate ce a trecut în patrimoniul statului și a ieșit din

patrimoniul B.N.R. cel mai târziu în 1965, rezultă că actul de

vânzare-cumpărare EE/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei

în acțiunea de față.

Trebuie făcută

mențiunea, în ceea ce privește preluarea de către stat a dreptului de

proprietate asupra bunului litigios de la B.N.R., ca organ central al

administrației de stat, că validitatea acestei preluări nu poate fi pusă în

discuție de reclamantă, ca autoritate publică, întrucât s-ar ajunge la o ipoteză

de tip "statul versus statul" (de altfel, art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 exclude explicit calitatea instituțiilor publice de a reclama

pierderea unor proprietăți în timpul regimului comunist, ca urmare a unui abuz

al statului), iar un eventual caracter abuziv al etatizării din anul 1946 nu ar

fi putut naște drepturi decât cel mult foștilor acționari (care au fost, de

altfel, despăgubiți prin însăși legea de etatizare) și, în orice caz, nu

dreptul de a obține restituirea în natură a bunului.

validității, respectiv inexistenței H.G. nr. 423/1991; problema calității

procesuale pasive în raport de H.G. nr. 423/1991

Reclamanta s-a mai

prevalat pentru a se legitima procesual activ și a-și proba dreptul de

proprietate, de H.G. nr. 423/1991, prin care diferite imobile, printre care și

cel în litigiu, au trecut din proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea

Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea B.N.R.

Este necontestat de

niciuna din părți faptul că această hotărâre de Guvern nu a fost niciodată

publicată în Monitorul Oficial.

Pârâtele au reclamat,

în consecință, inexistența acestei hotărâri de Guvern, ca urmare a

nepublicării, în timp ce reclamanta invocă anterioritatea H.G. nr. 423/1991

față de Constituția din anul 1991, care prevede sancțiunea inexistenței

hotărârilor de Guvern nepublicate în Monitorul Oficial, invocă incidența

dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România în forma din 1986,

potrivit cărora este obligatorie publicarea în Buletinul Oficial doar a

hotărârilor cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniștri, H.G.

nr. 423/1991 fiind o hotărâre cu caracter individual și invocă împrejurarea că

și potrivit Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului

României, hotărârile de Guvern cu caracter de secret de stat sunt exceptate de

la publicare; în orice caz, reclamanta consideră că obligativitatea publicării

hotărârii de Guvern nu era prevăzută sub incidența vreunei sancțiuni,

inexistența fiind reglementată abia prin Constituția din 1991.

În primul rând, în

chestiunea obligativității publicării H.G. nr. 423/1991, aplicabilitatea

dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România din 1965, republicată

în anul 1986, sau căderea acestei constituții în desuetudine sunt chestiuni

discutabile, în condițiile în care schimbarea de regim intervenită în 22

decembrie 1989 a atras un regim constituțional sui generis până la intrarea în

vigoare a Constituției din anul 1991, regim constituțional alcătuit din cutume

constituționale și diferite legi, decrete ori decrete-legi care reglementau

organizarea și funcționarea unora din puterile statului (Consiliul Provizoriu

de Uniune Națională, Guvernul României etc.) peste dispozițiile și în afara

instituțiilor reglementate de fosta constituție (Marea Adunare Națională,

Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri etc.) și reglementau și un alt regim

al actelor normative (spre pildă, în epocă s-au emis și hotărâri de Guvern ce

reglementau chestiuni de domeniul legii).

Indiferent, însă, de

soluția dată acestei probleme, regimul hotărârilor de Guvern la momentul

emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu

care (art. 7), hotărârile Guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii,

constituie secret de stat, precum și regulamentele, se publică în Monitorul

Oficial.

Trebuie stabilit,

prin urmare, dacă H.G. nr. 423/1991 constituie secret de stat exceptat de la

publicare sau nu și, în caz că nu constituie secret de stat, dacă nepublicarea

atrage vreo sancțiune și care este aceasta.

Tribunalul a

constatat că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 37/1990, sunt exceptate

de la publicare acele hotărâri de Guvern care constituie secret de stat

potrivit legii; în speță, nu s-a evocat vreo lege care să fi dat caracter de

secret de stat unor hotărâri de Guvern cu un conținut de natura celui al H.G.

nr. 423/1991.

Pe de altă parte,

caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de Guvern sau din vreun

act conex acesteia emis de Guvernul României (ca act al puterii executive sau

ca act administrativ), iar Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 de înaintare a

copiei hotărârii de Guvern către B.N.R., prin care se solicită destinatarului

să gestioneze documentul similar hotărârii de Guvern cu caracter limitat, nici nu

poate da retroactiv H.G. nr. 423/1991 un caracter secret și nici nu constituie

un act administrativ al Guvernului emis în exercițiul atribuțiilor acestuia, ci

o simplă adresă de înaintare.

Or, cât timp

caracterul secret nu este dat de vreo lege și nu rezultă din însuși cuprinsul

hotărârii de Guvern nepublicate, nu poate fi recunoscut.

În altă ordine de

idei, reclamanta invocă faptul că H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de Guvern

cu caracter individual, și nu cu caracter normativ.

Este neîndoios că

H.G. nr. 423/1991, ce are ca obiect doar trecerea unor bunuri imobile în

patrimoniul B.N.R., reprezintă o hotărâre de Guvern cu caracter individual,

având natura unui act de gestiune al Guvernului (în înțelesul dat acestei

categorii de acte în Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ).

Cu toate acestea, din

textul art. 7 din Legea nr. 37/1990 rezultă că nu se face vreo distincție, în

privința publicării, între hotărârile de Guvern cu caracter normativ și cele cu

caracter individual.

Prin urmare,

indiferent că este vorba despre un act cu caracter individual sau cu caracter

normativ al Guvernului României, hotărârea de Guvern trebuia în mod obligatoriu

publicată.

Distincția făcută mai

sus între actele cu caracter normativ și cele cu caracter individual poate avea,

însă, importanță, în problema sancțiunii incidente în cazul nepublicării.

Tribunalul nu și-a

însușit teza reclamantei potrivit căreia obligativitatea publicării hotărârilor

de Guvern nu a fost reglementată sub imperiul vreunei sancțiuni anterior Constituției

din 1991.

Chiar dacă Legea nr.

37/1990 nu prevede expres vreo sancțiune în cazul nepublicării hotărârii de

Guvern în Monitorul Oficial, această sancțiune poate fi și virtuală și decurge

din natura trihotomică a normei juridice în general, mai ales că, în cazul art.

7 privind obligativitatea publicării hotărârilor Guvernului, nu este vorba

despre o normă de recomandare.

Pornind de la

principiul că orice act normativ, pentru a intra în vigoare și a deveni

obligatoriu pentru destinatarii săi, trebuie să fie adus la cunoștința

acestora, ceea ce se întâmplă prin publicare și că orice act cu caracter

individual emis de o autoritate publică administrativă, fie că este vorba

despre un act administrativ sau un act de gestiune, pentru a putea produce

efectele urmărite, trebuie comunicat destinatarului său, sancțiunea virtuală

operantă este, dacă nu cea a inexistenței, cel puțin cea a inopozabilității

față de destinatarii respectivelor acte, ceea ce face respectivul act la fel de

ineficace ca și unul inexistent.

Față de cele anterior

expuse, rezultă că în cazul de față se pot trage următoarele concluzii: H.G.

nr. 423/1991 este o hotărâre de Guvern cu caracter individual care, pentru a

produce efecte față de destinatarul său (reclamanta), trebuia să fie comunicată

acestuia; deși nu s-a făcut dovada momentului comunicării H.G. nr. 423/1991

către reclamantă, pentru a se verifica dacă transferul bunurilor în patrimoniul

acesteia a produs efecte, tribunalul a considerat că, în condițiile în care

însăși reclamanta se prevalează de transferul respectivelor bunuri în

patrimoniul său încă de la emiterea hotărârii de Guvern, se poate asimila

această situație ipotezei că H.G. nr. 423/1991 a fost comunicată și a produs

efecte față de reclamantă; cu toate acestea, cât timp nu a fost publicată în

Monitorul Oficial și nu s-a făcut dovada că terții interesați (cum ar fi

pârâtele B.G. sau SC D.I. SRL) ar fi aflat pe altă cale despre hotărârea de

Guvern anterior încheierii actelor prin care au dobândit propriile drepturi

asupra bunului (spre pildă, B.N.R. a susținut că H.G. nr. 423/1991 a fost

menționată în cartea funciară în anul 2007, atunci când a fost înscris dreptul

de proprietate în favoarea sa asupra celorlalte imobile menționate în cuprinsul

hotărârii de Guvern, altele decât bunul litigios, însă această formă de

publicitate a fost făcută ulterior dobândirii de către terți a drepturilor de

care se prevalează și s-a făcut numai cu privire la alte bunuri), H.G. nr.

423/1991 nu este opozabilă pârâtelor - terți interesați, inopozabilitatea fiind

sancțiunea ce decurge din nepublicarea respectivei hotărâri.

Situația de mai sus

reprezintă o analogie și o transpunere la alt nivel a principiului adoptat în

C. civ., potrivit căruia în cazul înstrăinării de către aceeași persoană

(Statul Român) a aceluiași bun către două persoane diferite (B.N.R., respectiv

B.G.), are prioritate cel care și-a făcut primul operațiunile de publicitate

(B.G.) și cel care l-a dobândit cu titlu oneros (B.G.), față de cel care l-a

dobândit cu titlu gratuit (B.N.R.).

Față de toate cele

expuse mai sus, reținând că H.G. nr. 423/1991 este inopozabilă pârâtelor și că

actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937 nu poate fundamenta calitatea procesuală

activă a reclamantei, întrucât de la momentul acelui act bunul a ieșit între

timp din patrimoniul acesteia, tribunalul a constatat că reclamanta nu se

legitimează activ în a pretinde nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare

prin care pârâtele B.G. SA și SC D.I. SRL au dobândit bunul litigios și în a

invoca nelegalitatea hotărârilor de Guvern cu caracter normativ ce au permis

înstrăinarea imobilului către pârâta B.G. și, finalmente, în a cere restituirea

bunului, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ., a admis excepția

ridicată de pârâte și a respins acțiunea.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă

nr. 436A din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prima instanță a

reținut corect, din analiza actelor normative succesive intervenite în perioada

regimului politic comunist referitoare la statutul și organizarea B.N.R. că,

dacă urmare a Legii nr. 1056/1946 - care a reglementat, începând cu data de 1

ianuarie 1947, etatizarea societății bancare (art. 1 alin. (1)) - a avut loc

doar un transfer legal al acțiunilor în favoarea statului, prin Decretul nr.

320/1948 (art. 1), B.N.R. s-a transformat în Banca Republicii Populare Române,

Banca de Stat, cu personalitate juridică.

În acest sens,

trebuie arătat că prin Constituția Republicii Populare Române din 1948 s-a

creat (prin art. 5 - 6, art. 10 - 11) cadrul juridic necesar naționalizării sau

exproprierii principalelor mijloace de producție aflate în proprietate particulară,

precum și desființării societăților/întreprinderilor industriale, comerciale și

bancare.

S-a creat astfel un

drept de proprietate socialistă de stat, care aparținea întregului popor,

înfățișat de stat, care presupunea exercitarea posesiei, folosinței și

dispoziției asupra mijloacelor de producție și a produselor, dar se exercita -

conform doctrinei din acea vreme - prin punerea în valoare a drepturilor reale

de tip nou, create de către stat, pe seama altor subiecți de drept.

Exista în același

timp, tot ca formă colectivă a dreptului de proprietate, a cărei socializare se

limita însă la membrii cooperativei, un drept de proprietate cooperatistă

obștească.

Acest regim juridic

al proprietății de stat a fost avut în vedere de tribunal în stabilirea

apartenenței imobilului revendicat la patrimoniul statului, ca obiect al

dreptului de proprietate socialistă de stat, criticile apelantei vizând acest

aspect fiind nefondate.

Chiar dacă anterior

fusese menținută structura juridică a B.N.R. SA, nu se poate afirma că după

ultimul act normativ menționat dreptul de proprietate asupra bunului revendicat

nu ar fi trecut în proprietatea statului, odată cu transformarea naturii

juridice a fostei Bănci Naționale, devenită un organ ("instituție")

central al administrației de stat, calificare dată fără excepție de actele

normative care au reglementat ulterior statutul și activitatea B.N.R. (Decretul

nr. 403/1965, Decretul nr. 130/1957, Decretul nr. 124/1970, Decretul nr.

504/1970).

Împrejurarea că prin

același act, Decretul nr. 320/1948, patrimoniul fostei Bănci Naționale a

României, ca societate pe acțiuni, fusese transferat noii entități Banca

Republicii Populare Române, considerată ca fiind continuatoare a fostei Bănci,

nu echivalează cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului, ca

element al activului patrimonial.

Fără îndoială că una

dintre condițiile personalității juridice este patrimoniul propriu (conform

art. 26 din Decretul nr. 31/1954), iar activul patrimonial al unei persoane

cuprinde toate drepturile subiective care au valoare economică, drepturi reale

sau drepturi de creanță.

Curtea a înlăturat

susținerea apelantei referitoare la faptul că prin preluarea patrimoniului

fostei bănci nu s-ar fi adus nicio restrângere asupra drepturilor deținute

anterior asupra bunurilor, întrucât cum corect a statuat și prima instanță,

odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în

patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit bunuri

proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii

rămânând doar un drept (real) de administrare.

Nu se poate deci

susține continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul

apelantei-reclamante, în condițiile în care, în perioada analizată, bunurile

aflate în deținerea unităților și organelor de stat făceau obiectul dreptului

de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unitățile având doar

un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Invocarea Legii nr.

119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de

asigurări, miniere și de transporturi, de către apelantă, pentru a argumenta

teza contrară, nu poate duce la o altă concluzie în ceea ce privește efectul

naționalizărilor. Deși apelanta susține că legiuitorul a simțit nevoia să accentueze

efectul naționalizărilor din acea perioadă, stabilind la art. 6 alin. (2) că

"Prin efectul prezentei legi, întreprinderile naționalizate se substituie

în toate drepturile și obligațiunile vechilor întreprinderi", Curtea a

remarcat că această substituire nu trimite la ideea continuității

personalității juridice a unor societăți comerciale care, după naționalizare,

ar fi avut un acționar unic Statul Român, ci s-a dorit a fi rezolvarea unor

situații ce urmau să apară în cadrul participării entităților respective ca

subiecte în cadrul unor raporturi juridice, situații determinate de

transformarea societăților comerciale, organizate conform C. com., în

întreprinderi socialiste de stat, transformare ce s-a realizat în sensul

încetării personalității juridice a celor dintâi.

Situația noului regim

juridic al imobilelor Băncii, mai sus arătată, a fost confirmată de prevederile

Statutului B.N.R., potrivit Decretului nr. 504/1970 (art. 8 din statut) și prin

H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se

afla în administrarea directă a băncii și, prin urmare, în mod judicios,

tribunalul a reținut că cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a

H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului

litigios, deținut de B.N.R. în temeiul actului din anul 1937, nu s-a mai aflat

în patrimoniul acestei instituții, căreia i-a revenit doar administrarea sa.

De altfel, cum în mod

întemeiat s-a susținut în apărare de către intimații-pârâți, teza contrară

invocată de apelantă nu s-ar putea corela cu situația ce reiese din celălalt

titlu de proprietate exhibat în justificarea legitimării procesuale active

(alături de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. EE din 17

decembrie 1937), nefiind explicată necesitatea emiterii H.G. nr. 423/1991 prin

care imobilul revendicat să treacă din "proprietatea" Întreprinderii

pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în

proprietatea B.N.R. Trebuie remarcată chiar poziția B.N.R., exprimată prin guvernator,

în cadrul expunerii de motive pentru emiterea respectivei hotărâri de Guvern,

în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în perioada regimului politic

comunist, cu titlu gratuit, în proprietatea Ministerului Finanțelor și, apoi, a

Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului

Economic Carpați, solicitându-se, în aceste condiții, în raport de amploarea

activităților desfășurate la acel moment de Banca Centrală, aprobarea

proiectului de hotărâre pentru revenirea unor imobile, inclusiv a celui din

str. D., în proprietatea B.N.R.

Curtea a reținut,

deci, la rândul său, că în anul 1977 (cum reclamanta a arătat și în acțiune)

dreptul de administrare a fost transferat de titularul dreptului de

proprietate, prin organele sale executive, către o altă unitate (Întreprinderea

pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați).

Întrucât, în aceste

condiții, cum corect a reținut tribunalul, actul de vânzare-cumpărare nr.

EE/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acțiunea de

față, a fost examinat celălalt titlu de proprietate invocat, respectiv H.G. nr.

423/1991.

Cu privire la acest

aspect, Curtea a constatat că nu pot fi primite criticile apelantei vizând

modul în care tribunalul a analizat argumentele părților referitoare la

obligativitatea publicării hotărârii de Guvern și a eventualei sancțiuni care

poate interveni în situația nepublicării.

Astfel, constatând că

H.G. nr. 423/1991 nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial, tribunalul

a reținut corect că regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr.

423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7),

hotărârile Guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii, constituie

secret de stat, precum și regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Or, în condițiile în

care caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de Guvern sau din

vreun act conex acesteia emis de Guvernul României în exercițiul atribuțiilor

sale (Adresa de înaintare cu nr. 20E/116 din 14 martie 2007 a copiei hotărârii

de Guvern către B.N.R. neconstituind un asemenea act), reclamanta nedovedind o

clasificare ca atare a actului administrativ invocat, Curtea a constatat că

H.G. nr. 423/1991 nu putea fi exceptată de la publicare, conform legii, chiar

dacă reprezintă o hotărâre de Guvern cu caracter individual.

Deși această ultimă

calificare determină excluderea acestui act de la incidența art. 150 din

Constituția României din 1991, care se referă la abrogarea legilor și a altor

acte normative (s.n.) neconforme cu normele constituționale (cu atât mai mult

cu cât această incidență trebuia oricum constatată printr-o decizie a Curții

Constituționale, conform unei jurisprudențe constante a acesteia), Curtea a

apreciat că este pe deplin justificată opinia primei instanțe în sensul că

nerespectarea unei norme legale cu caracter imperativ, ce obliga emitentul

actului administrativ la aducerea la cunoștință a acestuia prin publicare, nu

poate rămâne fără niciun efect sancționator - efectul constând, în speță, în

constatarea inexistenței actului administrativ, ca manifestare de voință

unilaterală a autorității în sensul de a produce efecte juridice.

De altfel, o atare

poziție a fost exprimată, neechivoc, chiar de emitent, prin Secretariatul

General, printr-o Adresă din data de 11 octombrie 2007 arătându-se expres că,

în actuala ordine constituțională, pe de o parte, Guvernul nu poate interveni

printr-un act administrativ asupra imobilelor aflate în proprietatea unor

entități care nu îi sunt subordonate, iar, pe de altă parte, nu s-ar putea

emite o nouă hotărâre de Guvern care "să modifice/completeze/abroge un act

inexistent", cum este H.G. nr. 423/1991, care nu a fost publicată

niciodată.

În acest context,

Curtea nu a primit nici susținerile apelantei referitoare la împrejurarea că

H.G. nr. 423/1991 ar fi produs deja efecte juridice, prin intabularea în cartea

funciară, în cursul anului 2007, a dreptului de proprietate în favoarea B.N.R.

pentru imobilele din str. D., str. L. nr. X și respectiv nr. Y, întrucât ceea

ce are relevanță în cauză este stabilirea situației juridice a imobilului în

litigiu, instanțele nefiind învestite cu cercetarea respectării principiului

legalității cărților funciare la înscrierea altor imobile, fiind oricum evident

că tocmai existența unor impedimente pentru înscrierea dreptului de proprietate

asupra imobilului revendicat în speță, determinate de contestarea dreptului de

proprietate afirmat, a făcut necesar acest demers juridic.

Sunt, de asemenea,

lipsite de relevanță în privința stabilirii legitimării procesuale active în

cererea în revendicare afirmațiile apelantei-reclamante referitoare la

inexistența bunei-credințe a intimatelor-pârâte la momentul perfectării

contractelor de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului, acest aspect nefiind examinat nici de prima instanță, având

în vedere împrejurarea că reclamanta, conform art. 1169 C. civ., nu a dovedit

propriul drept în cadrul acestei acțiuni reale petitorii.

Întrucât în faza

procesuală a apelului, reclamanta a invocat existența unei prezumții de lucru

judecat decurgând din cele statuate prin Sentința civilă nr. 6450 din 5 iulie

2007 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea

căilor de atac, prin Decizia civilă nr. 396/2007 a Tribunalului Brașov,

respectiv Decizia civilă nr. 153 din 13 mai 2008 a Curții de Apel Brașov,

Curtea a analizat și această susținere.

Astfel, pe această

cale, apelanta-reclamantă invocă, în esență, efectele celor statuate prin

hotărârea sus-menționată asupra împrejurării că o consfințire a preluării, de

către stat, a unui bun imobil aflat în patrimoniul B.N.R., în perioada

regimului politic comunist, fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 1056/1946,

în condițiile în care prin acest act normativ Statul Român nu a preluat decât

acțiunile, echivalent al capitalului social, ar veni într-o flagrantă

contradicție cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, confirmându-se ca atare o măsură abuzivă a statului, o

preluare de facto, fondată și conservată pe violență.

Curtea a reținut, pe

de o parte, că în cauza invocată s-a pus în discuție de către Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, un drept de proprietate al B.N.R. care era

înscris în cartea funciară, aceasta apărându-se în calitate de proprietar

tabular, în condițiile în care statul, în calitate de reclamant, nu a făcut

dovada propriului drept pretins asupra imobilului din acel litigiu.

Pe de altă parte,

instanța a analizat prin aceeași sentință numai efectele Legii nr. 1056/1946

asupra patrimoniului fostei Bănci Centrale, concluzia la care s-a ajuns fiind

identică cu cele reținute de instanțele de fond și apel în prezenta cauză, care

au stabilit, însă, că dreptul de proprietate al apelantei-reclamante a fost

pierdut ulterior acestui act normativ prin care Statul Român a preluat numai

proprietatea acțiunilor.

Prin urmare, nu se

poate reține existența elementelor specifice lucrului judecat prin raportare la

hotărârea irevocabilă analizată, nefiind tranșat jurisdicțional același raport

juridic ca cel dedus judecății în cauza de față.

În ceea ce privește

protecția bunului său, de care s-ar bucura apelanta-reclamantă prin prisma

Convenției Europene a Drepturilor Omului, pusă în discuție prin aceeași

hotărâre, Curtea a remarcat că, în prezentul litigiu, nu s-a dovedit că

reclamanta ar deține un "bun" care să o legitimeze procesual în a-l

apăra/valorifica pe calea revendicării, întrucât dreptul de proprietate care

s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile

art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența

constantă a Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută

supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp

imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a mai reținut

că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de

proprietate sau de orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act

instantaneu și nu creează o situație continuă (Malhous c. Republicii Cehe,

Decizia din 13 decembrie 2000, Mayer și alții c. Germaniei, Decizia din 4

martie 1996, Constandache c. României, etc.), iar art. 1 nu garantează dreptul

de a dobândi un bun (Van der Mussele c. Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie

1983, parag. 48).

În plus, cum corect a

observat și prima instanță, apelanta-reclamantă nu poate invoca în justificarea

calității sale procesuale active nici împrejurarea că, în raport de preluarea

abuzivă a imobilului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dreptul de

proprietate nu ar fi ieșit valabil din patrimoniul său, ținând seama că eventuale

drepturi în legătură cu asemenea imobile nu pot fi valorificate decât de

persoanele îndreptățite la restituire prin urmarea procedurilor instituite de

legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, act normativ care însă nu este

incident în cazul B.N.R., conform art. 3 alin. (2), astfel cum - cu putere de

lucru judecat - s-a stabilit prin Decizia nr. 1412 din 8 februarie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă arătând expres că textul

Legii nr. 10/2001 "cuprinde în realitate o consacrare legislativă a unei

situații ce exista și la data intrării în vigoare a legii, respectiv aceea că

alte persoane juridice decât cele de stat au calitate de persoane juridice

prejudiciate prin preluarea abuzivă a imobilelor".

Totodată, lipsa

calității procesuale active se impune a fi reținută și în ceea ce privește

promovarea unor capete de cerere având ca obiect constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil - indiferent de felul

nulității actului juridic care a fost invocată în speță, respectiv de cauza de

nevalabilitate a cărei constatare se solicită - având în vedere, prin prisma

incidenței prevederilor art. 315 C. proc. civ., caracterul accesoriu al acestor

capete față de cererea principală de revendicare imobiliară, în condițiile în

care un asemenea raport de accesorialitate a fost stabilit prin considerentele

deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială (Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010), considerente ce trebuie

calificate ca fiind decizorii, deoarece au fundamentat soluția, irevocabilă, de

stabilire a competenței de soluționare în fond a pricinii în favoarea unei

instanțe civile.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a

criticat-o pentru următoarele motive:

soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, statuând în mod greșit

asupra lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei - art. 312 alin. (5)

C. proc. civ.

Contrar celor

reținute de instanța de apel, reclamanta a făcut dovada în sensul că

patrimoniul B.N.R. s-a menținut și este distinct de patrimoniul statului,

respectiv că B.N.R., societate anonimă pe acțiuni, nu a fost dizolvată ca

persoană juridică de drept, prin efectul legii de etatizare operând un transfer

al dreptului de proprietate asupra acțiunilor băncii din patrimoniul

acționarilor persoane fizice (particulari) în proprietatea statului.

Existența unui

patrimoniu propriu, ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, este

recunoscută în perioada regimului comunist tuturor persoanelor juridice, fiind

consfințită de prevederile art. 32 și art. 66 din Legea nr. 21/1924, respectiv

de dispozițiile art. 26 lit. e) coroborat cu art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În același sens sunt

și dispozițiile Legii nr. 1056/1946 privind etatizarea B.N.R. - art. 25 alin.

(2), respectiv Decretul nr. 320/1948 pentru organizarea Băncii Republicii

Populare Române, art. 16 din decret, potrivit cu care "Banca nu poate

cumpăra alte proprietăți imobiliare decât acelea care sunt strict necesare

pentru funcționarea ei și ca locuință pentru personal sau pentru realizarea

creanțelor ei".

În conformitate cu

prevederile art. 2 din Decretul nr. 31/1954, "Drepturile civile pe care le

au, ca persoane juridice, organizațiile socialiste (...) sunt recunoscute

(...)", iar potrivit dispozițiilor art. 3 din același act normativ,

"Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai

potrivit cu scopul lor economic și social."

Prin urmare, după etatizare

este recunoscut B.N.R., devenită Banca Republicii Populare Române, Banca de

Stat, iar ulterior, din nou, B.N.R., un drept de proprietate asupra imobilelor

aflate în patrimoniul societății/"organizației socialiste", distinct

de proprietatea de stat, drept supus unei afectațiuni speciale, respectiv de

utilizare a imobilelor în scopurile indicate în lege, condiție întrunită în

privința imobilului în litigiu.

Situația juridică

afirmată, vizând distincția de patrimonii, este confirmată, în egală măsură, de

prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora "Statul nu

răspunde pentru obligațiile întreprinderilor și organizațiilor economice de

stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt

persoane juridice."

Or, prin Legea nr.

1056/1946, B.N.R. este constituită în societate pe acțiuni - art. 18 din lege,

iar potrivit art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Decretul nr. 320/1948,

"Patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române,