ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3021/2014

Asupra cauzei de față reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 31816/3/2010, reclamanta SC M.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC P.V.P. SRL și SC F.F. SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor lăsarea în deplină proprietate și posesie parterul și subsolul imobilului situat în Bucureșt, sector 1, respectiv la plata sumei de 529.200 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru ocuparea fără drept a parterului și subsolului imobilului mai sus descris pentru ultimii 3 ani calculați de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului - teren și construcție - situat în București, sector 1,în temeiul statutului și a actului constitutiv de înființare a S.C.

M.I. SRL autentificate de B.N.P., D.D. din data de 21 martie 1996, precum și în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 10 octombrie 2000 de B.N.P., H.R. A mai arătat că pârâtele folosesc fără titlu parterul și subsolul imobilului în litigiu pe care le-au ocupat abuziv și refuză să cedeze reclamantei deplina proprietate și posesie a acestor părți din imobil, acestea deținând titlu de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1 care este învecinat imobilului în litigiu, cele două construcții fiind complet separate de un gang despărțitor. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 și art. 485 C. civ. Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 6292 din 23 octombrie 2013 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că reclamanta SC M.I. SRL este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, imobil compus din teren și construcție. Astfel, s-a arătat că la constituirea societății reclamante, asociatul SC L. SA a adus ca aport imobilul construcție, reprezentat de Hotelul M., precum și dreptul de folosință asupra terenului aferent în suprafață exclusivă de 843,47 mp, astfel cum rezultă din contractul de societate depus la dosar și din sentința civilă nr. 949 din 24 iulie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Ulterior, prin contractul din 10 octombrie 2000, SC L. SA a vândut reclamantei terenul situat în București, în suprafață totală de 1.048 mp.

Conform art. 2 din acest contract, terenul a fost dobândit de cumpărător în temeiul dispozițiilor art. 18-22 din Legea nr. 15/1990. Prin încheierea din 28 mai 2010 emisă de O.C.P.I. sector 1, a fost intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcție, corp B, situat în str. A. și asupra terenului aferent în temeiul contractului de societate. De asemenea prin încheierea din 28 mai 2010 a fost intabulat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcție corp A, situat în str. A. S-a mai reținut că pârâta SC P.V.P. SRL a dobândit de la Primăria Municipiului București dreptul de proprietate asupra imobilului construcție situat în București, sectorul 1, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 august 1999, contract încheiat în temeiul dispozițiilor H.G.

nr. 389/2006 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualul deținător. S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1 din acest act normativ, spațiile comerciale în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, construite din fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, se pot transmite, cu plată, agenților economici, persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unor contracte de închiriere, de locație de gestiune și de asociere sau în baza unor reglementări legale în vigoare, cu condiția menținerii actualei destinații a acestor spații. Terenul aferent construcției din București, sector 1 este deținut de pârâta SC P.V.P.

SRL în temeiul contractului de concesiune din 23 august 2000, contract prin care a dobândit dreptul de concesiune de la Primăria Municipiului București pe o perioadă de 49 ani. Prin contractul de închiriere din 20 ianuarie 2009 pârâta SC P.V.P. SRL a transmis pârâtei SC F.F. SRL dreptul de folosință asupra construcției situate în București, sector 1. S-a mai reținut că reclamanta apreciază că pârâtele au ocupat abuziv parterul imobilului aflat în proprietatea sa, imobil situat în București, în condițiile în care cele două imobile proprietatea reclamantei se învecinează cu imobilul proprietatea pârâtei SC P.V.P. SRL, cele două imobile fiind separate de un pasaj despărțitor.

Concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză prin care s-a stabilit că pârâtele ocupă încăperile menționate în anexa 2 de la parterul clădirii situate în sector 1 și aflate în proprietatea reclamantei, nu au fost reținute de tribunal, întrucât s-a apreciat că vin în contradicție cu constatările de fapt și de drept făcute de instanța de judecată, cu putere de lucru judecat, în litigiul ce a format obiectul Dosarului nr. 48667/3/2009 ce s-a aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect cererea reclamantei SC M.I. SRL (privind constatarea nulității absolute a titlului pârâtei SC P.V. SRL - contractul de vânzare-cumpărare din 19 august 1999) cerere formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P.V.P.

SRL, Consiliul General al Municipiului București și Municipiul București. Astfel, s-a constatat că prin sentința civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea formulată de SC M.I. SRL în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București pentru lipsa calității procesuale pasive, iar acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P.V.P. SRL și Municipiul București, ca neîntemeiată. Instanța a reținut că din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat „existența a două proprietăți distincte, a reclamantei și a pârâtei, identificate cu adrese poștale diferite și cărți funciare distincte. De asemenea există cazuri distincte de clădire la imobilul din str. A. și la imobilul din Calea V.” S-a mai constatat că apelul formulat de reclamanta SC M.I.

SRL împotriva acestei sentințe a fost respins de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 432 din 9 noiembrie 2012. Prin această decizie s-a reținut că „imobilul care a făcut obiectul contractului nu a fost construit din fondurile statului astfel cum reiese din actul de vânzare din data de 31 iulie 1919 privind imobilele din Str. A. și Calea V. încheiat între S.A.R.I. în calitate de vânzător și inginer C.G., în calitate de cumpărător. S-a constatat că în litigiul purtat anterior între reclamantă și pârâta SC P.V.P. SRL instanța de fond a reținut că imobilul aflat în proprietatea reclamantei și imobilul aflat în proprietatea pârâtei SC P.V.P. SRL sunt două corpuri distincte de clădire, fiind deci delimitate material, iar imobilul stăpânit de SC P.V.P.

SRL încă din anul 1990 (în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere din 25 septembrie 1990 încheiat cu I.C.R.A.L. Herăstrău, societate care administra la acea vreme imobilul) este imobilul din Calea V., ulterior devenind proprietar prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 august 1999 încheiat cu Primăria Municipiului București. Întrucât chestiunea litigioasă referitoare la imobilul stăpânit în fapt de către pârâta SC P.V.P. SRL a fost tranșată printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt litigiu purtat între reclamantă și această pârâtă, constatându-se că imobilul stăpânit de pârâtă este imobilul aflat în proprietatea sa, tribunalul a apreciat că susținerea reclamantei potrivit cu care pârâta ocupă (prin intermediul locatarului SC F.F.

SRL) imobilul aflat în proprietatea reclamantei este neîntemeiată întrucât contravine puterii de lucru judecat, instituție care împiedică existența contradicțiilor între ceea ce s-a constatat și ceea ce s-ar constata prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile purtate între aceleași părți. Prin Decizia civilă nr. 393 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel București a respins, ca nefundat, apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 6292 din 23 octombrie 2013 a Tribunalului București. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoatele: Cu privire la pretinsa încălcare a principiului contradictorialității ca urmare a nepunerii în discuția părților a excepției puterii de lucru judecat, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ.

puterea de lucru judecat este reglementată drept o prezumție legală, aceasta putând fi invocată într-un proces ulterior, fie ca atare, fie prin intermediul excepției autorității de lucru judecat, atunci când al doilea proces este între aceleași părți, are același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză, în condițiile art. 166 C. proc. civ. Astfel, autoritatea de lucru judecat apare ca a fi o parte a puterii de lucru judecat, existența unei hotărâri judecătorești fiind invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat atunci când se invocă obligativitatea sa.

În cauza de față tribunalul nu a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție pe care ar fi avut obligația să o pună în discuția părților, ci a reținut obligativitatea hotărârii judecătorești anterioare, adică, în soluționarea litigiului a utilizat o prezumție legală, cu privire la care nu există obligația de a o pune în discuția părților. În ceea ce privește criticile formulate sub aspectul soluției pronunțate pe fond, Curtea a reținut că potrivit Actului constitutiv al societății reclamante autentificat din 21 martie 1996, asociatul SC L. SA a adus ca aport la constituirea SC M.I. SRL imobilul construcție, reprezentat de Hotelul M., precum și dreptul de folosință asupra terenului aferent în suprafață exclusivă de 843,47 mp.

Imobilul a fost predat SC M.I. SA conform Protocolului din 01 august 1996. Ulterior, prin Contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate din 10 octombrie 2000, SC L. SA a vândut reclamantei terenul situat în București, în suprafață totală de 1.048 mp. Conform art. 2 din acest contract, terenul a fost dobândit de cumpărător în temeiul dispozițiilor art. 18-22 din Legea nr. 15/1990. Prin Încheierea din 20 octombrie 2000 a Biroului de C.F. sector 1 București s-a înscris provizoriu în C.F. dreptul de proprietate al SC M.I. SA asupra imobilului din București, sector. Ulterior prin încheierea din 28 mai 2010 a O.C.P.I. sector 1, a fost intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate al SC M.I.

SA asupra imobilului construcție, corp B, situat în str. A. și asupra terenului aferent în temeiul contractului de societate, iar prin încheierea din 28 mai 2010 a fost intabulat dreptul de proprietate al aceleiași societăți asupra imobilului construcție corp A, situat în str. A. În ceea ce o privește pe intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, s-a reținut că în temeiul Contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999 aceasta a cumpărat de la Primăria Municipiului București spațiul comercial cu destinația de alimentație publică situat în București, sector 1 în suprafață utilă de 401,33 mp, precum și cota indiviză din terenul aferent construcției, în suprafață de 80,57 mp. Dreptul de proprietate al pârâtei SC P.V.P.

SRL a fost intabulat în cartea funciară în baza Încheierii din 09 august 2000, după cum rezultă din Extrasul de C.F. pentru informare din 18 februarie 2010. Prin Contractul de închiriere din 20 ianuarie 2009 pârâtă SC P.V.P. SRL a închiriat pentru o perioadă de 5 ani pârâtei SC F.F. SRL spațiul comercial situat în București, sector 1 în suprafață utilă de 401,33 mp, din care: parter 269,49 mp, subsol 131 mp, ambele fiind proprietatea exclusivă a locatorului, precum și suprafața de 60,37 mp, reprezentând terasa. Din extrasul de carte funciară menționat mai sus nu rezultă faptul că în cartea funciară ar fi fost înregistrat contractul de închiriere din 2009. Prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. 48667/3/2009 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC M.I.

SRL a solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999 încheiat între Primăria Municipiului București și pârâta SC P.V.P. SRL, motivat, pe de o parte, de faptul că spațiul ce a făcut obiectul contractului nu era construit din fondurile statului și nu era folosit la data intrării în vigoare a H.G. nr. 389/1996 în baza unui contract de închiriere, locație de gestiune sau de asociere, iar pe de altă parte, de faptul că imobilul era încadrat ca monument istoric la data încheierii contractului. Prin sentința civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012, definitivă și irevocabilă, acțiunea apelantei - reclamantei SC M.I. SRL a fost respinsă constatându-se că Primăria a vândut un spațiu care îi aparținea, că au fost respectate normele imperative ale H.G.R.

nr. 389/1996 și că imobilul nu era clasificat la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare. În motivarea hotărârii s-a mai menționat că din raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat existența a două proprietăți distincte, a reclamantei (M.I.) și a pârâtei (Pasagiul V.P.), identificate cu adrese poștale diferite, cadastre și cărți funciare distincte, precum și faptul că există corpuri de clădire distincte la imobilul din Str. A. și la imobilul din Calea V. Tribunalul a înlăturat raportul de expertiză întocmit în cauză din care rezulta că pârâtele ocupă o parte din imobilul aflat în proprietatea apelantei reclamante, reținându-se puterea de lucru judecat a sentinței anterioare prin care s-a afirmat existența a două corpuri de proprietate distincte.

Curtea a reținut că în dosarul de față odată ce s-a constatat că atât apelanta - reclamantă cât și intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, dețin titluri de proprietate valabile asupra unor spații comerciale se impunea a se verifica dacă există suprapunerea între acestea ori dacă există spații ale reclamantei ocupate de pârâte, iar în caz afirmativ să se aplice regulile acțiunii în revendicare. Din raportul de expertiză întocmit în dosarul de fond s-a reținut că pârâtele ocupă la parterul clădirii situată în, sector 1, București, proprietatea apelantei - reclamante, un număr de 9 încăperi (salon, debara, hol, grup sanitar, S.A.S., S.A.S., trecere, cămară, birou) în suprafață totală de 164,54 mp.

S-a mai constatat, tot din raportul de expertiză, că suprafețele identificate de expert ca fiind în proprietatea reclamantei și ocupate în fapt de pârâte, sunt individualizate în Anexa 2 a raportului de expertiză, anexă în care este individualizată și suprafața aparținând intimatei - pârâte SC P.V. SRL conform actului de vânzare - cumpărare din anul 1999. Ca atare s-a concluzionat că asupra suprafeței de 164,54 mp. individualizată de expertul desemnat în cauză, prezintă titlu atât apelanta - pârâtă cât și intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, intimata fiind cea care deține în fapt această suprafață. Referitor la apărările formulare de intimata - pârâtă în fața instanței de fond prin care a arătat că la întocmirea raportului de expertiză expertul nu s-a raportat la actele de proprietate ci la documentațiile cadastrale, se constată că în mod corect expertul a avut în vedere documentația cadastrală rectificată prezentată de apelanta - reclamantă și avizată de O.C.P.I.

Aprecierile la adresa corectitudinii intabulării spațiului reclamantei nu pot fi analizate în prezentul litigiu, ci pe cale acțiunilor puse la îndemână de legislația specială din domeniul cadastrului și publicității imobiliare. Mai mult, din mențiunile efectuate pe planul de amplasament și delimitare a imobilului - rectificare - rezultă că după rectificare suprafața ocupată de construcție (hotel - corp B) este mai mică decât cea anterioară. Potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ. dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care aparține persoanelor asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, în limitele prevăzute de lege, iar acțiunea în revendicare este acea acțiune reală, petitorie, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau solicită restituirea bunului respectiv de la posesorul neproprietar.

Fiind o acțiune petitorie, adică o acțiune care tinde să stabilească existența dreptului de proprietate, pentru a fi admisă acțiunea în revendicare, reclamantul, trebuie să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului solicitat, drept dovedit de apelanta - reclamantă din cauza de față, prin întregul probatoriu administrat în cauză. Cu toate acestea nu se poate face abstracție de faptul că și intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL a prezentat un titlu de proprietate asupra suprafeței de 164,54 mp., individualizată prin raportul de expertiză, situație în care s-a impus verificarea dacă titlurile provin de la autori diferiți și care titlu este preferabil.

Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamantă a dobândit imobilul din București, sector 1, prin aport la constituirea societății, conform actului constitutiv autentificat din 21 martie 1996 și prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata prețului în rate autentificat din 10 octombrie 2000 de la SC L. SA, care, la rândul său a dobândit imobilul în temeiul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 20 decembrie 1995 emis de Ministerul Turismului. Pârâta SC P.V.P. SRL, a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului, de la Municipiul București, în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999. Astfel, s-a apreciat că ambele părți dețin titluri de proprietate asupra spațiului revendicat ce provin de la statul român, urmând a se distinge între cele două titluri în funcție de data efectuării formalităților de publicitate imobiliară.

Sub acest aspect se constată că apelanta - reclamantă și-a înscris provizoriu în C.F. dreptul de proprietate asupra imobilului din București, sector 1, prin Încheierea din 20 octombrie 2000 a Biroului de C.F. sector 1 București, iar intimata - pârâtă și-a intabulat dreptul de proprietate dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu P.M.B. în C.F. în baza Încheierii nr. 8287 din 09 august 2000. În atare condiții, partea care a efectuat prima formalitățile de publicitate imobiliară a fost intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, titlul acesteia asupra suprafeței în litigiu fiind preferabil. Împotriva deciziei curții de apel a formulat recurs reclamanta, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de nelegalitate mai sus menționat, reclamanta a arătat că invocarea excepției puterii de lucru judecat de către instanțele de fond în motivarea hotărârii fără ca această excepție să fi fost pusă în prealabil în discuția părților, încalcă principiul contradictorialității. În acest sens, invocă faptul că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, probele administrate în fața instanței de fond fiindu-i înlăturate prin invocarea din oficiu a excepției puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 8388 din 13 iunie 2012. De asemenea, raportat la același motiv de nelegalitate invocă faptul că tribunalul nu a soluționat litigiul pe fond, făcând trimitere la hotărârea judecătorească și la probele administrate într-un alt dosar, având alt obiect, cauză și părți, respectiv Dosar nr. 48667/3/2009.

Susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că pârâtele dețin titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu de la Statul Român întrucât titlul de proprietate exhibat de pârâta SC P.V.P. SRL privește un alt imobil, respectiv imobilul situat în, sector 1, București. În raport de această împrejurare, întrucât este singura care deține un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mod greșit a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în revendicare imobilară. Recursul urmează a fi anulat, ca netimbrat, pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că recurenta SC M.I. SRL a fost citată pentru termenul de judecată din data de 05 noiembrie 2014 cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 10.192, 37 lei și a timbrului judiciar de 5 lei, conform dovezii aflate la fila nr. 14 din dosar recurs, datorată în temeiul prevederilor din Legea nr. 146/1997, obligație căreia pârâta nu s-a conformat, taxa de timbru nefiind achitată.

În raport de dispozițiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și art. 3 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat. În condițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, plata taxei de timbru și a timbrului judiciar putând fi amânată doar până la primul termen de judecată. Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu anularea acțiunii sau a cererii, dispoziții incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.

În speță, recurenta SC M.I. SRL, deși legal citată cu respectarea dispozițiilor art. 114 1 alin (3) C. proc. civ., nu s-a conformat cerinței legale referitoare la achitarea taxei de timbru și a timbrului judiciar. Având în vedere că recurenta, deși legal citată pentru termenul de judecată, nu a făcut dovada achitării ori scutirii de plata taxei de timbru, Înalta Curte va dispune anularea, ca netimbrată, a cererii de recurs, fără a mai analiza, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., criticile aduse hotărârii prin motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva Deciziei nr. 393 din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2014.