ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3021/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3021/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 31816/3/2010, reclamanta SC

M.I. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC P.V.P. SRL și SC F.F. SRL,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea pârâtelor lăsarea în deplină proprietate și posesie parterul și

subsolul imobilului situat în Bucureșt, sector 1, respectiv la plata sumei de

529.200 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru ocuparea

fără drept a parterului și subsolului imobilului mai sus descris pentru ultimii

3 ani calculați de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este proprietara imobilului - teren și construcție -

situat în București, sector 1,în temeiul statutului și a actului constitutiv de

înființare a S.C. M.I. SRL autentificate de B.N.P., D.D. din data de 21 martie 1996,

precum și în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 10

octombrie 2000 de B.N.P., H.R. A mai arătat că pârâtele folosesc fără titlu

parterul și subsolul imobilului în litigiu pe care le-au ocupat abuziv și

refuză să cedeze reclamantei deplina proprietate și posesie a acestor părți din

imobil, acestea deținând titlu de proprietate asupra imobilului situat în

București, sector 1 care este învecinat imobilului în litigiu, cele două

construcții fiind complet separate de un gang despărțitor.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 480 și art. 485 C. civ.

Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 6292 din 23 octombrie 2013 a

respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Pentru a pronunța

această soluție tribunalul a reținut că reclamanta SC M.I. SRL este titularul

dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1,

imobil compus din teren și construcție.

Astfel, s-a arătat că

la constituirea societății reclamante, asociatul SC L. SA a adus ca aport

imobilul construcție, reprezentat de Hotelul M., precum și dreptul de folosință

asupra terenului aferent în suprafață exclusivă de 843,47 mp, astfel cum rezultă

din contractul de societate depus la dosar și din sentința civilă nr. 949 din 24

iulie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Ulterior, prin

contractul din 10 octombrie 2000, SC L. SA a vândut reclamantei terenul situat

în București, în suprafață totală de 1.048 mp. Conform art. 2 din acest

contract, terenul a fost dobândit de cumpărător în temeiul dispozițiilor art. 18-22

din Legea nr. 15/1990.

Prin încheierea din 28

mai 2010 emisă de O.C.P.I. sector 1, a fost intabulat în cartea funciară

dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului construcție, corp B,

situat în str. A. și asupra terenului aferent în temeiul contractului de

societate.

De asemenea prin

încheierea din 28 mai 2010 a fost intabulat dreptul de proprietate al reclamantei

asupra imobilului construcție corp A, situat în str. A.

S-a mai reținut că

pârâta SC P.V.P. SRL a dobândit de la Primăria Municipiului București dreptul

de proprietate asupra imobilului construcție situat în București, sectorul 1,

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 august 1999,

contract încheiat în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 389/2006 privind

transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale

și a regiilor autonome către actualul deținător.

S-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 1 din acest act normativ, spațiile comerciale în

administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, construite din

fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, se

pot transmite, cu plată, agenților economici, persoane fizice sau juridice,

care le folosesc în baza unor contracte de închiriere, de locație de gestiune

și de asociere sau în baza unor reglementări legale în vigoare, cu condiția

menținerii actualei destinații a acestor spații.

Terenul aferent

construcției din București, sector 1 este deținut de pârâta SC P.V.P. SRL în

temeiul contractului de concesiune din 23 august 2000, contract prin care a

dobândit dreptul de concesiune de la Primăria Municipiului București pe o

perioadă de 49 ani.

Prin contractul de

închiriere din 20 ianuarie 2009 pârâta SC P.V.P. SRL a transmis pârâtei SC F.F.

SRL dreptul de folosință asupra construcției situate în București, sector 1.

S-a mai reținut că

reclamanta apreciază că pârâtele au ocupat abuziv parterul imobilului aflat în

proprietatea sa, imobil situat în București, în condițiile în care cele două

imobile proprietatea reclamantei se învecinează cu imobilul proprietatea

pârâtei SC P.V.P. SRL, cele două imobile fiind separate de un pasaj

despărțitor.

Concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză prin care s-a stabilit că pârâtele

ocupă încăperile menționate în anexa 2 de la parterul clădirii situate în

sector 1 și aflate în proprietatea reclamantei, nu au fost reținute de tribunal,

întrucât s-a apreciat că vin în contradicție cu constatările de fapt și de

drept făcute de instanța de judecată, cu putere de lucru judecat, în litigiul

ce a format obiectul Dosarului nr. 48667/3/2009 ce s-a aflat pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, având ca obiect cererea

reclamantei SC M.I. SRL (privind constatarea nulității absolute a titlului

pârâtei SC P.V. SRL - contractul de vânzare-cumpărare din 19 august 1999)

cerere formulată în contradictoriu cu pârâtele SC P.V.P. SRL, Consiliul General

al Municipiului București și Municipiul București.

Astfel, s-a constatat

că prin sentința civilă nr. 8388 din 13 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea formulată de SC M.I.

SRL în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București pentru

lipsa calității procesuale pasive, iar acțiunea formulată în contradictoriu cu

pârâtele SC P.V.P. SRL și Municipiul București, ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că

din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat „existența a două

proprietăți distincte, a reclamantei și a pârâtei, identificate cu adrese

poștale diferite și cărți funciare distincte. De asemenea există cazuri

distincte de clădire la imobilul din str. A. și la imobilul din Calea V.”

S-a mai constatat că

apelul formulat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva acestei sentințe a fost

respins de Curtea de Apel București prin Decizia nr. 432 din 9 noiembrie 2012.

Prin această decizie s-a reținut că „imobilul care a făcut obiectul contractului

nu a fost construit din fondurile statului astfel cum reiese din actul de

vânzare din data de 31 iulie 1919 privind imobilele din Str. A. și Calea V.

încheiat între S.A.R.I. în calitate de vânzător și inginer C.G., în calitate de

cumpărător.

S-a constatat că în

litigiul purtat anterior între reclamantă și pârâta SC P.V.P. SRL instanța de

fond a reținut că imobilul aflat în proprietatea reclamantei și imobilul aflat

în proprietatea pârâtei SC P.V.P. SRL sunt două corpuri distincte de clădire,

fiind deci delimitate material, iar imobilul stăpânit de SC P.V.P. SRL încă din

anul 1990 (în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere din 25

septembrie 1990 încheiat cu I.C.R.A.L. Herăstrău, societate care administra la

acea vreme imobilul) este imobilul din Calea V., ulterior devenind proprietar

prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 august 1999 încheiat cu Primăria

Municipiului București.

Întrucât chestiunea

litigioasă referitoare la imobilul stăpânit în fapt de către pârâta SC P.V.P.

SRL a fost tranșată printr-o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt

litigiu purtat între reclamantă și această pârâtă, constatându-se că imobilul

stăpânit de pârâtă este imobilul aflat în proprietatea sa, tribunalul a

apreciat că susținerea reclamantei potrivit cu care pârâta ocupă (prin

intermediul locatarului SC F.F. SRL) imobilul aflat în proprietatea reclamantei

este neîntemeiată întrucât contravine puterii de lucru judecat, instituție care

împiedică existența contradicțiilor între ceea ce s-a constatat și ceea ce s-ar

constata prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile purtate între

aceleași părți.

Prin Decizia civilă nr.

393 din 04 iunie 2014, Curtea de Apel București a respins, ca nefundat, apelul

formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 6292 din 23 octombrie 2013

a Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut următoatele:

Cu privire la

pretinsa încălcare a principiului contradictorialității ca urmare a nepunerii

în discuția părților a excepției puterii de lucru judecat, Curtea a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. puterea de lucru judecat este

reglementată drept o prezumție legală, aceasta putând fi invocată într-un

proces ulterior, fie ca atare, fie prin intermediul excepției autorității de

lucru judecat, atunci când al doilea proces este între aceleași părți, are

același obiect și este întemeiat pe aceeași cauză, în condițiile art. 166 C.

proc. civ. Astfel, autoritatea de lucru judecat apare ca a fi o parte a puterii

de lucru judecat, existența unei hotărâri judecătorești fiind invocată în

cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă

exclusivitatea hotărârii sau cu putere de lucru judecat atunci când se invocă

obligativitatea sa.

În cauza de față

tribunalul nu a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție pe care

ar fi avut obligația să o pună în discuția părților, ci a reținut

obligativitatea hotărârii judecătorești anterioare, adică, în soluționarea

litigiului a utilizat o prezumție legală, cu privire la care nu există

obligația de a o pune în discuția părților.

În ceea ce privește

criticile formulate sub aspectul soluției pronunțate pe fond, Curtea a reținut

că potrivit Actului constitutiv al societății reclamante autentificat din 21

martie 1996, asociatul SC L. SA a adus ca aport la constituirea SC M.I. SRL

imobilul construcție, reprezentat de Hotelul M., precum și dreptul de folosință

asupra terenului aferent în suprafață exclusivă de 843,47 mp. Imobilul a fost

predat SC M.I. SA conform Protocolului din 01 august 1996.

Ulterior, prin

Contractul de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate din 10 octombrie 2000,

SC L. SA a vândut reclamantei terenul situat în București, în suprafață totală

de 1.048 mp. Conform art. 2 din acest contract, terenul a fost dobândit de

cumpărător în temeiul dispozițiilor art. 18-22 din Legea nr. 15/1990.

Prin Încheierea din 20

octombrie 2000 a Biroului de C.F. sector 1 București s-a înscris provizoriu în

C.F. dreptul de proprietate al SC M.I. SA asupra imobilului din București,

sector.

Ulterior prin

încheierea din 28 mai 2010 a O.C.P.I. sector 1, a fost intabulat în cartea

funciară dreptul de proprietate al SC M.I. SA asupra imobilului construcție, corp

B, situat în str. A. și asupra terenului aferent în temeiul contractului de

societate, iar prin încheierea din 28 mai 2010 a fost intabulat dreptul de

proprietate al aceleiași societăți asupra imobilului construcție corp A, situat

în str. A.

În ceea ce o privește

pe intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, s-a reținut că în temeiul Contractului de

vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999 aceasta a cumpărat de la

Primăria Municipiului București spațiul comercial cu destinația de alimentație

publică situat în București, sector 1 în suprafață utilă de 401,33 mp, precum

și cota indiviză din terenul aferent construcției, în suprafață de 80,57 mp.

Dreptul de proprietate al pârâtei SC P.V.P. SRL a fost intabulat în cartea

funciară în baza Încheierii din 09 august 2000, după cum rezultă din Extrasul de

C.F. pentru informare din 18 februarie 2010.

Prin Contractul de

închiriere din 20 ianuarie 2009 pârâtă SC P.V.P. SRL a închiriat pentru o

perioadă de 5 ani pârâtei SC F.F. SRL spațiul comercial situat în București,

sector 1 în suprafață utilă de 401,33 mp, din care: parter 269,49 mp, subsol

131 mp, ambele fiind proprietatea exclusivă a locatorului, precum și suprafața

de 60,37 mp, reprezentând terasa. Din extrasul de carte funciară menționat mai

sus nu rezultă faptul că în cartea funciară ar fi fost înregistrat contractul

de închiriere din 2009.

Prin cererea de

chemare în judecată ce a format obiectul Dosarului nr. 48667/3/2009 al

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC M.I. SRL a

solicitat constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare - cumpărare

autentificat din 19 august 1999 încheiat între Primăria Municipiului București

și pârâta SC P.V.P. SRL, motivat, pe de o parte, de faptul că spațiul ce a

făcut obiectul contractului nu era construit din fondurile statului și nu era folosit

la data intrării în vigoare a H.G. nr. 389/1996 în baza unui contract de

închiriere, locație de gestiune sau de asociere, iar pe de altă parte, de

faptul că imobilul era încadrat ca monument istoric la data încheierii

contractului.

Prin sentința civilă nr.

8388 din 13 iunie 2012, definitivă și irevocabilă, acțiunea apelantei -

reclamantei SC M.I. SRL a fost respinsă constatându-se că Primăria a vândut un

spațiu care îi aparținea, că au fost respectate normele imperative ale H.G.R. nr.

389/1996 și că imobilul nu era clasificat la data încheierii contractului de

vânzare - cumpărare.

În motivarea

hotărârii s-a mai menționat că din raportul de expertiză întocmit în cauză a

rezultat existența a două proprietăți distincte, a reclamantei (M.I.) și a pârâtei

(Pasagiul V.P.), identificate cu adrese poștale diferite, cadastre și cărți

funciare distincte, precum și faptul că există corpuri de clădire distincte la

imobilul din Str. A. și la imobilul din Calea V.

Tribunalul a

înlăturat raportul de expertiză întocmit în cauză din care rezulta că pârâtele

ocupă o parte din imobilul aflat în proprietatea apelantei reclamante,

reținându-se puterea de lucru judecat a sentinței anterioare prin care s-a

afirmat existența a două corpuri de proprietate distincte.

Curtea a reținut că

în dosarul de față odată ce s-a constatat că atât apelanta - reclamantă cât și

intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, dețin titluri de proprietate valabile asupra

unor spații comerciale se impunea a se verifica dacă există suprapunerea între

acestea ori dacă există spații ale reclamantei ocupate de pârâte, iar în caz

afirmativ să se aplice regulile acțiunii în revendicare.

Din raportul de

expertiză întocmit în dosarul de fond s-a reținut că pârâtele ocupă la parterul

clădirii situată în, sector 1, București, proprietatea apelantei - reclamante,

un număr de 9 încăperi (salon, debara, hol, grup sanitar, S.A.S., S.A.S.,

trecere, cămară, birou) în suprafață totală de 164,54 mp.

S-a mai constatat,

tot din raportul de expertiză, că suprafețele identificate de expert ca fiind

în proprietatea reclamantei și ocupate în fapt de pârâte, sunt individualizate

în Anexa 2 a raportului de expertiză, anexă în care este individualizată și suprafața

aparținând intimatei - pârâte SC P.V. SRL conform actului de vânzare - cumpărare

din anul 1999.

Ca atare s-a

concluzionat că asupra suprafeței de 164,54 mp. individualizată de expertul

desemnat în cauză, prezintă titlu atât apelanta - pârâtă cât și intimata -

pârâtă SC P.V.P. SRL, intimata fiind cea care deține în fapt această suprafață.

Referitor la apărările formulare de intimata - pârâtă în fața instanței de fond

prin care a arătat că la întocmirea raportului de expertiză expertul nu s-a

raportat la actele de proprietate ci la documentațiile cadastrale, se constată

că în mod corect expertul a avut în vedere documentația cadastrală rectificată

prezentată de apelanta - reclamantă și avizată de O.C.P.I. Aprecierile la

adresa corectitudinii intabulării spațiului reclamantei nu pot fi analizate în

prezentul litigiu, ci pe cale acțiunilor puse la îndemână de legislația

specială din domeniul cadastrului și publicității imobiliare. Mai mult, din

mențiunile efectuate pe planul de amplasament și delimitare a imobilului -

rectificare - rezultă că după rectificare suprafața ocupată de construcție

(hotel - corp B) este mai mică decât cea anterioară.

Potrivit

dispozițiilor art. 480 C. civ. dreptul de proprietate este acel drept subiectiv

care aparține persoanelor asupra oricărui bun, cu excepția celor aflate

exclusiv în proprietate publică, bunuri asupra cărora titularul exercită

posesia, folosința și dispoziția, în putere proprie și în interes propriu, în

limitele prevăzute de lege, iar acțiunea în revendicare este acea acțiune

reală, petitorie, prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau

solicită restituirea bunului respectiv de la posesorul neproprietar.

Fiind o acțiune

petitorie, adică o acțiune care tinde să stabilească existența dreptului de

proprietate, pentru a fi admisă acțiunea în revendicare, reclamantul, trebuie

să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului solicitat, drept

dovedit de apelanta - reclamantă din cauza de față, prin întregul probatoriu

administrat în cauză.

Cu toate acestea nu

se poate face abstracție de faptul că și intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL a

prezentat un titlu de proprietate asupra suprafeței de 164,54 mp.,

individualizată prin raportul de expertiză, situație în care s-a impus verificarea

dacă titlurile provin de la autori diferiți și care titlu este preferabil.

Din actele depuse la

dosarul cauzei a rezultat că reclamantă a dobândit imobilul din București,

sector 1, prin aport la constituirea societății, conform actului constitutiv

autentificat din 21 martie 1996 și prin contractul de vânzare - cumpărare cu

plata prețului în rate autentificat din 10 octombrie 2000 de la SC L. SA, care,

la rândul său a dobândit imobilul în temeiul Certificatului de atestare a dreptului

de proprietate din 20 decembrie 1995 emis de Ministerul Turismului.

Pârâta SC P.V.P. SRL,

a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului, de la Municipiul București,

în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 19 august 1999.

Astfel, s-a apreciat

că ambele părți dețin titluri de proprietate asupra spațiului revendicat ce

provin de la statul român, urmând a se distinge între cele două titluri în

funcție de data efectuării formalităților de publicitate imobiliară.

Sub acest aspect se

constată că apelanta - reclamantă și-a înscris provizoriu în C.F. dreptul de

proprietate asupra imobilului din București, sector 1, prin Încheierea din 20

octombrie 2000 a Biroului de C.F. sector 1 București, iar intimata - pârâtă

și-a intabulat dreptul de proprietate dobândit în baza contractului de vânzare

- cumpărare încheiat cu P.M.B. în C.F. în baza Încheierii nr. 8287 din 09

august 2000.

În atare condiții,

partea care a efectuat prima formalitățile de publicitate imobiliară a fost

intimata - pârâtă SC P.V.P. SRL, titlul acesteia asupra suprafeței în litigiu

fiind preferabil.

Împotriva deciziei

curții de apel a formulat recurs reclamanta, criticând-o din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate mai sus menționat, reclamanta a arătat că invocarea

excepției puterii de lucru judecat de către instanțele de fond în motivarea hotărârii

fără ca această excepție să fi fost pusă în prealabil în discuția părților,

încalcă principiul contradictorialității. În acest sens, invocă faptul că

reclamantei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, probele

administrate în fața instanței de fond fiindu-i înlăturate prin invocarea din

oficiu a excepției puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 8388 din 13

iunie 2012.

De asemenea, raportat

la același motiv de nelegalitate invocă faptul că tribunalul nu a soluționat

litigiul pe fond, făcând trimitere la hotărârea judecătorească și la probele

administrate într-un alt dosar, având alt obiect, cauză și părți, respectiv Dosar

nr. 48667/3/2009.

Susține că în mod

greșit instanța de apel a reținut că pârâtele dețin titlu de proprietate asupra

imobilului în litigiu de la Statul Român întrucât titlul de proprietate exhibat

de pârâta SC P.V.P. SRL privește un alt imobil, respectiv imobilul situat în,

sector 1, București. În raport de această împrejurare, întrucât este singura

care deține un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, în mod greșit

a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în revendicare imobilară.

Recursul urmează a fi

anulat, ca netimbrat, pentru următoarele considerente:

Înalta

Curte reține

că

recurenta

SC

M.I. SRL a fost citată pentru

termenul de judecată din data de 05 noiembrie 2014

cu mențiunea

achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 10.192, 37 lei și a timbrului

judiciar de 5 lei, conform dovezii aflate la fila nr. 14 din dosar recurs, datorată

în temeiul prevederilor din Legea nr. 146/1997, obligație căreia pârâta nu s-a

conformat, taxa de timbru nefiind achitată.

În raport de

dispozițiile legale aplicabile în materie, respectiv art. 20 alin. (1) din

Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și art. 3

și art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările

ulterioare, taxele de timbru și timbrul judiciar se plătesc anticipat.

În condițiile art. 20

alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanțele judecătorești pot reține cereri

sau acțiuni netimbrate sau insuficient timbrate, plata taxei de timbru și a

timbrului judiciar putând fi amânată doar până la primul termen de judecată.

Neîndeplinirea

obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează, conform art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 146/1997, cu anularea acțiunii sau a cererii, dispoziții

incidente și în cazul neaplicării timbrului judiciar.

În speță, recurenta

SC M.I. SRL,

deși

legal citată cu respectarea dispozițiilor art. 114

1

alin (3) C.

proc. civ.,

nu

s-a conformat cerinței legale referitoare la achitarea taxei de timbru și a

timbrului judiciar.

Având în vedere că

recurenta, deși legal citată pentru termenul de judecată, nu a făcut dovada

achitării ori scutirii de plata taxei de timbru, Înalta Curte va dispune

anularea, ca netimbrată, a cererii de recurs, fără a mai analiza, în temeiul art.

137 alin. (1) C. proc. civ., criticile aduse hotărârii prin motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca

netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva Deciziei nr. 393

din 4 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 noiembrie 2014.