ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2953/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 09 februarie 2007, reclamanta

SC M.I. SRL

a chemat în judecata pe pârâta SC M.A. SRL și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească limita de demarcație dintre proprietățile părților, să oblige pârâta să-i respecte dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului pe care l-a acaparat abuziv din proprietatea reclamantei, precum și să oblige pârâta la plata contravalorii lipsei de folosință pentru părțile din imobil pe care le ocupă abuziv, pe o perioadă de trei ani anterioară introducerii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm., art. 584 și art. 600 C. civ.

La data de 17 mai 2010, reclamanta a depus la dosar o cerere prin care a arătat că renunță la judecata capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului, instanța luând act de această renunțare la termenul de judecată din data de 02 iunie 2010. Prin sentința civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 1 București a respins acțiunea restrânsă formulată de reclamanta

SC M.I. SRL

, ca neîntemeiată, și a luat act că pârâta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC M.I. SRL. La termenul de judecată din data de 09 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a calificat calea de atac ca fiind apel, iar prin decizia civilă nr. 57 din 14 decembrie 2012 a admis apelul formulat, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza spre competentă soluționare în fond. Prin decizia nr. 705 din 5 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta SC M.A. SRL împotriva deciziei civile nr. 57 din 14 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Judecând cauza în primă instanță, prin sentința civilă nr. 6170 din 17 octombrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta

SC M.I. SRL

în contradictoriu cu pârâta SC M.A. SRL și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.951,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă la termenul de judecată din data de 02 iunie 2010, reclamanta a solicitat instanței să stabilească limită de demarcație dintre proprietățile părților și să oblige pârâta să-i respecte dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului pe care l-a acaparat abuziv din proprietatea reclamantei. Tribunalul a reținut că reclamanta

SC M.I. SRL

este proprietara terenului situat în București, str. A., în suprafață totală de 1048 m.p., din care 843,47 m.p. proprietate exclusivă și 204,53 m.p. cotă indiviză a construcției ce are un regim de înălțime variabil (P+4 E, P+5 E) și, parțial a subsolului construcției, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 2000 de BNP R.H., coroborat cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 decembrie 2000 emis de Ministerul Turismului. Tribunalul a constatat că reclamanta a depus la dosar în susținerea dreptului său de proprietate asupra subsolului construcțiilor din strada A., extrase de carte funciară din data de 28 mai 2010, potrivit cărora aceasta a fost intabulată în cărțile funciare nr. xx și nr. zz ca proprietară a imobilului menționat.

Însă, având în vedere dispozițiile art. 2 din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996 coroborate cu dispozițiile art. 48 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, efectul intabulării este acela de a face actul înscris în cartea funciară opozabil terților care au procurat același bun de la același autor. Așadar, în sistemul publicității imobiliare, intabularea nu este constitutivă de drepturi. Prin urmare, înscrierea în cartea funciară a acestei proprietăți nu are valoare de titlu de proprietate opozabil pârâtei, atâta timp cât reclamanta nu a dovedit existența dreptului prin depunerea unui titlu de proprietate. În înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu este indicată suprafața Hotelului M., care a aparținut SC L. SA și a fost adusă ca aport la capitalul social al SC M.I.

SA, pentru a se verifica ce suprafață din subsolul construcției s-a transmis în proprietatea reclamantei. Din probele administrate la dosar, respectiv din procesul-verbal de control încheiat la data de 05 februarie 2007 de Inspectoratul de Stat în Construcții, rezultă că

SC M.I. SRL

deține hotelul M. compus din tronsonul situat la numărul poștal y cu regimul de înălțime P+5E+Pod, iar la numărul poștal q deține subsolul parțial, parterul parțial și 4 etaje pod. De asemenea, în raportul de expertiză tehnică pentru imobilul Hotel M. din str. A., corpul A și corpul B, întocmit în anul 2005 de SC P. SA, s-a arătat că restaurantul de la parterul corpului B latura din Pasajul V. este proprietatea altor persoane (fizice sau juridice), precizându-se că și alte spații aferente celor două clădiri (în principal la subsol și parter), sunt deținute de alți proprietari.

Tribunalul a arătat că nu poate reține susținerile reclamantei referitoare la faptul că pârâta ocupă spațiului de la nivelul subsolului pe toată suprafața de teren deținută de reclamantă în proprietate la numărul poștal y din str. A. și în parte sub tronsonul de la numărul poștal q, datorită realizării unei unificări abuzive cu spațiul deținut de aceasta în Calea V., prin desființarea ilegală a unor pereți despărțitori. Pârâta

SC M.A. SRL

este proprietara spațiului comercial având adresa poștală Calea V., în suprafață de 1017,36 m.p., situat la subsolul construcțiilor amplasate pe laturile Pasajului V., cât și sub spațiul de trecere al acestui pasaj, pe zona de acces din Calea V. până în str. A. Împrejurarea că pârâta ocupă o suprafață de 556,06 m.p., având utilitatea de alimentație publică și divertisment, care se suprapune peste imobilul situat în str. A., astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul I.I., nu conduce automat la concluzia că pârâta ocupă abuziv respectivul spațiul. În acest sens, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 489 și art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi și proprietar al tuturor construcțiilor făcute în pământ sau asupra pământului, „până ce se dovedește din contră”.

În speță, deși reclamanta a probat că este proprietara terenului situat în București, str. A., în suprafață totală de 1048 m.p., din care 843,47 m.p. proprietate exclusivă și 204,53 m.p. cotă indiviză, pârâta a reușit să răstoarne prezumția relativă instituită de art. 492 C. civ., probând că deține în proprietate spațiului pe care îl ocupă la subsolul construcției din str. A., pe care l-a dobândit ca aport social în urma divizării A.S.D - M. SA. În acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit protocolului de predare-primire din 01 ianuarie 1996, spațiul comercial în suprafață de 1.095 m.p. a fost adus ca aport la capitalul social al SC M. SA, constatându-se cu ocazia întocmirii documentației cadastrale că suprafața spațiului este de 1.017,36 m.p.

și atribuindu-se acestuia adresa poștală Calea V., deși în trecut același imobil fusese înscris și sub nr. q sau y pe str. A., astfel cum rezultă din adresa din 22 noiembrie 2007 emisă de PMB- Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Nomenclatură Urbană. Conform raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit în cauză, prin suprapunerea planurilor de subsol și parter ale reclamantei peste planul proprietarii pârâtei, se constată că nu există spații ale reclamantei care să fie ocupate abuziv de către pârâtă. Prin urmare, deoarece limita de demarcație între cele două proprietăți este cea găsită la fața locului, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantei de grănițuire și revendicare a unei părți din imobil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC M.I. SRL. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 158 din 27 februarie 2014 a respins apelul formulat și a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 3700 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă. Curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Cererea de anulare a hotărârii atacate, cu motivarea că tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, este nefondată, prima instanță expunând motivele pentru care a considerat că susținerile reclamantei nu se verifică și a dat prioritate titlurilor exhibate de pârâtă. Faptul că argumentele folosite de tribunal sunt similare celor cuprinse în sentința civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București nu este de natură a demonstra o nejudecare a fondului.

Critica vizând neadministrarea de noi probe de către tribunal (învestit ca instanță de fond) și utilizarea de către acesta a probelor anterior administrate de Judecătoria sectorului 1 București (instanță constatată ulterior necompetentă material) a fost apreciată de instanța de apel ca fiind nefondată cu motivarea că aceste aspecte nu intră în sfera lipsei de rol activ și nici nu sunt nelegale per se. Astfel, pentru a asigura o celeritate a soluționării cauzelor, art. 160 C. proc. civ. (1865) permitea în mod expres utilizarea probatoriilor administrate de o instanță necompetentă, eventuala refacere a acestora trebuind a fi dispusă pentru motive temeinice, ce în speță nu au fost indicate. Faptul că probatoriile ar prezenta concluzii contradictorii nu este un motiv temeinic de refacere a acestora, din moment ce rolul judecătorului este tocmai acela de a tranșa (analiza) între diversele elemente de probă prezentate.

Cât privește modul de stabilire a situației de fapt (interpretarea probatoriilor) și aplicarea legii, Curtea de apel a constatat că prima instanță a tranșat în mod corect litigiul. Astfel, prezumția indicată de art. 492 C. civ. (1864), ce arată că proprietarul terenurilor este prezumat și proprietar al construcțiilor, are natură subsidiară și se referă la situația când, pentru construcții, nu se exhibă titluri de proprietate. Altfel, ar fi ilogic ca, în contra titlurilor, proprietarul terenului să fie considerat și proprietar al construcțiilor, negându-se astfel, în orice situație, posibila existență a unui drept de superficie. Mai mult, în speță, conform titlurilor de proprietate exhibate, pentru numărul cadastral nr. q, reclamanta nu este proprietară exclusivă a terenului de sub construcție, ci proprietară în indiviziune, situație specifică în cazul indiviziunilor forțate ale construcțiilor.

Deci, și sub acest aspect, prezumția din art. 492 C. civ. apare ca inoperantă în speță. Cât privește proprietatea asupra construcțiilor, pentru ambele părți titlurile de proprietate provin, în ultimă instanță, de la stat; practic este vorba de foste imobile proprietate ale agenților economici de stat, din regimul comunist, transmise ulterior prin procesul de privatizare unor societăți comerciale. Or, față de un astfel de „autor”, destul de puțin diligent cu evidențierea bunurile transmise, este evidentă posibilitatea atât a unei indiviziuni forțate, cât și a unei transmiteri care, făcută de reprezentanți diferiți ai statului, cu date tehnice diferite la care aveau acces, să presupună o suprapunere a bunurilor (construcțiilor) transmise.

Din acest motiv, pe lângă compararea titlurilor, trebuie să se observe și stăpânirea în fapt anterioară, pentru că aceasta reprezenta expresia esențială a lui „animus dominus”, deci a limitelor pe care părțile le dădeau propriului drept de proprietate. Or, reclamanta, deși afirmă că este proprietar din 1996 (aport la capitalul social) nu acționează decât 11 ani mai târziu (02 septembrie 2007, data introducerii acțiunii la Judecătoria sector 1 București) și, conform propriei mențiuni din acțiunea introductivă, scopul primordial era „necesitatea clarificării de urgență a situației juridice” din cauza riscului prăbușirii. În schimb pârâta, în tot acest timp, a amenajat și utilizat spațiul respectiv, cu credința că ar fi proprietar.

Această situație, ce reflectă un „animus dominus” diferit, este confirmată de materialul probator administrat, din care rezultă că pârâta nu a ocupat un spațiu aparținând reclamantei și că titlul opus de pârâtă este mai puternic. Reținând că sarcina probei incumba reclamantei, care a declanșat litigiul, iar aceasta nu a făcut proba dreptului său preferabil, instanța de apel a respins apelul sub aspectul acțiunii în revendicare. Totodată, constatând că, din probatoriul administrat nu a rezultat că există o suprafață aparținând reclamantei și care să fi fost acaparată de pârâtă sau o lipsă de demarcație dintre cele părți ale construcției stăpânite, ținând cont și de caracterul specific al stăpânirii unor părți dintr-o construcție în stare de indiviziune forțată, Curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe și sub aspectul acțiunii în grănițuire.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta

SC M.I. SRL

. Reclamanta formulează următoarele critici, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: 1. Instanța de apel, în soluționarea litigiului dedus judecății, a invocat dispozițiile art. 492 C. civ. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta

SC M.I. SRL

a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 480 și urm., art. 584 și art. 600 C. civ., iar nu dispozițiile art. 492 C. civ, dispozițiile care, de altfel, nu-și găsesc aplicarea în cauză, față de obiectul litigiului. Cele două instanțe anterioare nu au analizat probele administrate, nu au stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, și, drept consecință, au aplicat alte norme substanțiale decât cele aplicabile cauzei deduse judecății. Prin urmare, chiar dacă cele două instanțe aparent au soluționat litigiul în fond, soluția pronunțată în dispozitivul hotărârilor rămâne pur formală, fiind încălcat principiul disponibilității.

În plus, instanțele de fond și apel și-au însușit motivarea din sentința civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, hotărâre care a fost anulată prin decizia nr. 57 din 14 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI - a civilă, fiind astfel încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Cele două instanțe nu analizează probele care au fost administrate și argumentele reclamantei, încălcând reclamantei dreptul la un proces echitabil. Reținând procesul spre judecare, atât prima instanță, cât și instanța de apel au respins toate cererile de probatorii formulate de reclamantă în dovedirea cererii de chemare în judecată, inclusiv proba cu expertiza tehnică specialitatea topografie, deși în cauză s-au efectuat două expertize topografice ce au ajuns la concluzii contradictorii.

2. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că prin decizia recurată s-a făcut o aplicare greșită a legii, întrucât acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie imprescriptibilă extinctiv. Faptul că reclamanta a formulat acțiunea în revendicare după 11 ani de la data dobândirii imobilului, nu poate reprezenta un motiv de netemeinicie.

În ceea ce privește dovedirea dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanta a făcut dovada deplină a dreptului de proprietate asupra spațiului revendicat - respectiv subsolul construcțiilor din str. A., cu următoarele înscrisuri: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 noiembrie 2000, declarația de încetare privilegiu autentificată sub nr. 355 din 02 martie 2006, contractul de societate autentificat din 12 martie 1996, încheierea de carte funciară nr. M și nr. V, istoricul de rol fiscal, adresa Direcției Generale Impozite și Taxe Locale sector 1 București, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 20 decembrie 1995 emis de Ministerul Turismului Pârâta exhibă următoarele înscrisuri în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, înscrisuri asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, respectiv: protocol de predare-primire încheiat la data de 01 ianuarie 1996, contract de vânzare-cumpărare acțiuni din 29 august 1996, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 19 aprilie 1998. Cu toate acestea, instanța însușindu-și întru-totul motivarea din sentința civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, invocă adresa emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală din 22 noiembrie 2007,

deși această adresă a fost eliberată către o altă persoană juridică, respectiv SC P.V.P. SRL, care nu a fost și nu este parte în acest proces. Prin urmare, acest înscris nu poate avea o valoare probatorie care să stea la baza pronunțării unei hotărâri judecătorești. Raportul de expertiză specialitatea construcții și memoriul tehnic întocmit de ing. A.H. sunt contrazise de raportul de expertiză tehnică topografie, prin care expertul a constatat ocuparea de către pârâtă a suprafeței de 556,06 m.p. din subsolul imobilului din str. A., fapt constatat și de către tribunal în hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin urmare, susține reclamanta, pârâta nu a prezentat niciun titlu pe care să-l opună reclamantei și nu a răsturnat prezumția instituită de art. 492 C. civ., instanțele raportându-se exclusiv la concluziile unor rapoarte de expertiză extrajudiciară sau judiciară, în motivarea hotărârilor recurate.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: 1. Recurenta susține că, în mod nelegal, în soluționarea litigiului au fost avute în vedere dispozițiile art. 492 C. civ., deoarece, pe de o parte, aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicarea în cauză, față de obiectul litigiului, iar pe de altă parte, nu au fost invocate ca temei al cererii de chemare în judecată. Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză, nu au cuprins la rândul lor critici cu acest conținut. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative.

Prin urmare, aceste critici nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor întrucât ele nu au constituit în prealabil și motive de apel în calea exercitată de apelanta-reclamantă. Recurenta susține, totodată, că instanța de apel nu a analizat probele administrate, nu au stabilit împrejurările de fapt esențiale, și, în consecință, a aplicat norme substanțiale străine cauzei deduse judecații, fiind astfel încălcat principiul disponibilității și dreptul la un proces echitabil. Înalta Curte constată că aceste critici vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc.

civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. În consecință, Înalta Curte nu poate verifica hotărârea instanței de apel sub aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt rezultată din interpretarea probelor administrate Nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate pentru respingerea cererilor de probatorii formulate de reclamantă. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 298 C. proc.

civ. raportat la art. 167 C. proc. civ., precum și ale art. 160 și art. 292 C. proc. civ., respingând motivat solicitarea reclamantei sub aspectul administrării probelor, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 18 februarie 2014. Recurenta arată că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece considerentele deciziei reiau motivarea din sentința civilă nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, hotărâre care a fost anulată prin decizia nr. 57 din 14 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI - a civilă. Criticile sunt nefondate. Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte pornește de la premisa că aceste dispoziții legale trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere. Verificând decizia recurată sub aspectul respectării acestor prevederi legale, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat în cuprinsul deciziei pronunțate care sunt criticile formulate prin motivele de apel și a răspuns acestora, expunând argumentele pentru care a apreciat că soluția pronunțată de tribunal este legală.

Considerentele deciziei instanței de apel nu reprezintă, contrar celor susținute prin motivele de recurs, o reluare a considerentelor sentinței civile nr. 22147 din 10 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, iar împrejurarea că soluția pronunțată în acea hotărâre coincide cu dezlegarea dată în primă instanță în acest ciclu procesual, menținută de instanța de apel, nu înseamnă încălcarea prevederilor art. 251 pct. 5 C. proc. civ., cât timp decizia recurată cuprinde argumente care susțin dezlegarea pe care o cuprinde. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat prevederile art. 261 C. proc. civ., modificarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. neputând fi dispusă. 2. Toate criticile grupate în punctul doi al motivelor de recurs, vizează modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către cele două părți. Or, pentru considerentele anterior expuse, în condițiile în care dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nu mai poate să cenzureze felul în care Curtea de apel a interpretat dovezile administrate și a stabilit în baza lor o anumită situație de fapt. Este adevărat că acțiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă extinctiv, însă instanța de apel nu a decis altfel prin hotărârea recurată, așa cum se susține prin motivele de recurs.

Referirea din considerentele deciziei recurate la perioada de 11 ani în care reclamanta nu a acționat nu a constituit argumentul pentru care instanța de apel a confirmat soluția de respingere a acțiunii în revendicare, ci doar o caracterizare a atitudinii pasive a acesteia. De aceea, această constatare a instanței de apel nu poate echivala cu o dezlegare asupra caracterului imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta la 3200 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 158 din 27 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Obligă recurenta-reclamantă la 3200 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.