ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 178/2014

Asupra cauzei de față, constata următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 30 septembrie 2011, sub nr. 13571/3/2010, reclamanta SC R.G. SRL i-a chemat în judecată pe pârâții D.D., M.E., M.M., B.M.

și B.T., solicitând instanței: - obligarea pârâților să-i lase în deplina proprietate și posesie terenul în suprafața de 511,24 mp, situat în București, sector 1, nr. cadastral X1, înscris în cartea funciară ; - în subsidiar, obligarea pârâților sa-i lase în deplina proprietate și posesie terenul în suprafața de 511,24 mp, astfel cum a fost identificat mai sus, cu constatarea unei servituti de trecere în favoarea pârâților asupra unui teren în suprafața de 117 mp, cu numărul cadastral X1/2, dar aceasta numai în situația în care pârâții nu au asigurat accesul la propria locuință; obligarea pârâților să ridice garajul, o magazie și gardul aflate pe terenul mai sus precizat, pe cheltuiala lor, iar în cazul neexecutărîi de către pârâți, sa fie autorizată ridicarea acestora de către reclamantă, pe cheltuiala pârâților; obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului precizat la capătul 1 al cererii, începând cu data la care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 5219 din 14 decembrie 2007, la BNP M.L.; estimată la valoarea de 54.000 euro; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de la fila nr. 249 din dosar, reclamanta SC R.G. SRL București a renunțat la judecată privind cererea îndreptată împotriva pârâților M.M., M.E. și B.M. Prin cererea de la dosar, reclamanta SC R.G. SRL București a precizat cererea îndreptată numai împotriva pârâtei D.D., arătând că solicită admiterea acțiunii împotriva acesteia și; 1. constatarea unei servituți de trecere în favoarea pârâtei, astfel încât să-i fie asigurat accesul la propria locuință, respectiv, apartamentul din imobilul situat în București, sector 1; 2. obligarea pârâtei să-i lase în deplina proprietate și posesie terenul aflat în proprietatea reclamantei, pe care pârâta îl folosește abuziv și care excede dreptului de servitute de trecere care îi este necesar; 3. obligarea pârâtei D.D.

la plata contravalorii lipsei de folosința a terenului, începând cu data la care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 2007 la Biroul Notarial Public M.L., până la data eliberării celei mai mari părți a terenului (7 iunie 2011), când a încheiat tranzacția cu ceilalți pârâți. Prin sentința civilă nr. 188 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus: „Ia act că reclamanta SC R.G. SRL București, cu sediul în București, sectorul 1, a renunțat la judecată privind cererea îndreptată împotriva pârâțiior M.M. și M.E. și B.M. Respinge ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes a reclamantei SC R.G.

SRL București privind promovarea acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâta D.D. Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC R.G. SRL București, precizată prin cererea de la dosar și îndreptată împotriva pârâtei D.D. Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei D.D., privind acordarea cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta SC R.G. SRL, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței civile nr. 188, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată la data de 31 august 2011. Prin decizia civilă nr. 27 A din 13 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări social, s-a admis excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, având ca obiect acțiune în constatare; s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC R.G.

SRL, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D.D., împotriva sentinței civile nr. 188 din 31 ianuarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 13571/3/2010; s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: s-a respins primul capăt de cerere precizat, ca inadmisibil; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a constatat că apelul este fondat, pe baza excepției de ordine publică pusă în discuție la termenul din 6 februarie 2013, a inadmisibilității primului capăt de cerere precizată, având ca obiect acțiune în constatare.

„Pentru o imagine de ansamblu a situației litigioase din apel, sub aspectul capetelor de cerere având ca obiect revendicare și pretenții bănești pentru lipsă de folosință, în vederea dezlegării criticilor de apel formulate de reclamantă în privința acestora”, instanța de apel a redat în mod amplu dispozițiile Legii nr. 112/1995 și normelor metodologice de punere în aplicare a lor, precum și dispozițiile Legilor nr. 114/1996 și nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, ce nu se impun a fi reiterate. Instanța a reținut că, în contractul de vânzare-cumparare al intimatei D.D., din 2 decembrie 1996, se menționează expres că, o dată cu locuința cu două camere, vestibul, hol, baie, cu suprafață utilă de 65,3 mp, reprezentând o cotă indiviză de 26,46% din imobilul supus vânzării în baza Legii nr. 112/1995, se vând: 1) 101,82 mp teren situat sub construcție conform art. 33 din H.G.

nr. 20/1996; 2) o cotă indiviză de 26,46% din părțile de folosință comune ale imobilului. În speță, conform înscrisurilor cauzei, apelanta-reclamantă este titulara unui drept de proprietate asupra unui teren de 511,24 mp, grevat de un drept de acces în favoarea proprietarilor apartamentelor construcției, a cărei curte a fost retrocedată fostului proprietar grevată de această sarcină, deci este titulara unui drept de proprietate asupra unui teren grevat de un drept de acces și în favoarea intimatei-pârâte, după cum atestă atât extrasul de carte funciară și încheierea de carte funciară din 15 mai 2008, emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară București sector 1, cât și dispoziția Pimarului Municipiului București din 27 august 2007, care a reprezentat actul de proprietate al vânzătorului C.I.P.

și a fost predată de vânzători în original apelantei-reclamante, deși, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007, autorii apelantei-reclamante (vânzătorii) au declarat, la art. 3.3.2, că terenul vândut nu este grevat, ci este liber de orice sarcini, litigii, interdicții sau servituti.

Conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007, vânzătorii terenului l-au dobândit prin moștenire, fiindu-le restituit, pe baza deciziei civile nr. 1606, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 25913/3/2005, la data de 12 septembrie 2006, definitivă și irevocabilă, prin care doar s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de vacanță succesorală din 1965, emis de Notariatul de Stat, restituirea fiind realizată prin dispoziția din 27 august 2007, emisă de Primarul General al Municipiului București și protocolul de predare-preluare a terenului, încheiat cu Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar din 11 septembrie 2007. Sarcina care grevează terenul apelantei-reclamante, în favoarea intimatei-pârâte, a fost creată prin dispoziția Primarului Municipiului București din 27 august 2007, care menționează că se restituie în natură, în proprietatea lui C.I.P., terenul situat în București, sector 1, în suprafață de 618,58 mp, din totalul de 825,00 mp teren liber de construcții ce reprezintă curte, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari, modificată parțial de dispoziția Primarului Municipiului București din 13 februarie 2008, prin care s-a admis cererea intimatei-pârâte și numiților B.M.

și M.E. și, constatându-se diferențe de calcul privind suprafața imobilului, a modificat dispoziția anterioară astfel: - art. 1: dispune respingerea notificării depuse de C.I.P. privind restituirea în natură a construcției, întrucât aceasta a fost vândută în baza Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 4/1973 împreună cu terenul aferent de 313,76 mp; - art. 2: propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcție și terenul aferent de 313,76 mp, imposibil de restituit către C.I.P., C.C. și C.I., și lămurită de adresa din 4 august 2009 a Consiliului General al Municipiului București, Serviciul Fond Locativ, care menționează că, prin dispoziția Primarului Municipiului București din 13 februarie 2008, s-a modificat art. 1 al dispoziției Primarului Municipiului București din 27 august 2007, în sensul că se restituie în natură, în proprietatea d-lor C.I.P., C.C.

și C.I., terenul situat în București, sector 1, în suprafață de 511,24 mp, din totalul de 825,00 mp teren liber de construcții ce reprezintă curte, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari.

Dispoziția Primarului Municipiului București din 27 august 2007, care legitimează dreptul de acces al intimatei-pârâte pe terenul apelantei-reclamante (sarcina ce grevează terenul apelantei-reclamante), nu a fost, însă, lămurită cu privire la vreo identificare topografică a căii de acces la care se referă, în sensul pretins de reclamantă la demararea procesului sau în sensul pretins de aceasta la restrângerea cadrului procesual la prima instanță, apelanta-reclamantă neacționând, față de emitentul dispoziției, în acest sens al lămuririi dispoziției, astfel că, în mod corect și legat, prima instanță nu a putut reține vreo exercitare abuzivă a dreptului de acces de către pârâta D.D., pentru a admite revendicarea sau despăgubirile bănești pentru lipsa de folosință a terenului revendicat, pretinse de reclamantă față de aceasta.

Sarcina în speță îmbracă forma unei servituti de trecere urbane și nu a fost creată pe cale convențională, actul autentic de dezmembrare, întocmit de reclamantă pentru suprafața de 117 mp, neavând caracterul unui act juridic creator de obligații în sarcina intimatei-pârâte, putând reprezenta cel mult o ofertă de donație a unei servituți care să se nască prin convenție, neacceptată de donatar (art. 813-art. 814 C. civ. vechi). Dimpotrivă, așa cum corect a reținut prima instanță, reclamanta însăși a delimitat material, în terenul său, o parte pe care să se exercite dreptul de acces care greva terenul în favoarea pârâtei, iar susținerile reclamantei, din apel, că delimitarea ar fi fost doar temporară, sub formă de organizare de șantier, nu sunt dovedite.

Nici susținerile acesteia, în sensul că ar fi notificat-o de nenumărate ori pe intimata-pârâtă să respecte calea de acces limitată prin expertiză, cu o lățime de 2 m la stradă, nu sunt dovedite, dimpotrivă, notificările de la dosarul primei instanțe sunt anterioare restrângerii cadrului procesual de către reclamantă și limitării, prin expertiză, a căii de acces, la o porțiune mai mică din terenul reclamantei. Astfel, greșit a susținut apelanta restrângerea servitutii, prin renunțarea la judecată, făcută în fața primei instanțe cu ceilalți pârâți, deoarece servitutea, prin natura sa, este indivizibilă, în sensul că profită tuturor coproprietarilor ce dețin drept de proprietate în indiviziune forțată asupra părților comune ale clădirii situate pe terenul pe care apelanta-reclamantă l-a cumpărat grevat de sarcina accesului acestora, ci nu individuală sub acest aspect.

Simplul fapt că ea s-ar fi stins în parte, pentru apelanta-reclamantă, prin conluziune, pentru spații cumpărate de apelanta-reclamantă din clădire, cum susține în apel că ar fi cumpărat, nu ar putea duce la îngustarea căii de acces a pârâtei, delimitată fizic anterior chiar de către reclamantă, în vederea exercitării drepturilor pârâtei. Până la delimitarea fizică a accesului, făcută chiar de reclamantă, aceasta nu-i putea imputa pârâtei ocupațiunea abuzivă a terenului și plata lipsei de folosință, câtă vreme dreptul său de proprietate era grevat de sarcina de a-i asigura pârâtei accesul și nu s-a dovedit că pârâta și-a exercitat în alt fel dreptul decât pentru acces, neocupând abuziv terenul reclamantei.

După delimitarea fizică realizată chiar de reclamantă, cu lățimea de 3,5 m la stradă, i se pretinde nefondat pârâtei despăgubiri pentru vreo lipsă de folosință pe teren sau vreo exercitare abuzivă a dreptului de acces pe care însăși reclamanta i l-a asigurat, câtă vreme dispoziția Primarului Municipiului București din 27 august 2007 nu individualizează topografic vreun acces mai îngust. Susținerea apelantei că motivarea instanței ar fi în contradicție cu raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, din care ar rezulta că terenul revendicat nu se află în posesia reclamantei, ci este folosit ca și cale de acces de către intimată, nu determină schimbarea soluției din sentința recurată, fiind firesc ca, având drept de acces delimitat fizic de reclamantă, intimata-pârâtă să-l folosească pentru normala utilizare a locuinței sale.

Somațiile la care face referire apelanta, adresate de aceasta pârâtei, nu fac dovada exercitării abuzive a dreptului de acces al pârâtei D.D. de către pârâtă, dimpotrivă, ele sunt identice cu cele adresate de reclamantă celorlalți pârâți și vădesc că nici reclamanta nu știa cine avea depozitate în curte materiale și obiecte la care se referă somațiile, tocmai de aceea adresându-le oricărui proprietar de apartamente din clădirea a cărei curte a revendicat-o. De altfel, ca urmare a acestei dispoziții nelămurite a Primarului Municipiului București din 27 august 2007, cu privire la identificarea topografică a căii de acces, de îa început, reclamanta s-a aflat în dubiu (lăsând la o parte dubiul său asupra identificării pârâților care-i ocupă vreo parte din teren cu un garaj, un gard sau alte obiecte) și asupra drepturilor pârâtei D.D.

asupra curții, invitând-o pe pârâta D.D., cu notificarea depusă în copie la dosarul primei instanțe, să se prezinte la imobil pentru a proceda de comun acord la delimitarea și grănițuirea terenului proprietatea sa, de terenul pe care pârâta îl deține „în coproprietate cu ceilalți coproprietari”, deși dispoziția Primarului Municipiului București din 27 august 2007 stabilește doar dreptul de acces prin curtea reclamantei, nu coproprietatea pe curtea acesteia, anunțând-o reclamanta și că, în caz contrar, va fi și chemată în judecată pentru grănițuire, deși pârâta ceruse lămurirea dispoziției Primarului Municipiului București din 27 august 2007 doar cu privire la terenul proprietatea sa, situat sub construcție, sens în care s-a emis dispoziția din 13 februarie 2008. Ca urmare a acestei notificări emise de reclamantă, în completarea la întâmpinare depusă la dosar prima instanță, pârâta a și arătat că, în realitate, cele două proprietăți nu sunt precis determinate, deoarece încercările de grănițuire dintre părți pe cale amiabilă au eșuat și din cauză că terenul proprietatea reclamantei nu este precis identificat, existând neconcordanțe între contractul de vânzare-cumpărare, dispoziția Primarului Municipiului București din 13 februarie 2008 și situația din teren,

solicitând pârâta înlăturarea actului de dezmembrare întocmit de însăși reclamantă și pretins de reclamantă a fi avut în vedere la soluționarea cauzei. Notificarea transmisă reclamantei către toți pârâții, la care se referă apelanta, pretinde respectarea dreptului la servitute de trecere și, tocmai pentru aceasta, s-a solicitat emitentei somațiilor, SC R.G. SRL, clarificări asupra situației juridice a terenului a cărui proprietate i se recunoștea, dar pentru care i se și solicita dovedirea suprafeței pretinsă a fi eliberată (cu titlul de proprietate în baza căruia a procedat la lotizarea terenului și la întocmirea actului de dezmembrare).

Apărările din întâmpinarea comună la care se referă apelanta, în care se invocau în prealabil excepțiile necompetenței materiale a primei instanțe, pentru valoarea terenului revendicat, și lipsei calității de reprezentant a reprezentantului în justiție pentru reclamantă, nu au mai fost susținute în proces de pârâtă, iar „completarea” la întâmpinare a fost redată de prima instanță în sentința recurată, prin aceasta pârâta D.D. invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pe motiv că nu exercită o posesie asupra terenului sub nume de proprietar. Astfel, pârâta a arătat în precizarea întâmpinării că reclamanta este în măsură să-și exercite atributele dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, fără a fi împiedicată, însă cu respectarea dreptului său de servitute de trecere.

Așadar, nefondat susține apelanta că, prin poziția sa procesuală, pârâta i-ar fi contestat calitatea de proprietar și, astfel, ar fi vădit o ocupare abuzivă a terenului proprietatea reclamantei, câtă vreme apărarea pe care a folosit-o efectiv în proces pârâta a fost aceea a servituții de trecere, iar, la judecata cu ceilalți pârâți, reclamanta a renunțat. Corect a învederat pârâta, în precizarea la întâmpinarea de la prima instanță, discordanțele privind suprafața de teren proprietate a reclamantei.

Aceasta, inițial, formulase, în principal, acțiune în revendicare pentru o suprafață de 511,24 mp, arătând că a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, suprafața totală de 618,58 mp din acte, respectiv de 541,36 mp, reală, existentă în teren, iar, la data 31 august 2011, și-a restrâns cadrul procesual pasiv, revendicarea față de pârâtă fiind cea pentru suprafața de 12,92 mp, individualizată la cererea reclamantei în expertiza topografică, așa cum se precizează și în concluziile din 31 ianuarie 2012. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007 menționează cumpărarea de către reclamantă a suprafeței de 618,58 mp din acte și 541,36 mp din măsurători cadastrale, dispoziția Primarului Municipiului București din 27 august 2007 menționează restituirea în natură, în proprietatea lui C.I.P., a terenului situat în București, sector 1, în suprafață de 618,58 mp, din totalul de 825,00 mp, teren liber de construcții ce reprezintă curte, cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari.

Această dispoziție a fost modificată parțial de dispoziția Primarului Municipiului București din 13 februarie 2008. Nefondat a susținut apelanta că ceea ce a reținut prima instanță cu privire la terenul de sub locuința pârâtei, că deși suprafața de teren situată sub locuința cumpărată, din actul pârâtei, a fost înscrisă în acest act ca fiind de 101,82 mp, în realitate, sub locuință, pârâta deține suprafața de 94,80 mp, conform măsurătorilor expertizei topografice și dispoziției Primarului Municipiului București din 13 februarie 2008, ar putea fi interpretat în sensul că, oricum, pârâta ar trebui să restituie suprafața de teren care excede dreptului său de servitute necesar de 16,5 mp, identificat de către expert în anexa la raportul de expertiză topografică, pe motiv că, oricum, admițând prin absurd, dincolo de constatările raportului de expertiză topografică, că intimata deține în acte 101,8 mp și în fapt 94,8 mp, rezultând 7,02 mp în afara construcției, adică în curte, este evident că, și în această situație, nu se schimbă cu nimic obligația intimatei de a-i restitui suprafața de teren de 12,92 mp, întrucât ar înseamnă că, din suprafața totală de 16,5 mp, care îi este necesară ca și drept de servitute, conform raportului de expertiză, i-ar mai fi necesară numai suprafața de 9,13 mp (16,5 suprafața necesară, 7,02 teren suplimentar).

Or, în litigiu, nu este suprafața de teren de sub locuința intimatei-pârâte, ci dreptul acesteia de acces pe terenul proprietatea apelantei-reclamante [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 13 decembrie 2007, de Biroul Notarial Public L.D. și dispoziției Primarului Municipiului București din 27 august 2007, modificată parțial de dispoziția Primarului Municipiului București din 13 februarie 2008 și lămurită de adresa din 4 august 2009 a Consiliului General al Municipiului București, Serviciul Fond Locativ.

Adresa D.G.P.M.B., secția 1 de Poliție din 19 aprilie 2011, la care se referă apelanta, nu face dovada ocupării curții de către intimata-pârâtă (exercitării abuzive a dreptului de acces), deoarece ea nu probează decât că poarta de acces era asigurată cu lacăt, fără să probeze care dintre pârâții inițiali ai acțiunii reclamantei o ocupă; construcțiile ușoare de pe teren, la care face referire adresa, nefiind atribuite de această adresă vreunuia din pârâți, iar declarațiile coroborate ale martorilor vădind că ele erau folosite de alți pârâți decât intimata pârâtă D.D., respectiv de domnii B.M. și M.M. Declarațiile martorilor audiați de prima instanță nu fac referire la ocuparea de către pârâtă a curții, după cumpărarea ei de către reclamantă, ci la situații anterioare, când pârâta a plantat zarzavaturi și doi pomi fructiferi.

Or, anterior cumpărării apartamentului cu teren aferent, intimata pârâtă folosea curtea în virtutea contractului său de închiriere, așa cum arătase aceasta în completarea la întâmpinare, sens în care este și adresa din 4 august 2009 a Serviciului Fond Locativ, pentru M.M. și M.E., situație necontestată de reclamantă. Nici autoturismul, la care tace referire adresa D.G.P.M.B., secția 1 de Poliție din 19 aprilie 2011, ca aflat în curte, nu este probat cui îi aparține, în condițiile în care, din declarațiile coroborate ale martorilor, rezultă că garaj în curte nu s-a amplasat de către pârâta D.D. și martorul care face referire la parcarea unui autoturism al pârâtei, S.I., susține că acesta era parcat în afara curții pe trotuar, în timp ce martorul M.V.

a arătat că pârâții M. intrau în curte cu mașina, când făceau piața. Procesul-verbal din data de 14 decembrie 2009, urmat de cererea de chemare în judecată din 17 martie 2010, semnat de către reprezentantul reclamantei și trei martori asistenți, invocat de apelantă, nu dovedește interzicerea de către intimata-pârâtă a accesului apelantei-reclamante la proprietatea sa, cum nefondat pretinde apelanta. Procesul-verbal menționează că reprezentantul reclamantei și martorii asistenți ai acestuia nu au putut avea acces la teren, întrucât poarta era blocată cu lanț și lacăt, iar pe poartă era inscripționat cu vopsea să nu se staționeze, deoarece este acces la garaj, și că pârâții D.D., M.E., M.M., B.M.

și B.T. nu s-au prezentat pentru a permite accesul la teren și pentru ca acesta să nu fie predat. De altfel, chiar din susținerile apelantei, rezultă că intimata-pârâtă nu a folosit terenul apelantei-reclamante decât pentru realizarea dreptului său de acces, nu pentru alte întrebuințări, după cumpărarea lui de către apelanta-reclamantă, cu privire la ceilalți pârâți, apelanta-reclamantă având convingerea că ei ar fi folosit terenul său ca și curte și că, după o tranzacție cu aceia, nu și cu intimata-pârâtă, cea mai mare a terenului său a fost eliberat, de la intimata-pârâtă D.D., apelanta pretinzând doar eliberarea unei diferențe de acces de 12.92 mp, provenind din drumul de acces pe care însăși reclamanta i-l permisese pârâtei.

Cu privire la acțiunea în constatare care a făcut obiectul judecății în prima instanță, instanța de apel a reținut că, potrivit ait 111 C. proc. civ., „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Așadar, corect a reținut prima instanță că reclamanta este îndreptățită să promoveze acțiunea în revendicare prin care să-și apere dreptul de proprietate, în condițiile în care afirmă că pârâta ar depăși limitele servitutii de trecere avute. În schimb, nelegal a reținut prima instanță că reclamanta ar fi îndreptățită să promoveze „acțiunea în constatare prin care să se constate limitele acestei servituți de trecere și dacă se încadrează în suprafața de 117 mp delimitată acestui scop”, astfel că cererea reclamantei nu ar fi lipsită de interes.

Curtea nu a putut reține cererea scrisă depusă de apelantă după rămânerea în pronunțare, în sensul că, în litigiu, ar fi fost o constituire de servitute, contrar art. 298, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 294 C. proc. civ. Așadar, având la dispoziție acțiunea în revendicare (acțiune în realizare), pe care a și exercitat-o pentru apărarea terenului său, reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare, pentru apărarea terenului său, cu încălcarea prevederilor art. 111 C. proc. civ. Conform art. 274 C. proc. civ., apelanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, corespunzătoare criticilor nefondate respinse ale acesteia și în măsura păstrării parțiale a dispozițiilor sentinței apelate, reprezentând jumătate din onorariul avocațial avansat de aceasta intimată pentru apărarea sa în proces pe apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R.G. SRL, solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București. În subsidiar, recurenta a solicitat ca, în baza art. 312 alin. (2), raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se admită recursul, să se modifice în totalitate decizia civilă nr. 27/A, să se admită apelul și, pe fond, să se admită acțiunea astfel cum a fost precizată la data de 31 august 2011. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele: Instanța de apel a admis apelul formulat de către reclamantă, dar nu astfel cum a fost formulat, ci în sensul că a admis excepția de inadmisibilitate, invocată din oficiu și a respins primul capăt de cerere, ca inadmisibil.

Pentru a pronunța această decizie, pe parcursul a opt pagini, instanța nu a făcut altceva decât să reproducă/transcrie o serie de dispoziții legale, extrase din Legile nr. 112/1995, nr. 18/1991, nr. 10/2001 și o serie de alte hotărâri de guvern, care, în cea rnai mare parte, nu au nicio legătură cu prezenta cauză. În schimb, pe excepția invocată din oficiu de către instanță, în finalul considerentelor, aceasta a apreciat doar că: „nelegal, a reținut prima instanță că reclamanta ar fi îndreptățită să promoveze acțiunea în constatare prin care să se constate limitele acestei servituți de trecere și dacă se încadrează în suprafața de 117 mp, delimitată în acest scop. Așadar, având la dispoziție acțiunea în revendicare (acțiune în realizare), pe care a și exercitat-o pentru apărarea terenului său, reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect acțiune în constatare, pentru apărarea terenului său, cu încălcarea prevederilor art. 111 C. proc.

civ.” Aceste considerente sunt neîntemeiate, din următoarele motive: Reclamanta a exercitat acțiunea în revendicare și a solicitat, prin capătul doi al cererii, obligarea intimatei D.D. să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul pe care îl folosește abuziv și care excede dreptului de servitute de trecere care îi este necesar, respectiv să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 12,92 mp, astfel cum a fost identificat și delimitat în raportul de expertiză topografică, respectiv în răspunsul la obiecțiuni.

În același timp, s-a solicitat să se constate un drept de servitute de trecere în favoarea intimatei, pentru suprafața de teren de 16,5 mp, astfel cum a fost identificat și delimitat în anexa la raportul de expertiză topografică, astfel încât intimata să poată avea un acces util la imobilul proprietatea sa, situat în București, sector 1. Acest capăt de cerere a fost formulat, întrucât, așa cum s-a reținut chiar de către instanță, prin dispoziția din 27 august 2007, s-a precizat numai că se restituie terenul, „cu respectarea dreptului de acces pentru ceilalți coproprietari”, dar nu a fost delimitată și indicată topografic această suprafață de acces. Astfel, ceea ce trebuia făcut era numai delimitarea și indicarea topografică a acestui drept de acces, deja constituit prin dispoziția Primarului din 27 august 2007. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a arătat că instanța a aplicat greșit legea, întrucât aceasta trebuia să admită acțiunea în revendicare așa cum a fost formulată și precizată, deoarece, chiar dacă terenul revendicat este afectat de un drept de servitute de trecere, poate face obiectul unei acțiuni în revendicare, urmând ca intimata-pârâtă să fie obligată să lase în liniștită posesie și folosință terenul revendicat, grevat însă de dreptul de servitute de trecere, astfel cum a fost determinat prin expertiza topografică. În ceea ce privește împrejurarea că reclamanta ar fi delimitat „material” dreptul de acces al intimatei pârâte, s-a învederat că, independent de așa-zisa delimitare făcută provizoriu, cu ocazia organizării de șantier, până la soluționarea prezentei pricim, este absolut necesar și în interesul ambelor părți ca, în baza probelor care s-au administrat în prezenta cauză, să se facă delimitarea „juridică” a acestui drept de acces.

Numai așa dreptul de servitute, constatat și identificat topografic de către instanță, conform raportului de expertiză, poate fi făcut opozabil terților prin intabulare în cartea funciară. În ceea ce privește observația instanței că reclamanta nu ar fi dovedit că, după precizarea acțiunii față de pârâta-intimată D.D., nu ar mai fi notificat-o pe aceasta să respecte calea de acces, s-a motivat că aceasta a fost notificată de nenumărate ori și nu are nicio relevanță dacă aceste notificări și somații au fost anterioare precizării de acțiune, în raport de obiectul cererii, întrucât despăgubirile solicitate sunt până la data de 7 iunie 2011, deci anterior cererii precizatoare.

Referitor la afirmația instanței, în sensul că, în mod greșit, ar fi susținut că și-ar fi „restrâns dreptul de servitute, prin renunțarea pe care a facut-o, în fața primei instanțe, la judecata cu ceilalți pârâți, deoarece servitutea, prin natura ei, este indivizibilă, în sensul că profita tuturor coproprietarilor ce dețin drept de proprietate în indiviziune forțată asupra părților comune ale clădirii situate pe terenul pe care apelanta-reclamantă l-a cumpărat grevat de sarcina accesului acestora, ci nu una individuală sub acest aspect”, reclamanta a arătat următoarele: Actul de dezmembrare, autentificat din 27 noiembrie 2008, a avut în vedere situația de drept și de fapt anterior tranzacției, când toți pârâții locuiau în imobil, astfel încât era necesară configurarea unui drept de servitute și pentru ceilalți pârâți, nu doar pentru intimata-pârâtă, în prezent, dreptul de servitute se constituie numai în favoarea acesteia.

Instanța nu a observat ceea ce reclamanta a solicitat prin capătul trei al cererii. În acest sens, în ceea ce privește despăgubirile, s-a solicitat instanței, în ambele variante, respectiv în principal și în subsidiar, ca pârâta-intimată să fie obligată la plata despăgubirilor numai până la data eliberării celei mai mari părți a terenului, respectiv până la data de 7 iunie 2011, data încheierii tranzacției cu ceilalți pârâți. Ulterior, la data de 31 august 2011, urmare a încheierii acestei tranzacții, reclamanta și-a precizat acțiunea în raport cu pârâta-intimată și, chiar dacă o parte din teren era ocupat în continuare de către pârâtă, respectiv 29,07 mp, (conform raport de expertiză), nu s-au mai solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestui teren.

Faptul incontestabil al ocupării abuzive a terenului de către pârâtă rezultă nu numai din probatoriile administrate în cauză, dar și din atitudinea și poziția procesuală a intimatei în acest proces, așa cum a fost aceasta exprimată în întâmpinare și completarea la întâmpinare. Pentru a se evalua lipsa de folosință, instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate prin care s-a evaluat lipsa de folosință în total, dar și pentru fiecare dintre pârâți, în funcție de cotele indivize din imobil, rezultând prejudiciul și despăgubirile care trebuie suportate de către pârâta-intimată. Așa cum reține instanța, pe intimata-pârâtă D.D., reclamanta a invitat-o chiar să grănițuiască calea de acces, care să-i permită accesul dorit, astfel încât să elibereze terenul, dar, de fiecare dată, aceasta a refuzat eliberarea terenului, sub pretextul că întregul teren trebuie folosit drept cale de acces.

Celelalte mențiuni ale instanței, cu privire la împrejurarea că, inițial, în titlul autorului reclamantei, dispoziția Primăriei Municipiului București 27 august 2007 și, ulterior, în contractul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 2007, s-ar menționa suprafața de teren de 618,58 mp, din acte și 541 mp, din măsurători, nu au nicio relevanță, atâta vreme cât reclamanta a revendicat numai suprafața de teren de 511,24 mp, așa cum a rezultat aceasta după emiterea dispozițiilor Primăriei Municipiului București din 13 februarie 2008, din aceeași dată; după ce pârâții și intimata-pârâtă i-a predat cea mai mare parte a terenului, reclamanta și-a restrâns acțiunea numai la terenul încă ocupat de către pârâtă.

În acest sens, s-a arătat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, pârâta a cumpărat și putea să cumpere numai terenul de sub construcție, restul terenului, care formează curtea construcției în care se afla apartamentul pârâtei-intimate, fiind proprietatea reclamantei. Prin urmare, susținerile pârâtei, însușite de către instanță, în sensul că „în realitate, cele două proprietăți nu sunt precis determinate, deoarece încercările de grănițuire pe cale amiabilă au eșuat, și din cauza că terenul proprietatea reclamantei nu este precis identificat, sunt neîntemeiate.” În acest sens, reclamanta a învederat că, în contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1996, prin care pârâta-intimată D.D.

a dobândit proprietatea apartamentului, se precizează în mod expres: „Odată cu locuința, se vinde și o cotă indiviză de 26,46% din suprafețele de folosință ale imobilului și suprafața de 101,82 mp teren aflat sub construcție”. Intimata D.D. a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului impus de dispozițiile art 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În etapa procesuală a recursului, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ. Recursul este fondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, trebuie menționat că, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată și, ulterior, prin renunțarea la judecată, în contradictoriu cu anumiți pârâți, și precizările făcute, reclamanta a fixat limitele judecării cauzei, sub aspect subiectiv, al părților chemate în judecată, și sub aspect obiectiv, al obiectului litigiului.

În același sens, deducând judecății pretențiile sale concrete, reclamanta a urmărit stabilirea situației de fapt pe baza probelor administrate în cauză și aplicarea dispozițiilor legale acestei situații. Or, în cauză, din examinarea limitelor cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și, ulterior, restrânsă, prin raportare la soluția pronunțată de instanța de apel, se constată că pretențiile reclamantei au fost respinse în mod formal, demersul său judiciar rămânând fără efect. Astfel, analizând primul motiv de recurs, ce se poate circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs îl consideră fondat, pentru următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., „hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Prin urmare, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, constituind astfel situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite. Dispozițiile legale menționate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

Toate aceste considerente de fapt și de drept sunt importante, în aprecierea instanței de recurs, pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării depline a dreptului la un proces echitabil în materie civilă reglementat de art 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul de acces la o instanță de judecată, care trebuie să fie efectiv, ci și toate celelalte garanții cu privire la organizarea și compunerea instanței, la desfășurarea procesului civil, la tranșarea pe fond a litigiului, în sensul obținerii unei soluții asupra temeiniciei pretenției, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care alcătuiesc, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărâri judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept pe care le-a identificat a fi aplicabile raportului juridic litigios. În ceea ce privește cauza dedusă judecății, hotărârea instanței de apel, obiect al cererii de recurs, nu conține, cu o coerență necesară, argumentele juridice esențiale care au condus instanța la deznodământul ce constituie soluția pronunțată în cauză. Astfel, raportat și la criticile formulate prin motivele de recurs, o expunere amplă a unor dispoziții legale inadecvate devine superfluă, în cazul în care aceste dispoziții nu servesc unei interpretări logico-juridice, în virtutea căreia situația de fapt dedusă judecății să fie sancționată prin aplicarea concretă a acestor dispoziții.

În același sens, soluționând cauza prin intermediul unei excepții de inadmisibilitate, inadmisibilitate consacrată, în acest caz, prin dispozițiile art. 111 C. proc. civ., instanța pare a ignora însuși faptul că a fost învestită cu o cerere având trei capete distincte: 1. constatarea unei servituti de trecere în favoarea pârâtei, astfel încât să-i fie asigurat accesul la propria locuință, imobilul situat în București, sector 1; 2. obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul aflat în proprietatea reclamantei, pe care pârâta îl folosește abuziv și care excede dreptului de servitute de trecere care îi este necesar; 3. obligarea pârâtei D.D.

la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, începând cu data la care reclamanta a dobândit proprietatea terenului, conform contractului de vânzare-cumparare autentificat din 14 decembrie 2007 la Biroul Notarial Public M.L., până la data eliberării celei mai mari părți a terenului (7 iunie 2011), când a încheiat tranzacția cu ceilalți pârâți. Or, în ipoteza în care o cerere în constatarea unei servituți de trecere coexistă cu o cerere în revendicare, premisa stabilirii unei servituți de trecere constă tocmai în identificarea clară a limitelor dreptului de proprietate asupra unui teren cu privire la care proprietarul neposesor pretinde că este ocupat de posesorul neproprietar.

În acest context, respingând primul capăt al cererii de chemare în judecată precizate, instanța sancționează în mod nelegal un pretins comportament procesual al recurentei reclamante, care nu ar fi exercitat acțiunea în realizare, deși, în cauză, o asemenea acțiune a fost exercitată de către această parte. În consecință, aplicând nelegal dispozițiile art. 111 C. proc. civ., instanța de apel lasă fără conținut demersul juridic al reclamantei și îi încalcă acesteia dreptul de acces ia instanță, garantat de art. 6 parag. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care presupune ca cererile formulate de părți să fie în mod real și efectiv examinate (a se vedea în acest sens, cauza Rotarii împotriva României, 29 martie 2000). În plus, în interpretarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., deja evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanța să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor invocate de părți, ci și necesitatea ca aprecierile conținute în hotărâre să nu fie contradictorii ori dubitative, întrucât ele trebuie să ofere părților o înlănțuire logică a raționamentelor pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Contrarietatea considerentelor face imposibilă stabilirea, de către instanța de control judiciar, a corectitudinii soluției adoptate de către instanța inferioară și este sancționată cu casarea hotărârii astfel pronunțate.

S-a avut în vedere, în mod concret, împrejurarea că, lipsa motivării sau, cum este cazul situației de față, insuficiența motivării și existența unor considerente contradictorii în privința unor aspecte relevante pentru cauză, identificarea imobilului, existența și exercitarea unui drept de acces fără delimitarea sa juridică, a fost privită, în doctrina și jurisprudența instanțelor naționale, ca fiind ea însăși echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Or, în cauză, considerentele contradictorii ale instanței de apel, precum și respingerea acțiunii în constatare, fără a se analiza fondul acesteia, determină neclarificarea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu și imposibilitatea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

În acest context, o primă contradicție se raportează la faptul că instanța de apel a reținut, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, existența unui drept de acces al intimatei pârâte D.D., precum și exercitarea efectivă a acestuia de către pârâta menționată, dar a considerat că acesta nu poate primi consacrarea juridică a unui drept de servitute de trecere, deși aceeași instanță menționează, în considerentele deciziei apelate, că sarcina în speță îmbracă forma unei „servituți de trecere urbane”.

O altă contradicție evidentă în argumentarea instanței de apel constă în faptul că, deși a reținut că apărarea pârâtei D.D., în pretinsa necontestare a dreptului de proprietate a reclamantei, este aceea a existenței unei servituți de trecere, prin soluția pronunțată, această instanță nu a procedat la calificarea, din perspectivă legală, a „dreptului de acces” pe care pârâta l-ar avea pe terenul reclamantei și la delimitarea, pe cale judecătorească, și nu doar materială, fizică, a pretinsei servituți de trecere și nu a soluționat fondul acestui capăt de cerere, respingându-l ca inadmisibil, în temeiul unei excepții procesuale, admise în mod nelegal. Or, existența unui drept de acces impus pe cale administrativă trebuie să primească o consacrare judecătorească, în urma demersului reclamantei, și trebuie să aibă efecte juridice pe planul dreptului de proprietate al reclamantei, respectiv pe planul dreptului de folosință al pârâtei.

Acest drept de acces, existent în dispoziția din 27 august 2007, modificată prin dispoziția din 13 februarie 2008, și recunoscut de instanța de apel, nu poate rămâne doar o situație de fapt, fără consecințe juridice, pentru că astfel s-ar crea un dezechilibru în drepturile pretinse de părți, reclamanta fiind obligată să suporte o sarcină excesivă, incompatibilă cu respectarea dreptului său de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință, în rejudecare, instanța de apel va realiza o analiză strict aplicată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății, în principal, clarificarea situației de fapt și de drept a imobilului în litigiu, astfel cum este aceasta impusă de complexitatea cauzei, din perspectiva susținerilor părților, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, stabilirii argumentelor de fapt și de drept decisive pentru clarificarea și, în final, pentru soluționarea raportului juridic litigios; de importanța litigiului pentru fiecare din părțile din proces; de modalitatea concretă în care legiuitorul a înțeles să restabilească situația anterioară pentru succesorii titularului dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, fără însă a ignora situațiile faptice create sau angrenate de circuitul civil general, după apariția legii speciale de reparație.

Instanța de trimitere va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin operațiunea de încuviințare și administrare a probelor considerate pertinente și concludente cauzei (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și, în special, a celor de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv (aceasta, indiferent de menținerea sau schimbarea soluției de primă instanță), în litigiul dedus judecății, instanța de apel nerealizând nicio apreciere asupra expertizei judiciare topografice administrate în cauză și neenunțând care sunt argumentele pentru care acest mijloc de probă, ale cărui concluzii reprezintă rezultatul unei cercetări la fața locului efectuate de un specialist, a fost înlăturat și nici dacă el poate fi coroborat sau nu cu celelelate probe administrate în cauză.

Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de apel de a pune de acord, prin motivare, datele ce rezultă din cuprinsul probelor administrate în cauză, cu susținerile părților, redate în motivele de apel și în întâmpinări, care prezintă, punctual și persuasiv, elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate sau înlăturate de instanță, în mod argumentat și care nu pot fi analizate în actuala structură a recursului. Pentru considerentele expuse, fiind operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC R.G.

SRL împotriva deciziei nr. 27A din 13 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale; va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC R.G. SRL împotriva deciziei nr. 27A din 13 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2014.