ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București la data de 18 martie 2008, reclamantul Y.S.

a chemat în judecată pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC F.

SA, G.B.C., P.N., C.E., Asociația de Proprietari str. T.M., R.V. și R.I.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea

pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 275

mp situat în București, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtului R.I. să lase

în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. a al imobilului situat în

București, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtei R.V. să lase în deplină

proprietate și posesie apartamentul aflat la mansarda imobilului situat în

București, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtului Municipiul București,

prin primarul general, să lase în deplină proprietate și posesie garajul,

camera de serviciu, apartamentul nr. a și apartamentul de la mansarda

imobilului situat în București, str. T.M., sectorul 2.

După un prim ciclu

procesual, în rejudecare, prin Sentința civilă nr. 1577 din 26 septembrie 2011,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamantul Y.S. împotriva pârâtului Municipiul București, prin primarul

general, respectiv capătul 1 de cerere, având ca obiect revendicarea terenului

în suprafață de 275 mp (cu excepția suprafețelor de 13,36 mp și 11,34 mp teren

situat sub apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare

nr. x/1997 și nr. y/1999) și capătul 4 de cerere, ca inadmisibil; a respins

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată. A

respins acțiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâților persoane

fizice S.A.E., R.S., și R.M., ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut,

în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocată de

către pârâți și unită cu fondul, că imobilul a cărei retrocedare se solicită a

aparținut autorului reclamantului, I.S., care și-a schimbat numele în I.S.I. și

care îl deținea în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 iulie 1945,

înscris în cartea funciară la data de 28 noiembrie 1945, prin procesul-verbal

nr. x/1940.

Ulterior cumpărării,

autorul reclamantului a construit etajele superioare ale imobilului și a

înstrăinat o parte din apartamente, însă întregul imobil din str. T.M.,

sectorul 2 a fost naționalizat în baza dispozițiilor Decretului nr. 111/1951,

iar părți din imobil au fost trecute în patrimoniul Î.G.L.R.A.

La momentul

naționalizării autorul reclamantului deținea în proprietate parterul, etajul 1

și mansarda imobilului care, în prezent, sunt deținute de către pârâți.

Calitatea procesuală

activă presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se

pretinde titularul dreptului dedus judecății, condiție care este întrunită în

speța dedusă judecății, reclamantul fiind moștenitorul defunctului I.S.I.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, instanța a reținut că, întrucât, atât reclamantul, cât

și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând

câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie

să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este

preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu

apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45),

actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat

fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În speța dedusă judecății,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de

proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în

sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv

Statul Român.

Dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei

validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a

următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu

particular, contractantul să fie de bună-credință și în plus să existe o eroare

comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În speța dedusă

judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu

titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună-credință,

deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâtei operează

prezumția de bună-credință, principiu general al dreptului civil desprins din

interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ.

Totodată, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost

admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază

de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat

de bunul său (Hotărârea Raicu contra României).

Distinct de toate

aceste susțineri, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat

notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în

natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.

Așadar, în raport de

situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea

formulată este neîntemeiată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de

către reclamant prin acțiune, acesta nu avea decât posibilitatea acordării de

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în

natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza

Legii nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte,

voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod

valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent

prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu

de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în

conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și

transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat

reclamantul.

Totodată, tribunalul

a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că

Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea

acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în

natură.

A considera că în

această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt

aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar

însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință

titlului cumpărătorului, prin derogarea de la regulile de drept comun.

Este indiscutabil că

proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului

de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi

admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de

drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C.

civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință

și anume, verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în

defavoarea celui care a cumpărat de bună-credință în temeiul Legii nr.

112/1995, încrezându-se în aparența statutului de proprietar, ceea ce ar fi

contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care

a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au

intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001,

persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost

obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin

acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii sau în echivalent.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu

se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter

special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea

acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în

contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres

singura acțiune permisă.

Prin urmare,

analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța a

constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor

create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de

la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate

invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul

neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv

numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă

a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin

echivalent.

A admite o altă

soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția

proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o

acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate

fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.

În consecință, în

raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins

capătul de cerere având ca obiect revendicarea împotriva persoanelor fizice, ca

neîntemeiat.

Totodată, tribunalul

a înlăturat motivat toate susținerile reclamantului în sensul că în cauză se

aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern și că

potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile

interne au prioritate legile internaționale, respectiv, în speță, ar avea

prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, deoarece, chiar dacă sunt reale

nu au niciun fel de relevanță în speța dedusă judecății, atât pentru

considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente:

Tribunalul a reținut

că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe

hotărâri împotriva României (Hotărârea Păduraru împotriva României, Hotărârea

Străin împotriva României, Hotărârea Săvulescu împotriva României, Hotărârea

Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat Statul Român

să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii

nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, Statul Român să plătească

reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și

această practică judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile

în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să

restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.

112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat

nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu

Statul Român, sau cu unitatea administrativ-teritorială, hotărâre soluționată

irevocabil și, în principiu, anterioară datei la care s-a încheiat contractul

de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin care pârâtul fusese

obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și

prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă

judecății, reclamantul nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară

și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în

contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează

obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al

reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele

juridice sus-menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul,

astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri

judecătorești nu poate fi admisă.

În lipsa unei

asemenea hotărâri judecătorești, reclamantul nu deține în viziunea Curții

Europene a Drepturilor Omului decât o speranță legitimă la dobândirea bunului,

pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au

dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de

către o instanță judecătorească (Hotărârea Raicu împotriva României), ori în

conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea

bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea

câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în

sensul Convenției și anume, pârâții în speță.

Totodată, așa cum s-a

arătat în cele de preced, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii

nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului, astfel

încât în lipsa îndeplinirii acestei proceduri prealabile devin incidente

dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea

termenului de 1 an pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de

a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Dacă s-ar admite

punctul de vedere contrar ar însemna că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori

nicio lege nu este facultativă, ci este obligatorie și, totodată, ar însemna că

foștii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul

legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri

imobile în vederea securității și stabilității circuitului civil.

Neglijența

reclamantului care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o

consecință juridică și anume, pierderea dreptului de a solicita măsurile

reparatorii în natură sau prin echivalent, [art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001], iar această consecință este una firească și care nu contravine

prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

S-a observat, în

jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe

tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de "bun".

În cauza Atanasiu și

alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778/22 noiembrie      2010), se arată, însă, că un "bun actual"

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă

s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie

prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Așadar, în speță, nu

a putut fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii

nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l

elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă

numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001,

notificare care în speța de față nu există.

Urmare a Hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a

inițiat-o.

Așadar, proprietarul

care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la

redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței

existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea

titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În concluzie, în

raport de considerentele sus-menționate tribunalul a respins capătul de cerere

privind revendicarea, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul S.Y.

Prin Decizia nr.

212-A din 14 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că se critică, în esență, faptul că greșit a fost soluționată excepția

de inadmisibilitate a respingerii acțiunii în revendicare în raport de

persoanele juridice, că s-a aplicat greșit jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, cât și faptul că s-a interpretat greșit Decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului

în interesul legii, că nu s-a respectat art. 315 C. proc. civ. privind limitele

casării și problemele dezlegate în drept, că nu se aplică Legea nr. 1/2009

speței și că acțiunea este admisibilă raportat la momentul sesizării instanței.

Or, cercetând

motivarea instanței de fond (după mai multe cicluri procesuale) și dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că deși motivele de apel

sunt laborioase și argumentate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, cât și internă, se face referire, în principal, la excepția de

inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.

Este de remarcat că

această mențiune este făcută de instanța de fond (în contextul când prin

decizia de casare cu trimitere a Înaltei Curții de Casație și Justiție din 25

octombrie 2010, se preciza că existența legii speciale (Legea nr. 10/2001) care

exclude aplicarea normelor de drept comun, impune însă și verificări care să

justifice o soluție, care nu ar fi cea de inadmisibilitate, numai cu referire

la Municipiul București, așa cum s-a pronunțat prin încheiere reluată și în

dispozitiv referitoare la restituirea în natură și o arată ca fiind o sancțiune

procesuală, nefiind prevăzută acea acțiune de lege.

Motivarea în fapt,

deși menține sintagma "inadmisibilă", în drept are același consecințe

ca și respingerea, ca nefondată, raționamentul instanței fiind mai mult nu pe

pronunțarea unei excepții de fond, ci procesuale cu alte consecințe.

Cum însă în ansamblul

său cu privire la acțiunea în revendicare privind imobilul în litigiu (atât și

pentru așa zisa excepție invocată față de Municipiul București, dar și față de

persoanele fizice) se ajunge la respingerea, ca neîntemeiată a acțiunii, nu mai

are relevanță fiind în fapt tot o respingere a cererii ca neîntemeiată (cererii

de revendicare).

Astfel, momentul

formulării și introducerii cererii de apelant nu justifică, prin el însuși,

admisibilitatea acțiunii în revendicare, atâta timp cât se reține că potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (amplu citată la fond), nu

s-a recunoscut apelantului decât o creanță (despăgubiri prevăzute de Legea nr.

10/2001 în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005), celelalte motive de

apel nu mai subzistă, nu pot fi primite și sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.Y., în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 649

din 12 februarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul declarat de reclamantul S.Y., a casat decizia atacată și a

trimis cauza pentru rejudecare la aceiași curte de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei

hotărâri judecătorești.

În cauză, instanța de

apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru

care a respins apelul reclamantului.

Fără arătarea

motivelor prin care s-au înlăturat detaliat criticile formulate, instanța a

pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică care, potrivit prevederilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se

poate realiza controlul judiciar.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, la data de 23 mai 2013, sub nr.

1424/2/2012*.

Prin Decizia civilă

nr. 308A din 3 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de

apelantul-reclamant S.Y. împotriva Sentinței civile nr. 1577 din 26 septembrie

2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

48230/3/2008*, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin

primarul general, R.S., S.A.E., R.M., SC F. SA, G.B.C., Asociația de

proprietari str. T.M., P.N. și C.E.

A desființat, în

parte, sentința atacată cu privire la acțiunea în revendicare formulată în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

A trimis cauza spre

rejudecare la aceeași primă instanță.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate și a obligat reclamantul apelant la plata

sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatele pârâte R.S. și

S.A.E.

Examinând cererea de

apel promovată de reclamanți, Curtea a constatat că reclamantul a criticat sentința

tribunalului sub două aspecte esențiale: nerespectarea prevederilor art. 297

coroborat cu cele ale art. 315 C. proc. civ. și nelegala respingere a acțiunii

în revendicare ca inadmisibilă, prin raportare și la momentul introducerii ei.

În ceea ce privește

primul motiv de critică, Curtea l-a apreciat ca întemeiat, având în vedere că

atât prin decizia pronunțată în recurs, cât și prin cea pronunțată în apel, în

primul ciclu procesual, chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare a

reclamantului a fost tranșată în sensul că organul judiciar trebuia să facă

verificările corespunzătoare impuse de Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme,

pronunțată în recurs în interesul legii, în cuprinsul căreia se arată că nu se

poate aprecia că simpla existență a Legii nr. 10/2001 exclude în toate

situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este

posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul dispozițiilor

art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a concluzionat în

sensul că în măsura în care reclamantul se prevalează de aceste aspecte, nu se

putea considera că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea

simplei existențe a legii speciale de reparație. Astfel, Înalta Curte a statuat

în sensul legalității soluției instanței de apel de admitere a căii de atac

promovate și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. Trebuie

observat faptul că instanțele de control judiciar, din primul ciclu procesual,

s-au pronunțat în sensul admisibilității acțiunii în revendicare a

reclamantului fără nicio distincție între pârâți: Municipiul București, prin

primarul general și persoanele fizice, titulari ai dreptului de proprietate în

temeiul Legii nr. 112/1995.

În primul ciclu

procesual, instanța de fond, prin încheierea din data de 5 februarie 2009 a

soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de

reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, în sensul

admiterii excepției și respingerii acțiunii ca atare față de acest pârât.

Prin sentința

pronunțată în primul ciclu procesual, acțiunea fost respinsă integral, ca

inadmisibilă, iar cu ocazia rejudecării în primă instanță, în al doilea ciclu

procesual, în urma desființării hotărârii cu trimitere spre rejudecare, soluție

confirmată în recurs, tribunalul a menținut soluția de respingere ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București. Prima instanță a justificat această soluție pe considerentul că

încheierea de ședință din data de 5 februarie 2009 (prin care această excepție

a inadmisibilității acțiunii în revendicare față de Municipiul București a fost

admisă) nu a fost apelată, fiind desființată cu trimitere spre rejudecare doar

Sentința civilă nr. 355/2009 a Tribunalului București, astfel că se impune, în

opinia instanței de fond, menținerea soluției și în rejudecare.

Având în vedere că

apelul declarat împotriva sentinței se consideră declarat și împotriva

încheierilor premergătoare, iar căile atac exercitate în cauză, în primul ciclu

procesual, au fost soluționate și în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, instanțele de control judiciar tranșând asupra admisibilității

acțiunii în revendicare în ansamblul său, Curtea apreciază că în mod greșit

tribunalul, cu ocazia rejudecării cauzei, s-a prevalat de caracterul irevocabil

al soluției date cu privire la excepția inadmisibilității revendicării față de

Municipiul București și a menținut această soluție cu nerespectarea

dispozițiilor art. 297 coroborat cu art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce privește

respectarea dispozițiilor instanței de control judiciar în privința modului de

soluționare a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu ceilalți pârâți,

Curtea a reținut că instanța de fond s-a conformat celor statuate de instanțele

de apel și recurs, respectând dispozițiile art. 297 coroborat cu art. 315 C.

proc. civ., în sensul că, pornind de la admisibilitatea acțiunii în

revendicare, tribunalul a analizat fondul acțiunii în revendicare, reținând, în

esență, că reclamantului nu i se poate recunoaște un drept la restituire, ci

doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care

acesta nu a declanșat-o prin formularea unei notificări.

Curtea a apreciat că

soluția primei instanței este justă pentru următoarele considerente:

Având în vedere că

imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului

comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de

instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii,

decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra

admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin

raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii

în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în

patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de

Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în

natură a imobilului.

Pornind de la aceste

premise, Curtea a reținut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr.

111/1951, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanța să

ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca

reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a

dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept

la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă,

Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei

legislații reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a

solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii

reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui

drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui

cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și,

dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea

măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a

imobilului.

Dreptul de proprietate

și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale

administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a

persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face

obiectul acestui drept.

Pentru a clarifica

chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

față de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001

are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea

situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului

comunist.

Examinând coroborativ

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea

specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001

conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse

anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un

drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în

revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea

suspendării judecății acțiunii în revendicare până la finalizarea procedurii

Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Problema raportului

dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun,

atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului

legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C.

civ., a fost tranșată de instanța supremă prin Decizia pronunțată în interesul

legii nr. 33/2008.

Instanța supremă a

reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut

restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de

a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepție ignoră

principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea

generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu

trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Având în vedere că pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta.

Coroborând

prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a

statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu

mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

Sintetizând, Curtea a

reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un

drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților

imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu

înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă, față

de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea

regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general,

instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are

prioritate legea specială de reparație.

Înalta Curtea a

explicat în Decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei

priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție

de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un

bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire,

potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria

Athanasiu.

Pe cale de consecință,

având în vedere aceste aspecte care se degajă din cele statuate de instanța

supremă prin Decizia nr. 33/2008, Curtea a apreciat că s-a răspuns chestiunii

admisibilității invocate de reclamant în susținerea apelului, ca motiv de

critică, Curtea reținând totodată, că acest aspect a fost tranșat irevocabil

prin Decizia civilă nr. 5548/2010 pronunțată de Înalta Curte. În egală măsură,

Curtea a avut în vedere și faptul că pârâții au un titlu de proprietate asupra

imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, aspect care nu

este de natură să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, urmând a

fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un

titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să

confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de

preferabilitate stabilite de Înalta Curte în Decizia nr. 33/2008, pronunțată în

interesul legii.

În speța de față,

având în vedere că apelantul nu a urmat procedura legilor speciale de

reparație, neformulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

Curtea a reținut că reclamantul nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial

(în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de

protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, Curtea a

avut în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

cauza pilot "Maria Athanasiu contra României", care are avantajul să

expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a

nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora

doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru

obținerea acestora.

Curtea Europeană a

statuat fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată

ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

imobilului, reținând în esență, că interesul patrimonial al fostului proprietar

este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce

preced.

Este adevărat că în

speța dedusă judecății în prezentul dosar, apelanții nu sunt în posesia unei

hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al

titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de

contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține

în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției (sub

forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură

doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de

admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea

imobilului.

Pe cale de

consecință, sintetizând, Curtea a reținut că formularea notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001 l-ar fi îndreptățit pe apelant, sub rezerva îndeplinirii

cumulative a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și 4 din această lege,

la obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanții

putându-se prevala, în această ipoteză a formulării notificării, de un interes

patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor reparatorii

ce s-ar fi acordat, potrivit distincțiilor realizate în cele ce preced, dar nu

i se poate recunoaște la acest moment un drept la restituire, pe care să-l

opună dreptului de care se prevalează intimații pârâți și care să conducă la

admiterea acțiunii în revendicare.

Față de această

situație, Curtea a reținut că nu se mai impune examinarea acțiunii și din

perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, referitoare la

stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere

altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege, precum și la

protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei-credințe a cumpărătorului în

sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.

Pe cale de

consecință, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamant

este admisibilă, potrivit celor statuate de instanțele de control judiciar în

primul ciclu procesual, acesta fiind motivul care a determinat reluarea

judecății cauzei de la primul nivel de jurisdicție, fiind în mod eronat

soluționată, prin sentința apelată, prin admiterea acestei excepții în privința

pârâtului Municipiului București.

Totodată, Curtea a

reținut că în mod corect tribunalul a soluționat pe fond acțiunea în

revendicare formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți, prin raportare la

prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit celor statuate de instanța supremă prin

Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, pe deplin

aplicabilă în speță și cu luarea în considerare jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste

considerente, față de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul

reclamantului și a desființat în parte sentința atacată, cu privire la acțiunea

în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași primă instanță. S-au menținut

celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Față de soluția

pronunțată în privința acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu

pârâții persoane fizice, Curtea, dând eficiență prevederilor art. 274 coroborat

cu art. 298 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata către intimatele

pârâte R.S. și S.A.E. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

în apel.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.Y.

Prin motivele de

recurs se susține, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materie, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens se

arată că instanța de apel a ignorat faptul că prin Decizia civilă nr. 526 din

28 octombrie 2009, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel a constatat respinsă în

cauză excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, permițând prin soluția

pronunțată, ca la rejudecarea în fond a cauzei Tribunalul București să admită,

din nou, excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin decizia recurată

dată de Curtea de Apel București, în rejudecare, s-au încălcat dispozițiile

art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în speță,

prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, rămasă irevocabilă, Curtea

de Apel București, în calitate de instanță de apel, a tranșat problema de drept

privind admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a stabilit în mod obligatoriu

pentru instanța de fond (Tribunalul București), că acțiunea reclamantului este

admisibilă și că, în rejudecare, urmează să se procedeze la compararea

titlurilor de proprietate ale părților și la determinarea titlului mai bine

caracterizat.

În concluzie, prin

modul în care instanța de apel, prin decizia recurată, a înțeles să soluționeze

prezenta cauză, reprezintă o gravă încălcare a dispozițiilor art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. și a autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 526 din

28 octombrie 2009.

Pe de altă parte, se

invocă greșita interpretare a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, precum și a prevederilor Legii nr.

10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, instanța reținând în mod nelegal că acțiunea

reclamantului ar fi inadmisibilă.

În subsidiar, față de

motivul de recurs menționat, în măsura în care, instanța de recurs ar aprecia

că decizia recurată nu ar fi fost dată cu încălcarea prevederilor art. 297

alin. (1) și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., soluția Curții de Apel București

este în esență, nelegală, având în vedere că acțiunea în revendicare de drept

comun formulată de reclamant este admisibilă și după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză.

Se susține, în

argumentarea motivelor de recurs, că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

pronunțat deja cu privire la aplicabilitatea în speță a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului pe care instanța și-a întemeiat soluția, întreaga

jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului reținută de Tribunalul

București în motivarea Sentinței nr. 1577 din 26 septembrie 2011 (inclusiv

cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006 și cauza Măria

Atanasiu și alții contra României - Hotărârea Pilot din 12 octombrie 2010),

menținută aproape în integralitate de către instanța de apel prin decizia

recurată, a fost deja interpretată de instanța supremă și aplicată în prezenta

cauză atunci când aceasta a soluționat în mod irevocabil problema

admisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamant. De

aceea, instanța de trimitere nu a respectat interpretarea jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului oferită de instanța supremă care a stabilit în

mod irevocabil că, în speță, reclamantul este îndreptățit să promoveze acțiune

în revendicare întemeiată pe dreptul comun prin care să obțină recunoașterea și

protejarea dreptului de proprietate cu privire la imobil.

Modificările aduse

prin Legea nr. 1/2009, respectiv prin Legea nr. 165/2013, nu sunt incidente în

speță, sens în care se susține că, argumentele cu privire la imperativitatea

respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu privire la

faptul că, în conflictul dintre o lege internă și Convenție, se aplică cea din

urmă, conduc la concluzia că acțiunea în revendicare a bunurilor imobile

preluate de stat în perioada 1945 - 1989 este admisibilă chiar și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv a Legii nr. 165/2013. Rațiunile care

au generat jurisprudența instanței de la Strasbourg subzistă, cu alte cuvinte,

și ulterior ultimei modificări a Legii nr. 10/2001, respectiv ulterior

adoptării actului normativ ce reglementează măsurile pentru finalizarea

procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada regimului comunist. Instanțele române sunt obligate,

așadar, să respecte supremația dispozițiilor Convenției de la Roma, împreună cu

protocoalele adiționale.

În plus, acțiunea în

revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009,

respectiv a Legii nr. 165/2013, ceea ce determină ca dispozițiile art. 46 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001 să nu îi fie aplicabile, conform principiului

constituțional că legea dispune numai pentru viitor.

La momentul la care

s-a formulat cererea de chemare în judecată jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a celorlalte

instanțe naționale era constantă în sensul admisibilității acțiunii în

revendicare și soluționării cauzei în fond prin compararea titlurilor de

proprietate.

Decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii, a fost interpretată greșit în speță.

Alături de

dispozițiile Legii nr. 1/2009, care, așa cum am arătat, nu sunt incidente,

instanța de apel reține ca temei al respingerii cererii de chemare în judecată

și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Or, hotărârea

instanței supreme nu obligă instanțele să respingă ca inadmisibile acțiunile în

revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest lucru

reiese chiar din dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 care prevede că

"în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun [..]".

Prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2009 instanța supremă statuează că "în ceea ce privește

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10 [..] instanța

europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori

mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la

acordarea efectivă a unei despăgubiri".

Prin urmare, Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a

fost interpretată greșit de instanța de apel. Această hotărâre nu face decât să

sublinieze importanța respectării drepturilor prevăzute de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor

preluate abuziv fiind una dintre principalele garanții în această materie,

De altfel, dacă

interpretarea Deciziei nr. 33/2008 făcută de Curtea de Apel București prin

decizia recurată ar fi corectă, atunci s-ar ajunge în ipoteza în care, în toate

cazurile, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun ar urma să fie

respinse, câtă vreme nu ar exista o hotărâre judecătorească întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001 care să rețină dreptul la restituire. Or, evident

că o astfel de interpretare nu ar putea fi primită întrucât ar lipsi de orice

efecte și de sens Decizia nr. 33/2008, prin care instanța supremă a statuat că,

pentru protejarea efectivă și reală a dreptului de proprietate (care reprezintă

un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului), instanțele trebuie să constate că acțiunea în

revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă chiar dacă nu s-au

efectuat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că este fondat

pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate

prin motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se

circumscriu motivelor reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Principalele

argumente în susținerea motivelor de nelegalitate invocate constau în aceea că,

acțiunea în revendicare pendinte a fost soluționată în sensul inadmisibilității

acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc.

civ. și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum și prin

greșita interpretare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia în interesul legii nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la prevederile Legii

nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, instanțele anterioare reținând, așadar,

în mod nelegal, că acțiunea reclamantului ar fi inadmisibilă.

Înalta Curte constată

că este fondată prima critică formulată, aceea că, prin modul în care, în

rejudecare, prin decizia recurată, instanța de apel a înțeles să soluționeze

cauza, reprezintă o gravă încălcare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) și art.

315 alin. (1) C. proc. civ., precum și a autorității de lucru judecat a

Deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009.

Înalta Curte constată

că, în speță, în primul ciclu procesual, prin încheierea pronunțată în ședința

publică din 5 februarie 2009 Tribunalul București a admis excepția de

inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul București și a respins acțiunea

reclamantului formulată împotriva acestui pârât, respectiv capătul 1 de cerere

și capătul 4 de cerere, ca inadmisibilă.

Prin motivele

apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 355 din 12 martie

2009, pronunțată în primul ciclu procesual de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, nu a fost criticată sub nici un aspect această soluție dată

excepției de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul București, din

încheierea din 5 februarie 2009, ci doar nelegalitatea măsurii revenirii

instanței de fond asupra soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate

și excepției lipsei de interes invocate de pârâții persoane fizice din aceeași

încheiere și, pe cale de consecință, nelegalitatea soluției de respingere a

acțiunii în revendicare față de acești pârâți, ca inadmisibilă. Prin sentința pronunțată

în cauză (mai sus menționată) s-a respins acțiunea reclamantului, ca

inadmisibilă.

Prin Decizia civilă

nr. 526 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel București a examinat încheierea

din 5 februarie 2009, doar sub aspectul soluției criticate, prin care prima

instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant

față de pârâții persoane fizice, iar pe fond a respins acțiunea reclamantului

ca inadmisibilă, considerând că aceasta este o încheiere interlocutorie care

leagă instanța de măsura pe care a ordonat-o în sensul că nu mai poate reveni

asupra ei printr-o încheiere ulterioară sau prin hotărârea finală. Așadar,

reluând și revenind asupra acestei excepții cu prilejul dezbaterii cauzei pe

fond, soluția p