ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2042/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 18 martie 2008, reclamantul Y.S. a chemat în judecată pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC F. SA, G.B.C., P.N., C.E., Asociația de Proprietari str. T.M., R.V. și R.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 275 mp situat în București, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtului R.I. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. a al imobilului situat în București, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtei R.V.

să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul aflat la mansarda imobilului situat în București, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, să lase în deplină proprietate și posesie garajul, camera de serviciu, apartamentul nr. a și apartamentul de la mansarda imobilului situat în București, str. T.M., sectorul 2. După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin Sentința civilă nr. 1577 din 26 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul Y.S.

împotriva pârâtului Municipiul București, prin primarul general, respectiv capătul 1 de cerere, având ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 275 mp (cu excepția suprafețelor de 13,36 mp și 11,34 mp teren situat sub apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și nr. y/1999) și capătul 4 de cerere, ca inadmisibil; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată. A respins acțiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâților persoane fizice S.A.E., R.S., și R.M., ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâți și unită cu fondul, că imobilul a cărei retrocedare se solicită a aparținut autorului reclamantului, I.S., care și-a schimbat numele în I.S.I.

și care îl deținea în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 iulie 1945, înscris în cartea funciară la data de 28 noiembrie 1945, prin procesul-verbal nr. x/1940. Ulterior cumpărării, autorul reclamantului a construit etajele superioare ale imobilului și a înstrăinat o parte din apartamente, însă întregul imobil din str. T.M., sectorul 2 a fost naționalizat în baza dispozițiilor Decretului nr. 111/1951, iar părți din imobil au fost trecute în patrimoniul Î.G.L.R.A. La momentul naționalizării autorul reclamantului deținea în proprietate parterul, etajul 1 și mansarda imobilului care, în prezent, sunt deținute de către pârâți. Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecății, condiție care este întrunită în speța dedusă judecății, reclamantul fiind moștenitorul defunctului I.S.I.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, instanța a reținut că, întrucât, atât reclamantul, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii. Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.

În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român. Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună-credință, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâtei operează prezumția de bună-credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (Hotărârea Raicu contra României).

Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului. Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamant prin acțiune, acesta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul. Totodată, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură.

A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului, prin derogarea de la regulile de drept comun. Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume, verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statutului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă. Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent. A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă. În consecință, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea împotriva persoanelor fizice, ca neîntemeiat.

Totodată, tribunalul a înlăturat motivat toate susținerile reclamantului în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv, în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, deoarece, chiar dacă sunt reale nu au niciun fel de relevanță în speța dedusă judecății, atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente: Tribunalul a reținut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (Hotărârea Păduraru împotriva României, Hotărârea Străin împotriva României, Hotărârea Săvulescu împotriva României, Hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, Statul Român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu Statul Român, sau cu unitatea administrativ-teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și, în principiu, anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamantul nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus-menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

În lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamantul nu deține în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume, pârâții în speță.

Totodată, așa cum s-a arătat în cele de preced, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului, astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei proceduri prealabile devin incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent. Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar ar însemna că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă, ci este obligatorie și, totodată, ar însemna că foștii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securității și stabilității circuitului civil.

Neglijența reclamantului care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecință juridică și anume, pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, [art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], iar această consecință este una firească și care nu contravine prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. S-a observat, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun". În cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Așadar, în speță, nu a putut fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speța de față nu există.

Urmare a Hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a inițiat-o. Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În concluzie, în raport de considerentele sus-menționate tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul S.Y. Prin Decizia nr. 212-A din 14 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Instanța de apel a reținut că se critică, în esență, faptul că greșit a fost soluționată excepția de inadmisibilitate a respingerii acțiunii în revendicare în raport de persoanele juridice, că s-a aplicat greșit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și faptul că s-a interpretat greșit Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, că nu s-a respectat art. 315 C. proc.

civ. privind limitele casării și problemele dezlegate în drept, că nu se aplică Legea nr. 1/2009 speței și că acțiunea este admisibilă raportat la momentul sesizării instanței. Or, cercetând motivarea instanței de fond (după mai multe cicluri procesuale) și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a constatat că deși motivele de apel sunt laborioase și argumentate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și internă, se face referire, în principal, la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.

Este de remarcat că această mențiune este făcută de instanța de fond (în contextul când prin decizia de casare cu trimitere a Înaltei Curții de Casație și Justiție din 25 octombrie 2010, se preciza că existența legii speciale (Legea nr. 10/2001) care exclude aplicarea normelor de drept comun, impune însă și verificări care să justifice o soluție, care nu ar fi cea de inadmisibilitate, numai cu referire la Municipiul București, așa cum s-a pronunțat prin încheiere reluată și în dispozitiv referitoare la restituirea în natură și o arată ca fiind o sancțiune procesuală, nefiind prevăzută acea acțiune de lege. Motivarea în fapt, deși menține sintagma "inadmisibilă", în drept are același consecințe ca și respingerea, ca nefondată, raționamentul instanței fiind mai mult nu pe pronunțarea unei excepții de fond, ci procesuale cu alte consecințe.

Cum însă în ansamblul său cu privire la acțiunea în revendicare privind imobilul în litigiu (atât și pentru așa zisa excepție invocată față de Municipiul București, dar și față de persoanele fizice) se ajunge la respingerea, ca neîntemeiată a acțiunii, nu mai are relevanță fiind în fapt tot o respingere a cererii ca neîntemeiată (cererii de revendicare). Astfel, momentul formulării și introducerii cererii de apelant nu justifică, prin el însuși, admisibilitatea acțiunii în revendicare, atâta timp cât se reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (amplu citată la fond), nu s-a recunoscut apelantului decât o creanță (despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005), celelalte motive de apel nu mai subzistă, nu pot fi primite și sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.Y., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul S.Y., a casat decizia atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la aceiași curte de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În cauză, instanța de apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care a respins apelul reclamantului.

Fără arătarea motivelor prin care s-au înlăturat detaliat criticile formulate, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 23 mai 2013, sub nr. 1424/2/2012*. Prin Decizia civilă nr. 308A din 3 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant S.Y. împotriva Sentinței civile nr. 1577 din 26 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 48230/3/2008*, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul București prin primarul general, R.S., S.A.E., R.M., SC F. SA, G.B.C., Asociația de proprietari str. T.M., P.N.

și C.E. A desființat, în parte, sentința atacată cu privire la acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București. A trimis cauza spre rejudecare la aceeași primă instanță. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat reclamantul apelant la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatele pârâte R.S. și S.A.E. Examinând cererea de apel promovată de reclamanți, Curtea a constatat că reclamantul a criticat sentința tribunalului sub două aspecte esențiale: nerespectarea prevederilor art. 297 coroborat cu cele ale art. 315 C. proc. civ. și nelegala respingere a acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, prin raportare și la momentul introducerii ei.

În ceea ce privește primul motiv de critică, Curtea l-a apreciat ca întemeiat, având în vedere că atât prin decizia pronunțată în recurs, cât și prin cea pronunțată în apel, în primul ciclu procesual, chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare a reclamantului a fost tranșată în sensul că organul judiciar trebuia să facă verificările corespunzătoare impuse de Decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, pronunțată în recurs în interesul legii, în cuprinsul căreia se arată că nu se poate aprecia că simpla existență a Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a concluzionat în sensul că în măsura în care reclamantul se prevalează de aceste aspecte, nu se putea considera că acțiunea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei existențe a legii speciale de reparație. Astfel, Înalta Curte a statuat în sensul legalității soluției instanței de apel de admitere a căii de atac promovate și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță. Trebuie observat faptul că instanțele de control judiciar, din primul ciclu procesual, s-au pronunțat în sensul admisibilității acțiunii în revendicare a reclamantului fără nicio distincție între pârâți: Municipiul București, prin primarul general și persoanele fizice, titulari ai dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În primul ciclu procesual, instanța de fond, prin încheierea din data de 5 februarie 2009 a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, în sensul admiterii excepției și respingerii acțiunii ca atare față de acest pârât. Prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, acțiunea fost respinsă integral, ca inadmisibilă, iar cu ocazia rejudecării în primă instanță, în al doilea ciclu procesual, în urma desființării hotărârii cu trimitere spre rejudecare, soluție confirmată în recurs, tribunalul a menținut soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București.

Prima instanță a justificat această soluție pe considerentul că încheierea de ședință din data de 5 februarie 2009 (prin care această excepție a inadmisibilității acțiunii în revendicare față de Municipiul București a fost admisă) nu a fost apelată, fiind desființată cu trimitere spre rejudecare doar Sentința civilă nr. 355/2009 a Tribunalului București, astfel că se impune, în opinia instanței de fond, menținerea soluției și în rejudecare.

Având în vedere că apelul declarat împotriva sentinței se consideră declarat și împotriva încheierilor premergătoare, iar căile atac exercitate în cauză, în primul ciclu procesual, au fost soluționate și în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, instanțele de control judiciar tranșând asupra admisibilității acțiunii în revendicare în ansamblul său, Curtea apreciază că în mod greșit tribunalul, cu ocazia rejudecării cauzei, s-a prevalat de caracterul irevocabil al soluției date cu privire la excepția inadmisibilității revendicării față de Municipiul București și a menținut această soluție cu nerespectarea dispozițiilor art. 297 coroborat cu art. 315 C. proc. civ.

În ceea ce privește respectarea dispozițiilor instanței de control judiciar în privința modului de soluționare a acțiunii în revendicare în contradictoriu cu ceilalți pârâți, Curtea a reținut că instanța de fond s-a conformat celor statuate de instanțele de apel și recurs, respectând dispozițiile art. 297 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., în sensul că, pornind de la admisibilitatea acțiunii în revendicare, tribunalul a analizat fondul acțiunii în revendicare, reținând, în esență, că reclamantului nu i se poate recunoaște un drept la restituire, ci doar un drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care acesta nu a declanșat-o prin formularea unei notificări.

Curtea a apreciat că soluția primei instanței este justă pentru următoarele considerente: Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 111/1951, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanța să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislații reparatorii, care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv dreptul la restituire sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, față de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist. Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiunii în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității, cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008. Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepție ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Sintetizând, Curtea a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu există un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație.

Înalta Curtea a explicat în Decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu. Pe cale de consecință, având în vedere aceste aspecte care se degajă din cele statuate de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, Curtea a apreciat că s-a răspuns chestiunii admisibilității invocate de reclamant în susținerea apelului, ca motiv de critică, Curtea reținând totodată, că acest aspect a fost tranșat irevocabil prin Decizia civilă nr. 5548/2010 pronunțată de Înalta Curte.

În egală măsură, Curtea a avut în vedere și faptul că pârâții au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, aspect care nu este de natură să conducă automat la reținerea acestui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenției și care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii.

În speța de față, având în vedere că apelantul nu a urmat procedura legilor speciale de reparație, neformulând notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că reclamantul nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, Curtea a avut în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot "Maria Athanasiu contra României", care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora. Curtea Europeană a statuat fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență, că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, apelanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului.

Pe cale de consecință, sintetizând, Curtea a reținut că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 l-ar fi îndreptățit pe apelant, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerințelor prevăzute de dispozițiile art. 3 și 4 din această lege, la obținerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanții putându-se prevala, în această ipoteză a formulării notificării, de un interes patrimonial, al cărui conținut concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce s-ar fi acordat, potrivit distincțiilor realizate în cele ce preced, dar nu i se poate recunoaște la acest moment un drept la restituire, pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimații pârâți și care să conducă la admiterea acțiunii în revendicare.

Față de această situație, Curtea a reținut că nu se mai impune examinarea acțiunii și din perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curți, referitoare la stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege, precum și la protecția și valoarea conferită de legiuitor bunei-credințe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecință, Curtea a reținut că acțiunea în revendicare formulată de reclamant este admisibilă, potrivit celor statuate de instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual, acesta fiind motivul care a determinat reluarea judecății cauzei de la primul nivel de jurisdicție, fiind în mod eronat soluționată, prin sentința apelată, prin admiterea acestei excepții în privința pârâtului Municipiului București.

Totodată, Curtea a reținut că în mod corect tribunalul a soluționat pe fond acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți, prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit celor statuate de instanța supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, pe deplin aplicabilă în speță și cu luarea în considerare jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamantului și a desființat în parte sentința atacată, cu privire la acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași primă instanță.

S-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate. Față de soluția pronunțată în privința acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, Curtea, dând eficiență prevederilor art. 274 coroborat cu art. 298 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata către intimatele pârâte R.S. și S.A.E. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.Y. Prin motivele de recurs se susține, în esență, că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materie, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În acest sens se arată că instanța de apel a ignorat faptul că prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel a constatat respinsă în cauză excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, permițând prin soluția pronunțată, ca la rejudecarea în fond a cauzei Tribunalul București să admită, din nou, excepția inadmisibilității acțiunii. Prin decizia recurată dată de Curtea de Apel București, în rejudecare, s-au încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în speță, prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel București, în calitate de instanță de apel, a tranșat problema de drept privind admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a stabilit în mod obligatoriu pentru instanța de fond (Tribunalul București), că acțiunea reclamantului este admisibilă și că, în rejudecare, urmează să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților și la determinarea titlului mai bine caracterizat. În concluzie, prin modul în care instanța de apel, prin decizia recurată, a înțeles să soluționeze prezenta cauză, reprezintă o gravă încălcare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și a autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009. Pe de altă parte, se invocă greșita interpretare a prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, precum și a prevederilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, instanța reținând în mod nelegal că acțiunea reclamantului ar fi inadmisibilă. În subsidiar, față de motivul de recurs menționat, în măsura în care, instanța de recurs ar aprecia că decizia recurată nu ar fi fost dată cu încălcarea prevederilor art. 297 alin. (1) și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., soluția Curții de Apel București este în esență, nelegală, având în vedere că acțiunea în revendicare de drept comun formulată de reclamant este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Se susține, în argumentarea motivelor de recurs, că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja cu privire la aplicabilitatea în speță a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului pe care instanța și-a întemeiat soluția, întreaga jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului reținută de Tribunalul București în motivarea Sentinței nr. 1577 din 26 septembrie 2011 (inclusiv cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006 și cauza Măria Atanasiu și alții contra României - Hotărârea Pilot din 12 octombrie 2010), menținută aproape în integralitate de către instanța de apel prin decizia recurată, a fost deja interpretată de instanța supremă și aplicată în prezenta cauză atunci când aceasta a soluționat în mod irevocabil problema admisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamant.

De aceea, instanța de trimitere nu a respectat interpretarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului oferită de instanța supremă care a stabilit în mod irevocabil că, în speță, reclamantul este îndreptățit să promoveze acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun prin care să obțină recunoașterea și protejarea dreptului de proprietate cu privire la imobil. Modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, respectiv prin Legea nr. 165/2013, nu sunt incidente în speță, sens în care se susține că, argumentele cu privire la imperativitatea respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu privire la faptul că, în conflictul dintre o lege internă și Convenție, se aplică cea din urmă, conduc la concluzia că acțiunea în revendicare a bunurilor imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989 este admisibilă chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv a Legii nr. 165/2013.

Rațiunile care au generat jurisprudența instanței de la Strasbourg subzistă, cu alte cuvinte, și ulterior ultimei modificări a Legii nr. 10/2001, respectiv ulterior adoptării actului normativ ce reglementează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Instanțele române sunt obligate, așadar, să respecte supremația dispozițiilor Convenției de la Roma, împreună cu protocoalele adiționale. În plus, acțiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv a Legii nr. 165/2013, ceea ce determină ca dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 să nu îi fie aplicabile, conform principiului constituțional că legea dispune numai pentru viitor.

La momentul la care s-a formulat cererea de chemare în judecată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a celorlalte instanțe naționale era constantă în sensul admisibilității acțiunii în revendicare și soluționării cauzei în fond prin compararea titlurilor de proprietate. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, a fost interpretată greșit în speță. Alături de dispozițiile Legii nr. 1/2009, care, așa cum am arătat, nu sunt incidente, instanța de apel reține ca temei al respingerii cererii de chemare în judecată și Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Or, hotărârea instanței supreme nu obligă instanțele să respingă ca inadmisibile acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest lucru reiese chiar din dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 care prevede că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun [..]". Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009 instanța supremă statuează că "în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10 [..] instanța europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri". Prin urmare, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost interpretată greșit de instanța de apel.

Această hotărâre nu face decât să sublinieze importanța respectării drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor preluate abuziv fiind una dintre principalele garanții în această materie, De altfel, dacă interpretarea Deciziei nr. 33/2008 făcută de Curtea de Apel București prin decizia recurată ar fi corectă, atunci s-ar ajunge în ipoteza în care, în toate cazurile, acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun ar urma să fie respinse, câtă vreme nu ar exista o hotărâre judecătorească întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 care să rețină dreptul la restituire.

Or, evident că o astfel de interpretare nu ar putea fi primită întrucât ar lipsi de orice efecte și de sens Decizia nr. 33/2008, prin care instanța supremă a statuat că, pentru protejarea efectivă și reală a dreptului de proprietate (care reprezintă un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului), instanțele trebuie să constate că acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă chiar dacă nu s-au efectuat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esență, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivelor reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Principalele argumente în susținerea motivelor de nelegalitate invocate constau în aceea că, acțiunea în revendicare pendinte a fost soluționată în sensul inadmisibilității acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum și prin greșita interpretare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, instanțele anterioare reținând, așadar, în mod nelegal, că acțiunea reclamantului ar fi inadmisibilă. Înalta Curte constată că este fondată prima critică formulată, aceea că, prin modul în care, în rejudecare, prin decizia recurată, instanța de apel a înțeles să soluționeze cauza, reprezintă o gravă încălcare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) și art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., precum și a autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009. Înalta Curte constată că, în speță, în primul ciclu procesual, prin încheierea pronunțată în ședința publică din 5 februarie 2009 Tribunalul București a admis excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul București și a respins acțiunea reclamantului formulată împotriva acestui pârât, respectiv capătul 1 de cerere și capătul 4 de cerere, ca inadmisibilă.

Prin motivele apelului declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 355 din 12 martie 2009, pronunțată în primul ciclu procesual de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu a fost criticată sub nici un aspect această soluție dată excepției de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul București, din încheierea din 5 februarie 2009, ci doar nelegalitatea măsurii revenirii instanței de fond asupra soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate și excepției lipsei de interes invocate de pârâții persoane fizice din aceeași încheiere și, pe cale de consecință, nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în revendicare față de acești pârâți, ca inadmisibilă. Prin sentința pronunțată în cauză (mai sus menționată) s-a respins acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

Prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel București a examinat încheierea din 5 februarie 2009, doar sub aspectul soluției criticate, prin care prima instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamant față de pârâții persoane fizice, iar pe fond a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, considerând că aceasta este o încheiere interlocutorie care leagă instanța de măsura pe care a ordonat-o în sensul că nu mai poate reveni asupra ei printr-o încheiere ulterioară sau prin hotărârea finală. Așadar, reluând și revenind asupra acestei excepții cu prilejul dezbaterii cauzei pe fond, soluția p