ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 649/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 18 martie 2008, reclamantul Y.S. a chemat în judecată pârâții Municipiul București, prin primarul general, SC F. SA, G.B.C., P.N., C.E., Asociația de Proprietari, str. Titu Maiorescu, R.V. și R.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul de 275 m.p., situat în București, str. Titu Maiorescu, sectorul 2; obligarea pârâtului R.I. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3, al imobilului situat în București, str. Titu Maiorescu, sectorul 2; obligarea pârâtei R.V.

să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul aflat la mansarda imobilului situat în București, str. Titu Maiorescu, sectorul 2; obligarea pârâtului Municipiul București să lase în deplină proprietate și posesie garajul, camera de serviciu, apartamentul nr. 3 de la etajul 1 și apartamentul la mansarda imobilului, situat în București, str. Titu Maiorescu, sectorul 2. După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin sentința nr. 1577 din 26 septembrie 2011, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâtului Municipiul București, respectiv capătul 1 de cerere, având ca obiect revendicarea terenului de 275 m.p. (cu excepția suprafețelor de 13,36 m.p.

și 11,34 m.p. teren situat sub construcție, ce au făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare) și capătul 4 de cerere, ca inadmisibil; a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată. A respins acțiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâților persoane fizice S.A.E., R.S., și R.M., ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâți și unită cu fondul, că imobilul a cărei retrocedare se solicită a aparținut autorului reclamantului, I.S., care și-a schimbat numele în I.S. și care îl deținea în baza actului de vânzare-cumpărare din 07 iulie 1945, înscris în cartea funciară la data de 28 noiembrie 1945, prin procesul-verbal.

Ulterior, autorul reclamantului a construit etajele superioare ale imobilului și a înstrăinat o parte din apartamente, însă întregul imobil din str. Titu Maiorescu, sectorul 2 a fost naționalizat în baza dispozițiilor Decretului nr. 111/1951, iar părți din imobil au fost trecute în patrimoniul Întreprinderii de Gospodărie Locativă a Raionului 23 August. La momentul naționalizării autorul reclamantului deținea în proprietate parterul, etajul 1 și mansarda imobilului și care în prezent sunt deținute de către pârâți. Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecății, condiție care este întrunită în speța dedusă judecății, reclamantul fiind moștenitorul defunctului I.S.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât atât reclamantul, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii. Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.

În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român. Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună credință, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâtei operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ. Totodată, Curtea Europeană A Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea Raicu contra României).

Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.

Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamant prin acțiune, acesta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001. În raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că reclamantul nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (2) și art. 7) pentru imobilul construcție și terenul aferent, ce au fost vândute sau constituie curte și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.

Totodată, tribunalul a reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007 s-a pronunțat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.” Așadar, și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură.

A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului, prin derogarea de la regulile de drept comun. Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume, verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statutului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau in echivalent.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă. Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent. A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă. În consecință, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea împotriva persoanelor fizice, ca neîntemeiat.

Totodată, toate susținerile reclamantului în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), chiar dacă sunt reale nu au niciun fel de relevanță în speța dedusă judecății, atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente: Tribunalul a reținut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, Statul Român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de C.E.D.O. nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nicio excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamantul nu deține nicio hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă. În lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamantul nu deține în viziunea C.E.D.O.

decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume, pârâții.

Totodată, așa cum s-a arătat în cele de preced, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului, astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Existența unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existența unei proceduri prealabile și supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiție, atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din Legea nr. 10/2001).

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a impune anumite restricții în ceea ce privește condițiile de exercitare a acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foștii proprietari trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate, ci o măsură normală adoptată de organul legislativ al unei țări tocmai pentru a se încerca rezolvarea unitară a tuturor situațiilor juridice generate de restituirea proprietăților confiscate în timpul regimul comunist.

Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă, ci este obligatorie și totodată ar însemna că foștii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securității și stabilității circuitului civil. Neglijența reclamantului care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecință juridică și anume, pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), iar această consecință este una firească și care nu contravine prevederilor C.E.D.O.

S-a observat, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20). S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură,

însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 -87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33). În cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143). Așadar, în speță, nu a putut fi recunoscută reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speța de față nu există.

Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a inițiat-o. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În concluzie, în raport de considerentele sus menționate tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul S.Y., solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii în revendicare și obligării pârâților să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie. Prin decizia nr. 212-A din 14 mai 2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins a pelul reclamantului, ca nefondat. Instanța de apel a reținut că, criticile formulate vizează excepția de inadmisibilitate a respingerii acțiunii de revendicare în raport de persoanele juridice, că s-a aplicat greșit jurisprudența C.E.D.O., cât și faptul că s-a interpretat greșit decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, că nu s-a respectat art. 315 C. proc.

civ. privind limitele casării și problemele dezlegate în drept, că nu se aplică Legea nr. 1/2009 speței și că acțiunea este admisibilă raportat la momentul sesizării instanței. Or, cercetând motivarea instanței de fond (după mai multe cicluri procesuale) și dispozițiile art. 315 C. proc. civ. instanța de apel a constatat că deși, motivele de apel sunt laborioase și argumentate cu jurisprudența C.E.D.O., cât și internă și face referire în principal la excepție de inadmisibilitate.

Este de remarcat că această mențiune este făcută de instanța de fond (în contextul când prin decizia de casare cu trimitere a Înaltei Curții de Casație și Justiție din 25 octombrie 2010, se preciza că existența legii speciale (Legea nr. 10/2001) care exclude aplicarea normelor de drept comun, impune însă și verificări care să justifice o soluție, care nu ar fi cea de inadmisibilitate, numai cu referire la Municipiul București (fila 50 verso dosar fond, paragraf 6 din considerentele deciziei), așa cum s-a pronunțat prin încheiere fila 20 – 21 dosar fond) reluată și în dispozitiv (dosar fond nr. 48230/3/2008) referitoare la restituirea în natură și o arată ca fiind o sancțiune procesuală, nefiind prevăzută acea acțiune prevăzută de lege.

Tribunalul și-a argumentat această sintagmă că „odată cu apariția Legii nr. 10/2001, cu procedură administrativă prealabilă, că bunul nu se află în patrimoniul Municipiului București. Motivarea în fapt, deși menține sintagma „inadmisibilă”, în drept are același consecințe ca și respingerea, ca nefondată, raționamentul instanței fiind mai mult nu pe pronunțarea unei excepții de fond, ci procesuale cu alte consecințe. Cum însă în ansamblul său acțiunea în revendicare privind imobilul în litigiu (atât și pentru așa zisa excepție invocată față de Municipiul București), dar și față de persoanele fizice se ajunge la respingerea, ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare, nu mai are relevanță fiind în fapt tot o respingere a cererii ca neîntemeiată (cererii de revendicare).

Se arată că nu s-a făcut notificare, că există și alte cauze care conduc la respingerea acțiunii, lipsa titlului mai bine caracterizat. Astfel momentul formulării și introducerii cererii de apelant nu justifică, prin el însuși, admisibilitatea acțiunii în revendicare, atâta timp cât se reține că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O. (amplu citată la fond), cât și interesul nu s-a recunoscut apelantului, cât o creanță (despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005), celelalte motive de apel nu mai subzistă, nu pot fi primite și sunt neîntemeiate. Soluția instanței de fond (amplu argumentată) este legală și temeinică, iar motivele de apel fiind reținute ca neîntemeiate, urmează ca în baza art. 296 C. proc.

civ., curtea de apel să respingă, ca nefundat, apelul. Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac a recursului reclamantul S.Y., în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În susținerea primului motiv de recurs, reclamantul a arătat că hotărârea instanței de apel este motivată insuficient și cuprinde motive contradictorii cauzei. Curtea de Apel București a repsins apelul reclamantului fără să aducă o argumentație clară, logică și pertinentă. Dimpotrivă, așa-zisa motivare a hotărârii are caracter lapidar, conține o sintaxă rudimentară și este lipsită de orice sens juridic. Instanța de apel trebuia să-și fi format propriile convingeri care să fi avut menirea demontării tuturor celor susținute de reclamant prin cererea de apel.

Recurentul-reclamant a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a statuat că: „potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare.” Instanța de apel nu a prezentat în mod clar și convingător motivarea hotărârii, încălcând disp.

art. 261 alin. (1) C. proc. civ., deoarece decizia pronunțată nu cuprinde argumentele pentru care cererea de apel a fost respinsă. În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Prin modul în care instanța de apel, prin decizia recurată, a înțeles să soluționeze prezenta cauză, a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă, care a tranșat problema de drept privind admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și a stabilit în mod obligatoriu pentru instanța de fond (Tribunalul București) că acțiunea reclamantului este admisibilă și că în rejudecare urmează să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate.

Or, prin decizia recurată, instanța a menținut sentința Tribunalului București, prin care s-a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată. Soluția este greșită și sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, față de pârâtul Municipiul București. Recurentul-reclamant a arătat că acțiunea în revendicare de drept comun pe care a formulat-o este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv a jurisprudenței C.E.D.O., care a stabilit că se aplică cu prioritate față de orice alte dispoziții din dreptul intern românesc. Jurisprudența C.E.D.O. formează alături de prevederile Convenției și ale Protocoalelor adiționale așa-numitul „bloc de convenționalitate” și este direct aplicabilă în sistemul românesc de drept, are forță constituțională și supralegislativă, în baza art. 20 din Constituția României.

Tototdată, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja cu privire la aplicabilitatea în speță a jurisprudenței C.E.D.O. pe care instanța de fond și-a întemeiat soluția, fiind menținută de către instanța de apel, prin decizia recurată. Această jurisprudență a fost interpretată de instanța supremă și aplicată în prezenta cauză, atunci când a soluționat în mod irevocabil problema admisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamant. Instanța de apel nu a respectat interpretarea dată de Înalta Curte jurisprudenței C.E.D.O., care a stabilit în mod irevocabil că, în speță, reclamantul este îndreptățit să promoveze acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin care să obțină recunoașterea și protejarea dreptului de proprietate cu privire la imobil.

Recurentul-reclamant a arătat și faptul că modificările aduse prin Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente în speță, deoarece acțiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, ceea ce determină ca disp. art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 să nu îi fie aplicabile, conform principiului constituțional că legea dispune numai pentru viitor. De asemenea, decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost interpretată greșit, deoarece acestă hotărâre nu obligă instanțele judecătorești să respingă, ca inadmisibile, acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect ce reiese chiar din dispozitivul deciziei.

Această hotărâre nu face decât să sublinieze importanța respectării drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor preluate abuziv fiind una dintre principalele garanții în acestă materie. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat în sensul considerentelor ce urmează: Motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt si de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția adoptată.

În cauză, instanța de apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt și de drept pentru care a respins apelul reclamantului. Ca urmare, criticile formulate în baza acestui motiv de recurs se circumscriu ipotezei reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă. Astfel, decizia instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii fiind datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În speță, contrar acestor dispoziții legale, instanța de apel a procedat la pronunțarea unei hotărâri pe care a motivat-o făcând trimitere exclusiv la motivarea amplă a instanței de fond.

Deși curtea de apel a reținut punctual care sunt criticile invocate de reclamant prin motivele de apel, aceasta nu a analizat susținerile formulate prin cererea de apel. Fără arătarea motivelor prin care s-au înlăturat detaliat criticile formulate, instanța pronunță o hotărâre nelegală și netemeinică care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar. Așadar, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de trimitere să pronunțe o hotărâre care să respecte prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asigurând astfel atât dreptul părților la un proces echitabil, conform art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cât și posibilitatea exercitării unui control judiciar, în cazul promovării unei eventuale căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul S.Y. împotriva deciziei nr. 212-A din data de 14 mai 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia și trimite cauza pentru rejudecare la aceiași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2013.