ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2534/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2534/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față reține

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV-a civilă, sub nr. 39927/3/2007

la data de 15 noiembrie 2007, reclamanții M.I.E. și K.I.A. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București prin primarul general, B.G. și B.O.,

solicitând instanței să se constate o soluție negativă dată de pârâtul

Municipiul București prin primarul general cererii formulate prin notificarea din

14 august 2001, cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din

București, soluție negativă rezultând din nesoluționarea cererii în termenul

prescris de lege; deposedarea abuzivă a părintelui reclamanților, M.I., prin

naționalizarea dispusă în temeiul Decretului nr. 92/1950, obligarea pârâților B.G.

și B.O. să le lase în deplină proprietate și liberă posesie apartamentul și

garajul.

Prin sentința civilă nr.

537 din 14 martie 2008, Tribunalul a respins excepțiile puterii de lucru

judecat și lipsei calității procesuale active a reclamanților și a admis

acțiunea reclamanților, a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, pârâții B.G.

și B.O. în limitele contractului de vânzare – cumpărare din 21 ianuarie 1997,

iar pentru restul, pârâtul Municipiul București prin primarul general.

Prin decizia civilă nr.

361 din 28 mai 2009, Curtea de Apel București secția a IV-a civilă a admis

apelurile declarate de apelanții pârâți B.O. și Municipiul București prin primarul

general, a schimbat în parte sentința apelată și a respins acțiunea ca neîntemeiată,

menținând celelalte dispoziții referitoare la respingerea excepțiilor.

Recursul declarat de

reclamanți împotriva deciziei a fost admis prin decizia civilă nr. 4553 din 17

septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție secția civilă și proprietate

intelectuală, decizia atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel București. Prin încheierea din 23 aprilie 2010 a fost introdus în cauză B.R.,

moștenitorul defunctei B.O.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că recurenții reclamanți

susțin că instanța de apel și-a întemeiat soluția de admitere a apelului și de

schimbare a sentinței atacate pe un singur considerent, acela al epuizării

mijloacelor procesuale de valorificare a dreptului de proprietate asupra

imobilului de către reclamanți care au apelat la procedura Legii nr. 10/2001,

obținând dispoziția nr. 9203/2007 emisă de către Municipiul București, despre

care recurenții pretind că nu există. Or, atare critică semnifică faptul că

instanța de apel, în mod greșit, nu a procedat la analizarea motivelor de apel

și nu a cercetat, în aceste condiții, fondul cauzei, susțineri ce pot fi

circumscrise excepției de procedură a nulității hotărârii recurate, în

aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut că notificarea formulată de către reclamanții din

cauză, în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect restituirea în natură a

apartamentului nr. 6 din imobilul situat în București, precum și a părților

comune din imobil, aferente acestui apartament, nu a fost încă soluționată, dat

fiind faptul că procedura administrativă este suspendată până la soluționarea

acțiunii în revendicare imobiliară. Rezultă că nu s-a emis vreo dispoziție

administrativă în soluționarea acestei notificări, astfel cum s-a reținut în

considerentele deciziei de apel, iar dispoziția nr. 9203/2007 menționată în

decizia recurată nu există.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a considerat că o atare mențiune, în absența unei asemenea

dispoziții, ce s-a dovedit că nu există în materialitatea ei, ca răspuns la

notificarea reclamanților, este rezultatul unei greșeli de judecată ce a

determinat necercetarea motivelor de apel, astfel cum au fost formulate. Chiar

dacă recurenții au indicat, drept temei al motivelor de recurs, cazul prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., împrejurarea motivării deciziei de apel

printr-un singur argument, străin de natura cauzei, echivalează cu nemotivarea

deciziei. În absența unui element esențial din cuprinsul oricărei hotărâri

judecătorești, astfel cum prevede art. 261 C. proc. civ., respectiv

considerentele de fapt și de drept ale deciziei, hotărârea pronunțată în aceste

condiții este nulă, iar neregularitatea săvârșită nu poate fi remediată în alt

mod decât prin anularea deciziei, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

deoarece nu poate fi exercitat controlul judiciar de legalitate al unei soluții

ale cărei considerente nu au fost expuse în motivarea deciziei. Excepția lipsei

calității procesuale active reiterată în această fază procesuală urmează să fie

soluționată cu ocazia rejudecării apelului.

În rejudecare, Curtea

de Apel, prin decizia nr. 343 din 28 martie 2011, a admis apelurile pârâților

Municipiul București și B.R. și a schimbat în parte sentința în sensul că a

respins acțiunea ca neîntemeiată, fiind menținute celelalte dispoziții ale

sentinței, pentru considerentele ce urmează.

Motivul de apel

referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare nu este

întemeiat. Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției

Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca

principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor

dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin

Convenției europene a drepturilor omului. De asemenea, în dispozitivul deciziei

se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului,

aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.

De asemenea, în

motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Astfel, în ipoteza respingerii

acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 C. civ.

în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a acțiunii în

revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcând, astfel,

principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil

judecat de o instanță independentă.

În acest sens, în

ceea ce privește asigurarea accesului la justiție, în

Hotărârea

din

13 ianuarie 2009

în Cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că a opune reclamanților

existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le încalcă dreptul de acces

la o instanță, în măsura în care acea cale nu este efectivă.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că,

deși Legea nr. 10/2001

le oferă părților interesate atât accesul la o procedura administrativă, cât

și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces

rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un

termen rezonabil la plata unei despăgubiri.

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanță pe

calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială

oferită este efectivă.

De asemenea, trebuie

avut în vedere și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care

arată expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional, iar dispozițiile art. 11 și 20 din

Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind

ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,

dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au

prioritate reglementările internaționale.

Motivul de apel

referitor la excepția autorității de lucru judecat este, de asemenea,

neîntemeiat. Prin decizia civilă nr. 189/2005, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, soluție

menținută prin decizia civilă nr. 1920/2005 a Curții de Apel București, secția

a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

prin care s-a modificat în parte decizia tribunalului, în sensul că a fost

respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare cumpărare. Astfel, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca

inadmisibilă, situație în care, având în vedere că în primul proces nu a fost

soluționat fondul cauzei, autoritatea de lucru judecat nu poate opera.

În încheierea din 17

septembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a consemnat invocarea, de

către pârât, a excepției lipsei calității procesuale active, susținută prin

invocarea neconcordanțelor existente în procesul verbal de Carte Funciară din 28

octombrie 1946, depus la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a constatat că

prin decizia nr. 1468/2003, Tribunalul București secția a IV-a civilă, a anulat

sentința apelată, reținând cauza în vederea evocării fondului, a constatat că

reclamanții și-au dovedit calitatea procesuală activă cu actele de stare

civilă, cele privind proprietatea autorilor lor și cu certificatele de

moștenitor. Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 1920/2005

a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale. Pentru considerentele expuse în

decizia respectivă, aflată la fila 41 din dosarul tribunalului, s-a stabilit cu

autoritate de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamanților,

existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților și

faptul că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil. În

consecință, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților nu este

întemeiată, calitatea procesuală a acestora fiind stabilită irevocabil prin

decizia menționată pronunțată de Curtea de Apel București.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noțiunea

"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O.

2002-VII).

Art. 1

din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor

contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97,

& 34, 4 martie 2003).

În

schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O.

2004-IX).

În

Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul

patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o

"valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun

actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi.

În cauza de față,

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut

reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Decizia civilă nr. 1920/2005 a Curții de Apel București, secția a

VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale,

menționată mai sus, deși constată că naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui

apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanții s-ar putea prevala.

Totuși, dacă

constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine

în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce

din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat

reiese că sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de

măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada

calității de moștenitor a fostului proprietar.

Prin urmare, trebuie

concluzionat că reclamanții sunt beneficiarii unui drept de a fi despăgubiți,

însă, pentru considerentele arătate, ei nu sunt îndreptățiți la restituirea în

natură a apartamentului.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Prin dezvoltarea

motivelor de recurs se arată că practica judiciară a statornicit preferarea, în

cadrul acțiunii în revendicare, a titlului autorului care ar fi triumfat într-o

acțiune în revendicare, în speță autorul reclamanților, titular al dreptului de

proprietate al imobilului naționalizat în temeiul actului de vânzare-cumpărare.

Se mai arată că imobilul

a fost naționalizat, prin Decretul nr. 92/1950, ca aparținând vânzătorilor

către părinții noștri a acestuia, adică pe numele de S.H., potrivit adresei din

2 decembrie 1998 eliberată de SC H. SA, aflată la dosar.

La data

naționalizării, părinții reclamanților erau proprietarii apartamentului de mai

bine de un an, așa încât preluarea imobilului în patrimoniul statului a fost

făcută fără un titlu valabil și pentru că tatăl lor era muncitor fiind exceptat

de la măsura naționalizării.

La apariția Legii nr.

112/1995, recurenții s-au adresat Primăriei sector 1 București, solicitând

restituirea în natură a apartamentului, cerere nesoluționată.

Pârâții dețin

imobilul dobândit printr-un act de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea art.

1 din lege.

Dobândind

apartamentul de la un non proprietar, de la un detentor precar, actul de

cumpărare nu are un efect translativ de proprietate întrucât vânzătorul nu era

proprietar și nu putea transmite ceea ce nu-i aparținea.

Contractul care se

refera la transmiterea de către stat către un terț a bunului, nu-l poate afecta

pe adevăratul proprietar întrucât, potrivit prevederilor art. 973 C. civ.,

convențiile nu au efect decât între părțile contractante.

Restituirea în natură

se impunea în lumina dispozițiilor legale referitoare la protecția dreptului de

proprietate - art. 41 din Constituție, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, art. 480 C. civ.

Art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 dispune ca persoana îndreptățita are dreptul doar la masuri

reparatorii în echivalent dacă imobilul de care a fost deposedată a fost înstrăinat.

Dispoziția invocată,

derogatorie și opusă regulii generale instituite prin art. 9 din actul normativ

nu este incidentă cauzei și asta pentru că:

Art. 1 din Legea nr. 112/1995,

temeiul legal al înstrăinării, circumscrie aplicabilitatea actului normativ -

vinderea caselor aflate în patrimoniul statului - doar la imobilele preluate de

stat cu titlu.

Textul citat,

modalitatea subliniată mai sus, a fost adoptat, urmare a deciziei nr. 73/1995

pronunțată de Curtea Constituțională care a apreciat că a considera valabilă înstrăinarea

de către stat a imobilelor deținute fără titlu valabil ar echivala cu învestirea

actului de înstrăinare cu valoarea unui act de expropriere a adevăratului

proprietar.

Constatând

nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995 ce a fixat temeiul de aplicare a

actului normativ dar și cadrul legal aplicabil cauzei se solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului și, pe fond,

menținerea soluției instanței de fond.

Intimatul B.R., prin

întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (3) C. proc. civ., solicită

respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Preliminar, Înalta

Curte, arată că își însușește în integralitate considerentele instanței

superioare de fond.

Soluționarea

acțiunii în revendicare deduse judecății nu urmează regulile clasice ale

acțiunii în revendicare de drept comun, ci regulile rezultate din aplicarea

dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001,

privind regimul juridic al

imobilelor

preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Sub

acest aspect, decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie

2009 obligatorie pentru instanțe de la data publicării, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., este pe deplin aplicabilă în speță.

Prin

decizia nr. 33/2008, în urma admiterii recursului în interesul legii cu privire

la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit

următoarele:

„Concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în

favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, „respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din

urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice”.

În

legătură cu existența unei opțiuni între aplicarea legii speciale și dreptul

comun în materia revendicării, și anume Codul civil, în cuprinsul deciziei în

interesul legii s-a arătat că nu se poate

susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în

concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunțat.

S-a apreciat, în aceeași decizie, că numai persoanele

exceptate

de

la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios.

În

ceea ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a

drepturilor omului Înalta Curte a reținut, printre altele, în decizia în

interesul legii evocată, că existența legii speciale nu exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece

este posibil ca și reclamantul să

se prevaleze

de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, și trebuie

să i se

asigure accesul la justiție.

În

raport de jurisprudența actuală a Curții Europene (cauza Atanasiu și alții

împotriva României), reclamanții nu au un „bun" în sensul Convenției, de

natură să determine îndreptățirea sa la obținerea imobilului în natură de la

pârât.

Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul

reclamantului

implică

recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții

Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele

împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei

„speranțe

legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În

cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la

însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind

finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare

de

fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit

pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun".

Astfel,

dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989,

reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că

reclamanții au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor

apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial”

de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat

înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, par. 83-87;

cauza Porțeanu, par. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României -

hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun

actual"

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului

statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaștere

a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141,

142 și 143).

Urmare

a hotărârii Curții Europene din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de

natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci

doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea

Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un

element esențial în recunoașterea dreptului la

restituire.

Dată

fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii

declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a

despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale,

impunându-se a fi aplicată și în

cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Așadar,

proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre

judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului

preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din

procedura legii speciale, în cazul în care a apelat la dispozițiile acesteia.

Reclamanții

nefiind titularii unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de

jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu,

nu au un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea

posesiei, cu consecința că cererea sa în revendicare este neîntemeiată.

Instanța

de contencios european a reamintit, în mod constant, în jurisprudența sa, că

„speranța de a se recunoaște supraviețuirea unui drept de proprietate de multă

vreme imposibil de exercitat nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1” (cauza Malhous contra Republicii Cehe).

Cu alte cuvinte,

Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de

autoritățile statale înainte de

intrarea în

vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în

măsura în

care acest stat și-a asumat o asemenea obligație, concretizată cel puțin

„într-o speranță legitimă" de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul

reclamantului pentru considerentele deja arătate.

Așadar, critica

reclamanților referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor Codului civil și

a blocului de convenționalitate este vădit nefondată câtă vreme aceștia, așa

cum s-a arătat nu pot obține mai mult decât despăgubirile din procedura legii

speciale.

Astfel, cum s-a

reținut și în etapa devolutivă a procesului, reclamanților nu li s-a recunoscut

un drept de restituire a apartamentului, deoarece prin decizia nr. 1920/2005 a

Curții de Apel București se constată doar aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950

nu și dreptul la restituirea bunului.

Solicitarea

reclamanților de a se constata nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul de proprietate al pârâtului, a fost

respinsă prin aceeași decizie.

Drept urmare, cererea

reclamanților de a se constata încălcarea încălcării dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 112/1995 în temeiul căreia s-a încheiat contractul nu poate fi

primită, căci s-ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești

prin care s-a statuat încheierea actului de înstrăinare ce constituie titlul de

proprietate al pârâtului cu respectarea normelor legale incidente.

Înalta Curte, pentru

cele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.I.E. și K.I.A. împotriva deciziei civile nr.

343/A din 28 martie 2011 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2012.