ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6044/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6044/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la Tribunalul București data de 9 octombrie 2008 și întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții V.S. și V.M. au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar

general, ca prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie

obligat să le lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 32, sector 6 și cota indiviză aferentă acestuia

de 0,98% din părțile și dependințele comune ale

imobilului-bloc 11, scara A, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului

să emită dispoziție de restituire în natură pentru acest

imobil, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanții au

arătat că au dobândit apartamentul prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1970, transcris.

Prin decizia nr. 1818 din 8

decembrie 1981, apartamentul a trecut cu plată în proprietatea statului

român, făcându-se aplicarea Decretului nr. 223/1974, întrucât au plecat

definitiv din țară.

După apariția Legii nr. 10/2001

au formulat notificare, care a fost respinsă de pârât ca nedovedită,

și, urmare contestării deciziei pârâtului, prin sentința

civilă nr. 651/2009, definitivă și irevocabilă, Tribunalul

București a obligat pârâtul la emiterea dispoziției de stabilire a

măsurilor reparatorii, hotărâre neexecutată de cătrepârât

până la data introducerii acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 125

din 29 ianuarie 2009 Tribunalul București, secția a III-a, a respins

acțiunea.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că prin dispoziția nr.

4295 din 16 mai 2005 s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziției nr. 3724

din 24 ianuarie 2005, în sensul că, se resping notificările formulate

de V.S. și V.M. privind restituirea apartamentului nr. 32, sector 6,

deoarece nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.

Astfel, tribunalul a reținut

că reclamanții nu au depus la dosar niciun înscris care să

dovedească temeinicia acțiunii, respectiv actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1970, transcris, decizia nr.

1818 din 8 decembrie 1981 de preluare în proprietatea statului, sentința

civilă nr. 651/2006, definitivă și irevocabilă, prin care

s-ar fi admis contestația lor iar pârâtul a fost obligat la emiterea

dispoziției de stabilire a măsurilor reparatorii.

Totodată, prima

instanță a mai apreciat că și în ipoteza în care

reclamanții ar fi depus înscrisurile anterior enumerate, aceeași

problemă litigioasă a mai fost dezlegată irevocabil prin

hotărâre judecătorească, stabilindu-se dreptul

reclamanților la măsuri reparatorii, situație în care

aceștia nu mai pot pretinde restituirea în natură, apreciindu-se

că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 1 din

primul Protocol Adițional din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, s-a apreciat că dreptul

la un proces echitabil în fața unei instanțe, trebuie interpretat în

lumina preambulului convenției, care enunță preeminența

dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre

elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul

securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele,

că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie

rediscutată.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamanții au formulat apel, arătând că prima

instanță, în virtutea rolului activ, avea obligația de a

solicita părților depunerea înscrisurilor necesare. Totodată,

aceștia au arătat că au depus sentința și deciziile

pronunțate anterior, din care rezultă că există în sarcina

intimatului obligația de a emite o dispoziție cu privire la imobilul

ce le-a aparținut. S-a mai susținut că măsurile reparatorii

pot fi stabilite atât prin echivalent, dar și în natură, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 12A din 11 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a schimbat

sentința, în sensul că a admis acțiunea și a dispus

restituirea în natură către reclamanți a apartamentului nr. 32

din București, sector 6 condiționat de rambursarea valorii

despăgubirii în cuantum de 68.663 lei, actualizată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că prin procesul civil se

urmărește realizarea unor interese private și este necesar ca

părțile să aibă un rol important în desfășurarea

acestuia. În ce privește rolul activ al judecătorului, acesta constă

în influențarea mersului procesului în sensul că, în raport de

probele administrate, să se prevină greșelile în aflarea

adevărului.

În sistemul de drept român, o

eventuală omisiune a primei instanțe în ce privește

administrarea probelor, poate fi remediată în calea de atac a apelului,

care are caracter devolutiv și permite în temeiul art. 287 alin. (1) pct. 4

C. proc. civ., administrarea oricăror dovezi, chiar dacă ar fi putut

fi produse și în fața primei instanțe. Față de

împrejurarea că reclamanții au uzat de această dispoziție

legală, susținerea primului motiv de apel a rămas fără

interes.

În ce privește a doua

critică, instanța de apel a reținut că prin Dispoziția

primarului general al Municipiului București din 24 ianuarie 2005 au fost

respinse notificările privind restituirea apartamentului nr. 32 din

București, sector 6, ca nedovedite. Ulterior, prin Dispoziția primarului

general al Municipiului București din 16 mai 2005 a fost modificat art. 1

al primei dispoziții, în sensul că, imobilul nu face obiectul Legii nr.

10/2001.

Prin sentința civilă nr. 651

din 26 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, definitivă prin decizia nr. 285 din 14 aprilie 2007 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și

irevocabilă, prin decizia nr. 2560 din 16 aprilie 2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, a fost anulată

dispoziția nr. 3724 din 24 ianuarie 2005 a primarului general al

Municipiului București, care a fost obligat să emită

dispoziție motivată în favoarea reclamanților de stabilire a

măsurilor reparatorii pentru imobil, fiind stabilit cu autoritate de lucru

judecat caracterul abuziv al preluării apartamantului și calitatea

reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii.

S-a mai reținut că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură constituie

principala măsură reperatorie de care beneficiază persoanele

îndreptățite, însă pârâtul nu a executat hotărârea

judecătorească sus-menționată prin emiterea unei noi

dispoziții prin care să stabilească natura măsurilor

reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții.

Totodată, curtea de apel a

reținut că prin deciziile în interesul Legii nr. 9 din 20 martie 2006

și nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a statuat cu privire la refuzul

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificare, situație în care instanțele sunt competente să o

soluționeze pe fond. În speță, nu s-a reținut

incidența prevederilor art. 10, art. 11 sau art. 18 care prevăd

situațiile în care imobilele se restituie numai în echivalent.

În fine, instanța de apel a

constatat din adresa nr. 2288 din 9 noiembrie 2009 emisă de SC O. SA

că, potrivit procesului verbal din 19 decembrie 1981 emis de fostul I.C.R.A.L.,

apartamentul a fost evaluat la suma de 71.879 lei, din care s-a scăzut

suma de 3.216 lei reprezentând credit CEC nerambursat până la data de 10

decembrie 1981, iar suma de 68.663 lei a fost achitată reclamanților,

situație în care s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art.

12 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „În situația imobilelor

deținute de stat, de o organizație cooperatistă, sau de orice

altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 21 alin.

(1), (2) și (4) dacă persoana îndreptățită a primit o

despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite,

actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit”.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs reclamanții și pârâtul.

Reclamanții au susținut

că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii

potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a acordat

ceea ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

sens în care s-a făcut referire la aplicarea dispozițiilor art. 12

din Legea 10/2001.

Este adevărat că

prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea

în natură de rambursarea despăgubirii primite, însă această

măsură (stabilirea obligației de restituire a sumei încasate cu

titlu de despăgubire) nu este la îndemâna instanței, ci ea poate fi

cerută numai de Municipiul București în momentul punerii în posesie.

Or, pârâtul, au mai arătat

recurenții, nu a cerut restituirea despăgubirilor, astfel că,

instanța a acordat ce nu s-a cerut. De asemenea, pârâtul trebuie să

dovedească faptul că a plătit această sumă, cuantumul

ei și data efectuării plății.

Recurentul pârât, prin motivele sale

de recurs, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

arătând că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare

potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie, sau, după caz, dispoziție motivată

asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri

reparatorii.

Așadar, termenul de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de

a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de

referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare.

În cazul în care persoana

îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de

care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire,

termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, iar

dacă odată cu notificarea nu s-au depus și actele doveditoare,

termenul va curge de la data depunerii acestora.

Normele metodologice fac vorbire de

necesitatea existenței alături de notificare și a celorlalte acte,

anume, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul

că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează

pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

În Capitolul I pct. 1 lit. e) din

Normele Metodologice se prevede că sarcina probei proprietății,

a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și

calității de persoană îndreptățită la restituire,

revine persoanei care pretinde dreptul.

Obligația de a depune actele

doveditoare a proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor,

a celor care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din

Normele Metodologice notificatorului, și trebuiau depuse ca anexă la

notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Reclamanții aveau obligația

să verifice stadiul procedurii administrative de soluționare a

notificării, iar instanța de apel trebuia să

lămurească situația juridică a imobilului, conchide

recurentul.

Recursul reclamanților urmează

a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 12

din Legea nr. 10/2001, republicată, „ dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în

natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând

valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de

actualizare stabilit conform legislației în vigoare”.

Textul de lege este explicit și

a fost menținut ca atare și urmare modificărilor aduse Legii nr.

10/2001, prin Legea nr. 247/2005.

De asemenea, nici din

conținutul acestui articol sau a altei dispoziții din cuprinsul Legii

nr. 10/2001 nu rezultă că restituirea despăgubirii se face la

cererea pârâtului, în momentul solicitării punerii în posesie. În

cauză, s-a stabilit că din adresa din 9 noiembrie 2009 emisă de SC

O. SA, rezultă că potrivit procesului verbal din 19 decembrie 1981

emis de fosta I.C.R.A.L., apartamentul a fost evaluat la suma de 71.879 lei,

din care s-a scăzut suma de 3.216 lei reprezentând credit CEC nerambursat

până la data de 10 decembrie 1981, iar suma de 68.663 lei a fost achitată

reclamanților (dosar apel). Așa fiind, instanța a aplicat corect

dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel încât sunt nefondate criticile

încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În baza acelorași considerente,

urmează a se constata că nici criticile încadrate în motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite. Pe de o

parte, restituirea despăgubirilor este reglementată de lege, iar

instanța de apel a soluționat raportul juridic litigios pe fond, în

temeiul efectelor Deciziei nr. 20/2007 pronunțate în interesul legii de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Cu privire la recursul pârâtului, la

termenul azi, Înalta Curte a invocat excepția nulității

recursului, dat fiind că susținerile recurentului din motivarea

căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reținând cauza spre

soluționare pe acest aspect.

Față de excepția

invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este

întemeiată și o va admite ca atare, pentru următoarele

considerente:

Conform art. 306 alin. (1) și (3)

C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conduce la nulitatea recursului.

În cauză, chiar dacă

recurentul a invocat explicit cazul de modificare descris în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că susținerile formulate, nu se

încadrează în această ipoteză și nici nu este posibilă

încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații de nelegalitate din art.

304, care atrag modificarea ori casarea deciziei date în apel.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

prevede că reprezintă un motiv de nelegalitate situația în care:

„hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

Față de conținutul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., analizând cererea de recurs, se constată că

prin criticile formulate recurentul se referă la alte norme decât cele

reținute de instanța de apel a fi incidente, din conținutul Legii

nr. 10/2001.

Or, instanța de apel a

făcut trimitere clară, explicită la anumite dispoziții

legale, din cuprinsul Legii 10/2001, arătând în mod expres care au fost

argumentele care au condus la schimbarea în tot a sentinței atacate.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu

reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci evocări

generice de texte din actul normativ de referință, fără

incidență în cauză, motiv pentru care, se apreciază că

nu este posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile de modificare sau

casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin raportare la decizia

recurată.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute de alin. (2) al aceluiași text,

respectiv, când există motive de ordine publică ce pot fi invocate

din oficiu de instanța de recurs, ceea ce în speță nu este

cazul.

În aceste condiții,

operează sancțiunea nulității recursului reglementată

de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, Înalta

Curte va constata nul recursul, admițând excepția cu acest obiect,

invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat

de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei

civile nr. 12 A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Respinge ca nefondat recursul

formulat de reclamanții V.S. și V.M., împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.