ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6044/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București data de 9 octombrie 2008 și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții V.S. și V.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 32, sector 6 și cota indiviză aferentă acestuia de 0,98% din părțile și dependințele comune ale imobilului-bloc 11, scara A, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului să emită dispoziție de restituire în natură pentru acest imobil, cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamanții au arătat că au dobândit apartamentul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1970, transcris.

Prin decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981, apartamentul a trecut cu plată în proprietatea statului român, făcându-se aplicarea Decretului nr. 223/1974, întrucât au plecat definitiv din țară. După apariția Legii nr. 10/2001 au formulat notificare, care a fost respinsă de pârât ca nedovedită, și, urmare contestării deciziei pârâtului, prin sentința civilă nr. 651/2009, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București a obligat pârâtul la emiterea dispoziției de stabilire a măsurilor reparatorii, hotărâre neexecutată de cătrepârât până la data introducerii acțiunii. Prin sentința civilă nr. 125 din 29 ianuarie 2009 Tribunalul București, secția a III-a, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin dispoziția nr. 4295 din 16 mai 2005 s-a dispus modificarea art. 1 al dispoziției nr. 3724 din 24 ianuarie 2005, în sensul că, se resping notificările formulate de V.S.

și V.M. privind restituirea apartamentului nr. 32, sector 6, deoarece nu fac obiectul Legii nr. 10/2001. Astfel, tribunalul a reținut că reclamanții nu au depus la dosar niciun înscris care să dovedească temeinicia acțiunii, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 22 septembrie 1970, transcris, decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981 de preluare în proprietatea statului, sentința civilă nr. 651/2006, definitivă și irevocabilă, prin care s-ar fi admis contestația lor iar pârâtul a fost obligat la emiterea dispoziției de stabilire a măsurilor reparatorii.

Totodată, prima instanță a mai apreciat că și în ipoteza în care reclamanții ar fi depus înscrisurile anterior enumerate, aceeași problemă litigioasă a mai fost dezlegată irevocabil prin hotărâre judecătorească, stabilindu-se dreptul reclamanților la măsuri reparatorii, situație în care aceștia nu mai pot pretinde restituirea în natură, apreciindu-se că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 1 din primul Protocol Adițional din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, s-a apreciat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au formulat apel, arătând că prima instanță, în virtutea rolului activ, avea obligația de a solicita părților depunerea înscrisurilor necesare. Totodată, aceștia au arătat că au depus sentința și deciziile pronunțate anterior, din care rezultă că există în sarcina intimatului obligația de a emite o dispoziție cu privire la imobilul ce le-a aparținut. S-a mai susținut că măsurile reparatorii pot fi stabilite atât prin echivalent, dar și în natură, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 12A din 11 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul, a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea și a dispus restituirea în natură către reclamanți a apartamentului nr. 32 din București, sector 6 condiționat de rambursarea valorii despăgubirii în cuantum de 68.663 lei, actualizată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin procesul civil se urmărește realizarea unor interese private și este necesar ca părțile să aibă un rol important în desfășurarea acestuia. În ce privește rolul activ al judecătorului, acesta constă în influențarea mersului procesului în sensul că, în raport de probele administrate, să se prevină greșelile în aflarea adevărului.

În sistemul de drept român, o eventuală omisiune a primei instanțe în ce privește administrarea probelor, poate fi remediată în calea de atac a apelului, care are caracter devolutiv și permite în temeiul art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., administrarea oricăror dovezi, chiar dacă ar fi putut fi produse și în fața primei instanțe. Față de împrejurarea că reclamanții au uzat de această dispoziție legală, susținerea primului motiv de apel a rămas fără interes. În ce privește a doua critică, instanța de apel a reținut că prin Dispoziția primarului general al Municipiului București din 24 ianuarie 2005 au fost respinse notificările privind restituirea apartamentului nr. 32 din București, sector 6, ca nedovedite.

Ulterior, prin Dispoziția primarului general al Municipiului București din 16 mai 2005 a fost modificat art. 1 al primei dispoziții, în sensul că, imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 651 din 26 mai 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, definitivă prin decizia nr. 285 din 14 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă, prin decizia nr. 2560 din 16 aprilie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost anulată dispoziția nr. 3724 din 24 ianuarie 2005 a primarului general al Municipiului București, care a fost obligat să emită dispoziție motivată în favoarea reclamanților de stabilire a măsurilor reparatorii pentru imobil, fiind stabilit cu autoritate de lucru judecat caracterul abuziv al preluării apartamantului și calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

S-a mai reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 restituirea în natură constituie principala măsură reperatorie de care beneficiază persoanele îndreptățite, însă pârâtul nu a executat hotărârea judecătorească sus-menționată prin emiterea unei noi dispoziții prin care să stabilească natura măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții. Totodată, curtea de apel a reținut că prin deciziile în interesul Legii nr. 9 din 20 martie 2006 și nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat cu privire la refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare, situație în care instanțele sunt competente să o soluționeze pe fond.

În speță, nu s-a reținut incidența prevederilor art. 10, art. 11 sau art. 18 care prevăd situațiile în care imobilele se restituie numai în echivalent.

În fine, instanța de apel a constatat din adresa nr. 2288 din 9 noiembrie 2009 emisă de SC O. SA că, potrivit procesului verbal din 19 decembrie 1981 emis de fostul I.C.R.A.L., apartamentul a fost evaluat la suma de 71.879 lei, din care s-a scăzut suma de 3.216 lei reprezentând credit CEC nerambursat până la data de 10 decembrie 1981, iar suma de 68.663 lei a fost achitată reclamanților, situație în care s-a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „În situația imobilelor deținute de stat, de o organizație cooperatistă, sau de orice altă persoană juridică dintre cele prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4) dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit”.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții și pârâtul. Reclamanții au susținut că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a acordat ceea ce nu s-a cerut, motiv prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sens în care s-a făcut referire la aplicarea dispozițiilor art. 12 din Legea 10/2001. Este adevărat că prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001 condiționează restituirea în natură de rambursarea despăgubirii primite, însă această măsură (stabilirea obligației de restituire a sumei încasate cu titlu de despăgubire) nu este la îndemâna instanței, ci ea poate fi cerută numai de Municipiul București în momentul punerii în posesie.

Or, pârâtul, au mai arătat recurenții, nu a cerut restituirea despăgubirilor, astfel că, instanța a acordat ce nu s-a cerut. De asemenea, pârâtul trebuie să dovedească faptul că a plătit această sumă, cuantumul ei și data efectuării plății. Recurentul pârât, prin motivele sale de recurs, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că potrivit art. 23, în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie, sau, după caz, dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.

Așadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, iar dacă odată cu notificarea nu s-au depus și actele doveditoare, termenul va curge de la data depunerii acestora. Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței alături de notificare și a celorlalte acte, anume, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

În Capitolul I pct. 1 lit. e) din Normele Metodologice se prevede că sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și calității de persoană îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul. Obligația de a depune actele doveditoare a proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, a celor care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele Metodologice notificatorului, și trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Reclamanții aveau obligația să verifice stadiul procedurii administrative de soluționare a notificării, iar instanța de apel trebuia să lămurească situația juridică a imobilului, conchide recurentul.

Recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, republicată, „ dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea unei sume reprezentând valoarea despăgubirii primite, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare”. Textul de lege este explicit și a fost menținut ca atare și urmare modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005. De asemenea, nici din conținutul acestui articol sau a altei dispoziții din cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu rezultă că restituirea despăgubirii se face la cererea pârâtului, în momentul solicitării punerii în posesie.

În cauză, s-a stabilit că din adresa din 9 noiembrie 2009 emisă de SC O. SA, rezultă că potrivit procesului verbal din 19 decembrie 1981 emis de fosta I.C.R.A.L., apartamentul a fost evaluat la suma de 71.879 lei, din care s-a scăzut suma de 3.216 lei reprezentând credit CEC nerambursat până la data de 10 decembrie 1981, iar suma de 68.663 lei a fost achitată reclamanților (dosar apel). Așa fiind, instanța a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel încât sunt nefondate criticile încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În baza acelorași considerente, urmează a se constata că nici criticile încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Pe de o parte, restituirea despăgubirilor este reglementată de lege, iar instanța de apel a soluționat raportul juridic litigios pe fond, în temeiul efectelor Deciziei nr. 20/2007 pronunțate în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu privire la recursul pârâtului, la termenul azi, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului, dat fiind că susținerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reținând cauza spre soluționare pe acest aspect. Față de excepția invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare, pentru următoarele considerente: Conform art. 306 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., conduce la nulitatea recursului. În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit cazul de modificare descris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susținerile formulate, nu se încadrează în această ipoteză și nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situații de nelegalitate din art. 304, care atrag modificarea ori casarea deciziei date în apel. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că reprezintă un motiv de nelegalitate situația în care: „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. Față de conținutul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., analizând cererea de recurs, se constată că prin criticile formulate recurentul se referă la alte norme decât cele reținute de instanța de apel a fi incidente, din conținutul Legii nr. 10/2001. Or, instanța de apel a făcut trimitere clară, explicită la anumite dispoziții legale, din cuprinsul Legii 10/2001, arătând în mod expres care au fost argumentele care au condus la schimbarea în tot a sentinței atacate. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci evocări generice de texte din actul normativ de referință, fără incidență în cauză, motiv pentru care, se apreciază că nu este posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., prin raportare la decizia recurată. Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute de alin. (2) al aceluiași text, respectiv, când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs, ceea ce în speță nu este cazul. În aceste condiții, operează sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și, în consecință, Înalta Curte va constata nul recursul, admițând excepția cu acest obiect, invocată din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul formulat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 12 A din 11 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanții V.S. și V.M., împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.