ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15

octombrie 2007 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, M.F. și M.I. au

solicitat instanței ca în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul

General să constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului,

prin preluarea abuzivă și fără titlu valabil - în temeiul Decretului nr. 223/1974

a apartamentului, situat în București, sector 3 și în consecință anularea Deciziei

nr. 1000 din 21 iulie 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular

al Municipiului București prin care s-a dispus preluarea cu plată în

proprietatea statului a cotei de 1/2 din apartament urmare a plecării din țară

a lui M.F.

Prin aceeași acțiune

reclamanții au solicitat anularea și a Deciziei nr. 1185 din 25 august  1981

emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București,

prin care s-a dispus preluarea fără plată în proprietatea statului în temeiul

Decretului nr. 223/1974 a cotei de 1/2 din apartament, aparținând reclamantei M.I.

(anterior numită Mușuroi) urmare a aprobării plecării definitive din țară a

acesteia, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate de

restituire în natură a apartamentului menționat și predarea acestuia în deplină

proprietate și liniștită posesie precum și a dreptului de folosință pe durata

existenței construcției, a terenului aferent acesteia.

Prin sentința civilă nr.

1601 din 17 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

în parte cererea reclamanților M.F. și M.I., a constatat nulitatea măsurii de

trecere în proprietatea statului a apartamentului din București, a respins

cererea de anulare a Deciziilor nr. 1000/1981 și 1185/1981 și a obligat

Municipiul București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților

dispoziția de restituire în natură a apartamentului, condiționat de restituirea

despăgubirilor primite de aceștia în sumă de 20.785 lei, actualizate și să

acorde reclamanților dreptul de folosință asupra terenului aferent

construcției.

Prin aceeași sentință

s-a respins cererea de obligare a pârâtului la predarea apartamentului în

deplină proprietate și liniștită posesie, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că notificarea din 2001 prin care

reclamanții au solicitat restituirea apartamentului nr. 120, preluat de stat în

temeiul Decretului nr. 223/1974 nu a fost soluționată, astfel că, încălcarea art.

25 din Legea nr. 10/2001 republicată, le deschide acestora calea prezentei

acțiuni astfel cum s-a stabilit prin Decizia 20 a secțiilor unite, ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Pe fondul cauzei

tribunalul a concluzionat că reclamanții au dobândit apartamentul în baza

contractului de construiredin 20 mai 1970, fiindu-le predat la 07 aprilie 1971,

că între timp, prin măsurile Serviciului de Nomenclatură Urbană, adresa

imobilului a fost schimbată, 1 și ca urmare a cererii făcută de reclamantul M.F.

de plecare definitivă din țară, prin Decizia nr. 1000/1981 s-a dispus preluarea

cu plată în proprietatea statului a cotei părți indivize de 1/2 din apartament,

în temeiul Decretului nr. 223/1974, cealaltă cotă de 1/2 fiind preluată de stat

fără plată în temeiul aceluiași act normativ, prin Decizia nr. 1185 din 21

august 1981, urmare a refuzului reclamantei de a se înapoia în țară la

expirarea vizei.

Întrucât la data

preluării imobilului creditul C.E.C. contractat pentru acesta nu fusese achitat

în totalitate, din despăgubirea de 35.916 lei stabilită în favoarea

reclamantului M.F., suma de 15.131 lei a fost virată către C.E.C. în timp ce

suma de 20.785 lei i-a fost achitată acestuia.

Tribunalul a

constatat că cele două decizii, Decizia nr. 1000/1981 și nr. 1185/1981 fiind

emise în temeiul Decretului nr. 223/1974 cu respectarea limitelor și procedurii

stabilite de acest act normativ, nu pot fi anulate, dar că preluarea imobilului

de către stat este abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001,

astfel că restituirea acestuia în natură către foștii proprietari se impune,

atâta timp cât acesta nu a fost vândut.

Ca urmare, tribunalul

a obligat pârâtul să emită dispoziția de restituire a imobilului în natură în

favoarea reclamanților, cu acordarea dreptului de folosință asupra terenului

aferent, drept pe care aceștia îl dețineau la data preluării de către stat.

În prezent,

apartamentul fiind deținut cu contractul de închiriere din 1999 prelungit prin

O.U.G. nr. 8 din 30 martie 2004, predarea acestuia către reclamanți în deplină

proprietate și posesie nu se poate realiza, reclamanții urmând să reglementeze

situația locativă a chiriașilor potrivit normelor speciale prevăzute de art. 14

și 15 din Legea nr. 10/2001 și O.G. nr. 8/2004, urmând ca redobândirea

folosinței să se facă la data încetării drepturilor locative constituite asupra

imobilului.

Prin Decizia nr. 396/

A din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul Municipiului

București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1601 din 17

octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

S-a reținut în

considerentele deciziei că tribunalul a concluzionat corect că imobilul preluat

de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare cu titlu și că

această noțiune nu exclude caracterul abuziv al preluării în accepțiunea art. 6

din Legea nr. 213/1992 și art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

înlăturat și motivul de apel potrivit căruia, prin obligarea pârâtului la

emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului aceasta s-ar subroga

într-un drept stabilit de legiuitor în sarcina entității deținătoare, atâta

vreme cât aceasta nu a finalizat procedura administrativă, considerând ca

atribuția unității deținătoare de soluționarea notificării nu este un drept ci

o obligație, care în speță Primăria Municipiului București nu și-a îndeplinit-o

în termenul de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care

instanța este competentă să soluționeze nu numai contestația împotriva deciziei

sau dispoziției de rezolvare a notificării dar și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde notificării persoanei îndreptățite.

Împotriva Deciziei nr.

396/ A din 23 iunie  2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a, a declarat recurs Municipiul București, invocând nulitatea prevăzută de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

- Se susține că în

mod greșit în considerentele deciziei de respingere a apelului Municipiului

București reprezentată de Primarul General s-a reținut că atribuția unității

deținătoare de a soluționa notificarea este o obligație și nu un drept care îi

este conferit de caracterul termenului de 60 zile, ca termen de recomandare,

astfel că nu se justifică aplicarea în speță a dispozițiilor Deciziei nr. 20 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

- Greșit instanța de

apel a considerat ca lipsit de interes examinarea valabilității titlului

statului, atâta timp cât se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea

imobilului în natură, făcând totuși trimitere la art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și reținând că preluarea este abuzivă.

- Greșit instanța a

reținut existența unui refuz nejustificat al entității deținătoare, atâta vreme

cât aceasta se afla în plină derulare a procedurii administrative și a procedat

la soluționarea pe fond a notificării.

- În sfârșit se

critică decizia prin aceea că suma de 4.200 lei cheltuieli de judecată acordate

intimaților este mult prea mare față de prestația avocatului care a pus

concluzii doar în apel, instanța având posibilitatea să facă în cauză aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul este

nefondat sub toate aspectele.

Corect instanța de

apel a concluzionat că imobilul revendicat a fost preluat cu titlu dar abuziv

de către stat.

În accepțiunea art. 6

din Legea nr. 213/1998 imobilul care a intrat în proprietatea statului cu

respectarea Constituției și a tratatelor internaționale la care România era

parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, sunt

deținute de acesta cu titlu.

În schimb, bunurile

preluate de stat cu nerespectarea acestor exigențe, inclusiv prin vicierea

consimțământului - sunt deținute de stat fără titlu.

Legea nr. 10/2001

include în sfera imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a acesteia

6 martie 1945-22 decembrie 1989 atât imobilele preluate cu titlu valabil cât și

acelea preluate de stat fără titlu valabil - potrivit art. 2 alin. (1) lit. g)

și h) - în ambele situații având în vedere caracterul abuziv al preluării. În

cauză, instanța de fond și apoi aceea de apel, au reținut că preluarea

imobilului reclamanților în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare cu

titlu - fiind respectate cerințele legale ale actului normativ de referință,

considerent pentru care a și fost respins capătul de cerere vizând anularea Deciziilor

nr. 1000/1981 și nr. 1185/1981.

Problema modalității

de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent nu este limitată decât

în situațiile expres prevăzute de lege de existența sau inexistența titlului

statului, caracterul abuziv al preluării imobilului fiind suficient pentru

acordarea oricărei măsuri reparatorii prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Corect s-a reținut în

cauză că soluționarea notificării de către entitatea deținătoare a imobilului

în termenul de 60 zile de la depunerea notificării sau actelor doveditoare este

o obligație și nu o opțiune a acesteia, deoarece termenul de referință are

caracter imperativ.

Lipsa răspunsului

entității deținătoare investită cu soluționarea notificării echivalează cu

refuzul restituirii imobilului, în oricare din modalitățile legale iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală

nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că

nici o lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

Reluarea procedurilor

cu caracter administrativ - pretins aflată în derulare - așa cum pretinde

recurenta ori respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematură ar contraveni

principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, la care România este parte.

Ca urmare, corect în

cauză s-a dispus, în aplicarea Deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca entitatea pârâtă să emită dispoziția

de restituire în natură a imobilului. O atare soluție nu echivalează cu o

subrogare a instanței în atribuțiile entității administrative, așa cum se

susține în motivarea recursului, deoarece în virtutea plenitudinii de

jurisdicție, acordată prin lege, instanța nu numai că cenzurează decizia sau

dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, dar în măsura în

care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând

ea însăși, în mod direct restituirea imobilului preluat de stat.

În îndeplinirea

atribuției de verificare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii

de acordare a măsurii restituirii în natură a imobilului, judecătorul

chibzuiește și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce

retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la

prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport

de spiritul reglementărilor de ansamblu dat de Legea nr. 10/2001, instanța în

cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în soluționarea căii de

atac împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererii de restituire a

imobilului în natură, poate dispune ea însăși - direct restituirea în natură a

imobilului în litigiu așa cum a procedat în speță.

Corect instanța de

apel a acordat intimaților cheltuielile de judecată în valoare de 4.200 lei

probate cu actele din dosar, deoarece apelanta a căzut în pretențiile sale, iar

onorariul avocatului, rodul convenției sale cu intimații se justifică prin

prestația efectuată, constând în redactarea concluziilor scrise și susținerea acelora

orale în fața instanței de apel.

În contextul celor

arătate, criticile din prezentul recurs sunt nefondate, considerent pentru care

n cauză se va face aplicarea dispozițiunilor art. 312 C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată și la 2.000 lei cheltuieli de

judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul - Municipiul București prin Primarul General

împotriva Deciziei nr. 396/ A din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta să

plătească intimaților-reclamanți M.F. și M.I. 2.000 lei cheltuieli de judecată

în recurs, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2010.