ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 603/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2007 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, M.F. și M.I. au solicitat instanței ca în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General să constate nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului, prin preluarea abuzivă și fără titlu valabil - în temeiul Decretului nr. 223/1974 a apartamentului, situat în București, sector 3 și în consecință anularea Deciziei nr. 1000 din 21 iulie 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin care s-a dispus preluarea cu plată în proprietatea statului a cotei de 1/2 din apartament urmare a plecării din țară a lui M.F.

Prin aceeași acțiune reclamanții au solicitat anularea și a Deciziei nr. 1185 din 25 august 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin care s-a dispus preluarea fără plată în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a cotei de 1/2 din apartament, aparținând reclamantei M.I. (anterior numită Mușuroi) urmare a aprobării plecării definitive din țară a acesteia, obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate de restituire în natură a apartamentului menționat și predarea acestuia în deplină proprietate și liniștită posesie precum și a dreptului de folosință pe durata existenței construcției, a terenului aferent acesteia. Prin sentința civilă nr. 1601 din 17 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanților M.F.

și M.I., a constatat nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a apartamentului din București, a respins cererea de anulare a Deciziilor nr. 1000/1981 și 1185/1981 și a obligat Municipiul București prin Primarul General să emită în favoarea reclamanților dispoziția de restituire în natură a apartamentului, condiționat de restituirea despăgubirilor primite de aceștia în sumă de 20.785 lei, actualizate și să acorde reclamanților dreptul de folosință asupra terenului aferent construcției. Prin aceeași sentință s-a respins cererea de obligare a pârâtului la predarea apartamentului în deplină proprietate și liniștită posesie, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că notificarea din 2001 prin care reclamanții au solicitat restituirea apartamentului nr. 120, preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu a fost soluționată, astfel că, încălcarea art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, le deschide acestora calea prezentei acțiuni astfel cum s-a stabilit prin Decizia 20 a secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe fondul cauzei tribunalul a concluzionat că reclamanții au dobândit apartamentul în baza contractului de construiredin 20 mai 1970, fiindu-le predat la 07 aprilie 1971, că între timp, prin măsurile Serviciului de Nomenclatură Urbană, adresa imobilului a fost schimbată, 1 și ca urmare a cererii făcută de reclamantul M.F.

de plecare definitivă din țară, prin Decizia nr. 1000/1981 s-a dispus preluarea cu plată în proprietatea statului a cotei părți indivize de 1/2 din apartament, în temeiul Decretului nr. 223/1974, cealaltă cotă de 1/2 fiind preluată de stat fără plată în temeiul aceluiași act normativ, prin Decizia nr. 1185 din 21 august 1981, urmare a refuzului reclamantei de a se înapoia în țară la expirarea vizei. Întrucât la data preluării imobilului creditul C.E.C. contractat pentru acesta nu fusese achitat în totalitate, din despăgubirea de 35.916 lei stabilită în favoarea reclamantului M.F., suma de 15.131 lei a fost virată către C.E.C. în timp ce suma de 20.785 lei i-a fost achitată acestuia.

Tribunalul a constatat că cele două decizii, Decizia nr. 1000/1981 și nr. 1185/1981 fiind emise în temeiul Decretului nr. 223/1974 cu respectarea limitelor și procedurii stabilite de acest act normativ, nu pot fi anulate, dar că preluarea imobilului de către stat este abuzivă în sensul art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, astfel că restituirea acestuia în natură către foștii proprietari se impune, atâta timp cât acesta nu a fost vândut. Ca urmare, tribunalul a obligat pârâtul să emită dispoziția de restituire a imobilului în natură în favoarea reclamanților, cu acordarea dreptului de folosință asupra terenului aferent, drept pe care aceștia îl dețineau la data preluării de către stat. În prezent, apartamentul fiind deținut cu contractul de închiriere din 1999 prelungit prin O.U.G.

nr. 8 din 30 martie 2004, predarea acestuia către reclamanți în deplină proprietate și posesie nu se poate realiza, reclamanții urmând să reglementeze situația locativă a chiriașilor potrivit normelor speciale prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 10/2001 și O.G. nr. 8/2004, urmând ca redobândirea folosinței să se facă la data încetării drepturilor locative constituite asupra imobilului. Prin Decizia nr. 396/ A din 23 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul Municipiului București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1601 din 17 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

S-a reținut în considerentele deciziei că tribunalul a concluzionat corect că imobilul preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare cu titlu și că această noțiune nu exclude caracterul abuziv al preluării în accepțiunea art. 6 din Legea nr. 213/1992 și art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a înlăturat și motivul de apel potrivit căruia, prin obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului aceasta s-ar subroga într-un drept stabilit de legiuitor în sarcina entității deținătoare, atâta vreme cât aceasta nu a finalizat procedura administrativă, considerând ca atribuția unității deținătoare de soluționarea notificării nu este un drept ci o obligație, care în speță Primăria Municipiului București nu și-a îndeplinit-o în termenul de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care instanța este competentă să soluționeze nu numai contestația împotriva deciziei sau dispoziției de rezolvare a notificării dar și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde notificării persoanei îndreptățite.

Împotriva Deciziei nr. 396/ A din 23 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a, a declarat recurs Municipiul București, invocând nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - Se susține că în mod greșit în considerentele deciziei de respingere a apelului Municipiului București reprezentată de Primarul General s-a reținut că atribuția unității deținătoare de a soluționa notificarea este o obligație și nu un drept care îi este conferit de caracterul termenului de 60 zile, ca termen de recomandare, astfel că nu se justifică aplicarea în speță a dispozițiilor Deciziei nr. 20 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. - Greșit instanța de apel a considerat ca lipsit de interes examinarea valabilității titlului statului, atâta timp cât se solicită în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în natură, făcând totuși trimitere la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și reținând că preluarea este abuzivă.

- Greșit instanța a reținut existența unui refuz nejustificat al entității deținătoare, atâta vreme cât aceasta se afla în plină derulare a procedurii administrative și a procedat la soluționarea pe fond a notificării. - În sfârșit se critică decizia prin aceea că suma de 4.200 lei cheltuieli de judecată acordate intimaților este mult prea mare față de prestația avocatului care a pus concluzii doar în apel, instanța având posibilitatea să facă în cauză aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recursul este nefondat sub toate aspectele. Corect instanța de apel a concluzionat că imobilul revendicat a fost preluat cu titlu dar abuziv de către stat. În accepțiunea art. 6 din Legea nr. 213/1998 imobilul care a intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituției și a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, sunt deținute de acesta cu titlu.

În schimb, bunurile preluate de stat cu nerespectarea acestor exigențe, inclusiv prin vicierea consimțământului - sunt deținute de stat fără titlu. Legea nr. 10/2001 include în sfera imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a acesteia 6 martie 1945-22 decembrie 1989 atât imobilele preluate cu titlu valabil cât și acelea preluate de stat fără titlu valabil - potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) și h) - în ambele situații având în vedere caracterul abuziv al preluării. În cauză, instanța de fond și apoi aceea de apel, au reținut că preluarea imobilului reclamanților în temeiul Decretului nr. 223/1974 este o preluare cu titlu - fiind respectate cerințele legale ale actului normativ de referință, considerent pentru care a și fost respins capătul de cerere vizând anularea Deciziilor nr. 1000/1981 și nr. 1185/1981.

Problema modalității de restituire a imobilului în natură sau prin echivalent nu este limitată decât în situațiile expres prevăzute de lege de existența sau inexistența titlului statului, caracterul abuziv al preluării imobilului fiind suficient pentru acordarea oricărei măsuri reparatorii prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001. Corect s-a reținut în cauză că soluționarea notificării de către entitatea deținătoare a imobilului în termenul de 60 zile de la depunerea notificării sau actelor doveditoare este o obligație și nu o opțiune a acesteia, deoarece termenul de referință are caracter imperativ.

Lipsa răspunsului entității deținătoare investită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, în oricare din modalitățile legale iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nici o lege nu poate îngrădi dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ - pretins aflată în derulare - așa cum pretinde recurenta ori respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematură ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, la care România este parte. Ca urmare, corect în cauză s-a dispus, în aplicarea Deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca entitatea pârâtă să emită dispoziția de restituire în natură a imobilului. O atare soluție nu echivalează cu o subrogare a instanței în atribuțiile entității administrative, așa cum se susține în motivarea recursului, deoarece în virtutea plenitudinii de jurisdicție, acordată prin lege, instanța nu numai că cenzurează decizia sau dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, dar în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct restituirea imobilului preluat de stat.

În îndeplinirea atribuției de verificare a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii restituirii în natură a imobilului, judecătorul chibzuiește și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Ca urmare, în raport de spiritul reglementărilor de ansamblu dat de Legea nr. 10/2001, instanța în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în soluționarea căii de atac împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură, poate dispune ea însăși - direct restituirea în natură a imobilului în litigiu așa cum a procedat în speță.

Corect instanța de apel a acordat intimaților cheltuielile de judecată în valoare de 4.200 lei probate cu actele din dosar, deoarece apelanta a căzut în pretențiile sale, iar onorariul avocatului, rodul convenției sale cu intimații se justifică prin prestația efectuată, constând în redactarea concluziilor scrise și susținerea acelora orale în fața instanței de apel. În contextul celor arătate, criticile din prezentul recurs sunt nefondate, considerent pentru care n cauză se va face aplicarea dispozițiunilor art. 312 C. proc. civ. În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată și la 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul - Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 396/ A din 23 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta să plătească intimaților-reclamanți M.F. și M.I. 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2010.