ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul

Tribunalului București la 18 decembrie 2008, reclamantul D.V. a formulat

contestație împotriva dispoziției nr. 10934 din data de 14 noiembrie 2008 emisă

de Primăria Municipiului București, solicitând în contradictoriu cu aceasta

precum și cu Ministerul Finanțelor Publice, anularea acestei dispoziții și să

se constate că intimatele dețin terenul în suprafață de 123 mp situat în

București, sector 5, fără un titlu valabil.

De asemenea, reclamantul a solicitat

instanței obligarea intimaților la daune cominatorii de câte 100 lei/zi de

întârziere în aducerea la îndeplinire hotărârii definitive, în sensul

atribuirii în deplină proprietate și liniștită posesie către reclamant a

terenului din litigiu.

Prin sentința civilă nr. 901 din 15

iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca

neîntemeiată, reținând că, prin dispoziția contestată s-a respins notificarea

formulată de D.G., D.V. și G.D. privind restituirea în natură a imobilului în

litigiu, întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive, respectiv nu s-a făcut

dovada imposibilității plății impozitului pentru imobilul notificat, trecut în

proprietatea statului în baza deciziei nr. 883/1953 a Sfatului Popular al

Capitalei emisă conform Decretului nr. 224/1951.

Tribunalul a mai reținut că imobilul

a fost dobândit de I.D., autorul reclamantului, în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60725/1945 și a fost preluat în

proprietatea statului de la numiții D.I. și G.

În aplicarea art. 1 și art. 2 din

Legea nr. 10/2001 tribunalul a apreciat că, în situația trecerii imobilului în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, calificarea preluării

imobilului pentru neplata impozitelor către stat ca fiind abuzivă este

condiționată de caracterul neculpabil al nerespectării obligațiilor fiscale.

Împrejurarea invocată, că autorii

reclamantului nu ar fi avut posibilitatea materială de a achita impozitele

către stat nu constituie prin ea însăși un motiv neimputabil proprietarului

care să atragă incidența măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin apelul formulat împotriva

acestei hotărâri, reclamantul a susținut că tribunalul nu a ținut cont că

imobilul din litigiu a fost proprietatea tatălui său și a fost preluat în mod

abuziv în baza deciziei nr. 883/1953, iar Statul Român a devenit astfel

proprietarul abuziv în indiviziune cu apelantul asupra imobilului.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia nr. 25/A din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art.

1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 1169 C. civ., și prin

urmare, a statuat corespunzător asupra faptului că reclamantul nu a făcut

dovada preluării abuzive de către stat a imobilului proprietatea autorilor

acestuia.

Reclamantului îi incumbă sarcina

probațiunii și deci, era obligat să administreze, în contextul dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ., probatoriul prin intermediul căruia să dovedească în

concret, împrejurarea obiectivă ce l-a determinat pe proprietar să se afle în

imposibilitatea de a administra bunul său pentru ca măsura dispusă de stat să

devină o expropriere abuzivă, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Decizia a fost atacată cu recurs de

către reclamant care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

a susținut următoarele:

- Contestația formulată în cauză

este sprijinită de caracterele juridice ale patrimoniului, ca universalitate

juridică ce dăinuie atâta timp cât persoana căreia îi aparține nu încetează să

existe.

- Calitatea procesuală activă a

reclamantului decurge din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul

1945, care atestă împrejurarea că autorul său a fost proprietarul imobilului.

- Deși tatăl reclamantului s-a

căsătorit cu mama acestuia ulterior dobândirii bunului, aceasta în mod nelegal,

cu încălcarea dispoz. art. 31 C. fam., pretinde că imobilul ar fi bun comun.

- Datorită vicisitudinilor

social-istorice din perioada anilor 1947 – 2001 s-a produs „o ruptură” care a

făcut să se piardă evidența proprietăților, astfel încât în mod eronat se

susține în decizia atacată că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a

imobilului.

- În perioada preluării abuzive a

terenului ce face obiectul litigiului, autorul reclamantului avea de crescut 3

copii și, datorită situației grele generale de după război, acesta nu a mai

avut posibilitatea financiară să achite impozitele mari impuse de stat.

- În situația în care Primăria ar fi

considerat că pentru soluționarea notificării sunt necesare relații

suplimentare, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, era obligată să

solicite reclamantului clarificări.

Intimata nu a formulat întâmpinare

în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată că acestea nu se încadrează în prevederile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate ca motive de recurs, și de

asemenea, că nu este posibilă încadrarea [în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ.] în alte motive de recurs care să permită examinarea deciziei

atacate sub aspectul legalității.

Astfel, soluția din apel care a

menținut hotărârea de primă instanță, s-a fundamentat pe aspectul esențial al

nedovedirii împrejurării obiective care l-a pus pe proprietar în

imposibilitatea de a-și administra bunul, pentru ca preluarea să fie una

abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 (text potrivit

căruia preluarea abuzivă a imobilelor pentru neplata impozitelor presupune

existența unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile

proprietarului nu puteau fi exercitate).

Fără să combată aceste considerente

care au stat la baza adoptării deciziei, recurentul se limitează la a face

aprecieri în legătură cu noțiunea de patrimoniu și caracterele sale juridice

sau să releve împrejurările social-istorice care au împiedicat o evidență a

proprietăților imobiliare inclusiv pentru titularii acestora.

De asemenea, considerațiile

recurentului vizând regimul dobândirii bunului imobil (care ar trebui

considerat bun propriu al tatălui său, iar nu bun comun al soților, părinții

săi) sunt lipsite de pertinență raportat la datele speței și problema de drept

supuse dezbaterii.

Singurul aspect având legătură cu

speța și vizând caracterul abuziv al preluării imobilului, reclamantul îl

deduce judecății în recurs de o manieră generală, sub forma unei afirmații, în

sensul că autorul său „avea de crescut 3 copii minori și datorită situației

grele generale de după război nu a mai avut posibilitatea să achite

impozitele”.

Un asemenea considerent general nu

este însă susceptibil de o critică punctuală care să poată face obiect de

examinare în cadrul recursului.

La fel, pretinzând nelegalitatea

soluției, recurentul face referire la modalitatea în care primăria a rezolvat

notificarea, fără a-i cere relații suplimentare privind modalitatea preluării

imobilului, ignorând însă, procedura judiciară desfășurată în fața instanței

unde i s-a imputat nesocotirea dispozițiilor art. 1169 C. civ. (care obligă pe

cel care face o propunere în fața judecății să o demonstreze).

În consecință, se va constata că așa

- numitele aspecte de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului sunt pe

de o parte, considerații străine soluției adoptate în apel și pe de altă parte,

simple afirmații nesusceptibile de constituire în critici în sensul

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Ca atare, recursul fiind exercitat

cu nerespectarea cerințelor formale impuse sub sancțiunea nulității de

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se va

constata nulitatea căii de atac declarate în afara dispozițiilor procedurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 25/A din 18 ianuarie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

octombrie 2010.