ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5175/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introdusă pe rolul Tribunalului București la 18 decembrie 2008, reclamantul D.V. a formulat contestație împotriva dispoziției nr. 10934 din data de 14 noiembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, solicitând în contradictoriu cu aceasta precum și cu Ministerul Finanțelor Publice, anularea acestei dispoziții și să se constate că intimatele dețin terenul în suprafață de 123 mp situat în București, sector 5, fără un titlu valabil. De asemenea, reclamantul a solicitat instanței obligarea intimaților la daune cominatorii de câte 100 lei/zi de întârziere în aducerea la îndeplinire hotărârii definitive, în sensul atribuirii în deplină proprietate și liniștită posesie către reclamant a terenului din litigiu.

Prin sentința civilă nr. 901 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că, prin dispoziția contestată s-a respins notificarea formulată de D.G., D.V. și G.D. privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive, respectiv nu s-a făcut dovada imposibilității plății impozitului pentru imobilul notificat, trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 883/1953 a Sfatului Popular al Capitalei emisă conform Decretului nr. 224/1951. Tribunalul a mai reținut că imobilul a fost dobândit de I.D., autorul reclamantului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 60725/1945 și a fost preluat în proprietatea statului de la numiții D.I.

și G. În aplicarea art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 tribunalul a apreciat că, în situația trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 224/1951, calificarea preluării imobilului pentru neplata impozitelor către stat ca fiind abuzivă este condiționată de caracterul neculpabil al nerespectării obligațiilor fiscale. Împrejurarea invocată, că autorii reclamantului nu ar fi avut posibilitatea materială de a achita impozitele către stat nu constituie prin ea însăși un motiv neimputabil proprietarului care să atragă incidența măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Prin apelul formulat împotriva acestei hotărâri, reclamantul a susținut că tribunalul nu a ținut cont că imobilul din litigiu a fost proprietatea tatălui său și a fost preluat în mod abuziv în baza deciziei nr. 883/1953, iar Statul Român a devenit astfel proprietarul abuziv în indiviziune cu apelantul asupra imobilului.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 25/A din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că tribunalul a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, precum și ale art. 1169 C. civ., și prin urmare, a statuat corespunzător asupra faptului că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului proprietatea autorilor acestuia. Reclamantului îi incumbă sarcina probațiunii și deci, era obligat să administreze, în contextul dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., probatoriul prin intermediul căruia să dovedească în concret, împrejurarea obiectivă ce l-a determinat pe proprietar să se afle în imposibilitatea de a administra bunul său pentru ca măsura dispusă de stat să devină o expropriere abuzivă, fără o justă și prealabilă despăgubire.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - Contestația formulată în cauză este sprijinită de caracterele juridice ale patrimoniului, ca universalitate juridică ce dăinuie atâta timp cât persoana căreia îi aparține nu încetează să existe. - Calitatea procesuală activă a reclamantului decurge din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1945, care atestă împrejurarea că autorul său a fost proprietarul imobilului. - Deși tatăl reclamantului s-a căsătorit cu mama acestuia ulterior dobândirii bunului, aceasta în mod nelegal, cu încălcarea dispoz. art. 31 C. fam., pretinde că imobilul ar fi bun comun.

- Datorită vicisitudinilor social-istorice din perioada anilor 1947 – 2001 s-a produs „o ruptură” care a făcut să se piardă evidența proprietăților, astfel încât în mod eronat se susține în decizia atacată că reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului. - În perioada preluării abuzive a terenului ce face obiectul litigiului, autorul reclamantului avea de crescut 3 copii și, datorită situației grele generale de după război, acesta nu a mai avut posibilitatea financiară să achite impozitele mari impuse de stat. - În situația în care Primăria ar fi considerat că pentru soluționarea notificării sunt necesare relații suplimentare, referitoare la preluarea abuzivă a imobilului, era obligată să solicite reclamantului clarificări.

Intimata nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Examinând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate ca motive de recurs, și de asemenea, că nu este posibilă încadrarea [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.] în alte motive de recurs care să permită examinarea deciziei atacate sub aspectul legalității. Astfel, soluția din apel care a menținut hotărârea de primă instanță, s-a fundamentat pe aspectul esențial al nedovedirii împrejurării obiective care l-a pus pe proprietar în imposibilitatea de a-și administra bunul, pentru ca preluarea să fie una abuzivă în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 (text potrivit căruia preluarea abuzivă a imobilelor pentru neplata impozitelor presupune existența unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate).

Fără să combată aceste considerente care au stat la baza adoptării deciziei, recurentul se limitează la a face aprecieri în legătură cu noțiunea de patrimoniu și caracterele sale juridice sau să releve împrejurările social-istorice care au împiedicat o evidență a proprietăților imobiliare inclusiv pentru titularii acestora. De asemenea, considerațiile recurentului vizând regimul dobândirii bunului imobil (care ar trebui considerat bun propriu al tatălui său, iar nu bun comun al soților, părinții săi) sunt lipsite de pertinență raportat la datele speței și problema de drept supuse dezbaterii. Singurul aspect având legătură cu speța și vizând caracterul abuziv al preluării imobilului, reclamantul îl deduce judecății în recurs de o manieră generală, sub forma unei afirmații, în sensul că autorul său „avea de crescut 3 copii minori și datorită situației grele generale de după război nu a mai avut posibilitatea să achite impozitele”.

Un asemenea considerent general nu este însă susceptibil de o critică punctuală care să poată face obiect de examinare în cadrul recursului. La fel, pretinzând nelegalitatea soluției, recurentul face referire la modalitatea în care primăria a rezolvat notificarea, fără a-i cere relații suplimentare privind modalitatea preluării imobilului, ignorând însă, procedura judiciară desfășurată în fața instanței unde i s-a imputat nesocotirea dispozițiilor art. 1169 C. civ. (care obligă pe cel care face o propunere în fața judecății să o demonstreze). În consecință, se va constata că așa - numitele aspecte de nelegalitate deduse judecății pe calea recursului sunt pe de o parte, considerații străine soluției adoptate în apel și pe de altă parte, simple afirmații nesusceptibile de constituire în critici în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Ca atare, recursul fiind exercitat cu nerespectarea cerințelor formale impuse sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac declarate în afara dispozițiilor procedurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 25/A din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.