ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6353/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6353/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei de față, constată umutoarde:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la

data de 26 februarie 2009, sub nr. 7617/3/2009, reclamantul P.A. a chemat în

judecată pe pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General,

solicitând anularea dispoziției din 2 februarie 2009 și a dispoziției din 2

februarie 2009 emise de pârâtă, obligarea pârâtei să emită alte dispoziții prin

care să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri în

cuantum de 2.120.000 Euro, pentru imobilele situate în București, str. C. nr. BA

și nr. AB, și, totodată, să-i restituie în natură terenul în suprafață de 113 mp,

situat în București str. C. nr. AB.

Prin sentința civilă nr. 563 din 15

aprilie 2009, pronunțata de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins

cererea formulată de reclamantul P.A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul

a reținut că prezumția de proprietate prevăzută de dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 10/2001 operează în favoarea numiților B.I. și R.L., persoane menționate în

actul normativ de preluare a imobilelor în proprietatea statului, această situație

nefiind combătută de reclamant prin depunerea vreunui act de proprietate din care

să rezulte că el sau numitul P.D.I., autorul său, ar fi fost proprietari ai imobilelor

a căror restituire solicită, la data trecerii acestora în proprietatea statului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamantul P.A.

Prin decizia civilă nr. 44/A din 21 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, curtea

a reținut următoarele:

Prin notificarea din 28 martie 2001 comunicată

Primăriei Municipiului București prin intermediul executorului judecătoresc de pe

lângă Judecătoria sectorului 1, reclamantul P.A. a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent (sub formă de despăgubiri bănești în valoare de 120.000

Dolari S.U.A.) pentru imobilul situat în București, str. C. nr. AB, compus din construcție

cu 5 apartamente.

Prin dispoziția din 2 februarie 2009, emisă

de Primarul Municipiului București, a fost respinsă notificarea formulată de reclamant

privind restituirea imobilului mai sus-menționat, cu motivarea că acesta nu a făcut

dovada calității de moștenitor, respectiv nu a depus certificat de moștenitor de

pe urma autorului P.D.I.

Prin notificarea din 28 martie 2001 comunicată

Primăriei Municipiului București prin intermediul executorului judecătoresc de pe

lângă Judecătoria sectorului 1, reclamantul P.A. a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent (sub formă de despăgubiri bănești în valoare de 150.000

Dolari S.U.A.) pentru imobilul situat în București, str. C. nr. BA, compus din

construcție

cu 5 apartamente și terenul aferent în suprafață de 238 mp.

Prin dispoziția din 2 februarie 2009, emisă

de Primarul Municipiului București, a fost respinsă notificarea formulată de reclamant,

cu motivarea că acesta nu a făcut dovada calității de moștenitor, respectiv nu a

depus certificat de moștenitor de pe urma autorului P.D.I.

În

conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Examinând dispozițiile atacate prin prisma

motivelor invocate de reclamant, în raport de înscrisurile existente la dosar și

de dispozițiile legale aplicabile, Curtea a apreciat că acestea sunt legale și temeinice,

pentru considerentele expuse, care substituie, parțial, motivarea soluției de respingere

a notificărilor, adoptate de pârâtă.

În

conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii

constând în restituire în natură sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

Reclamantul nu a făcut dovada că are calitatea

de persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor

situate în București, str. C. nr. BA și nr. AB, în sensul dispozițiilor legale mai

sus-amintite.

Astfel, reclamantul nu a depus la dosar

un certificat de moștenitor din care să rezulte că are calitatea de moștenitor a

persoanei pretins a fi fostul proprietar al imobilelor, numitul P.D.I. Pe de altă

parte, calitatea reclamantului de moștenitor al numitului P.D.I. nu rezultă nici

din actele de stare civilă depuse la dosar, contrar celor susținute de reclamant.

Potrivit „arborelui genealogic" întocmit de reclamant, depus din dosar, acesta

ar avea calitatea de strănepot de frate al numitului P.D.I. (bunicul său, P.G. fiind,

potrivit susținerilor reclamantului, fratele lui P.D.I.). Din actele de stare civilă

existente

la dosar rezultă numai faptul că reclamantul este nepotul numitului P.D.G., dar

nu și faptul că acesta din urmă a fost fratele numitului P.D.I., pretinsul fost

proprietar al imobilelor a căror restituire a solicitat-o reclamantul.

De asemenea, reclamantul nu a făcut nici

dovada că numitul P.D.I. ar fi avut calitatea de proprietar al imobilelor situate

în București, str. C. nr. BA și nr. AB, la data preluării abuzive a acestora de

către stat.

Astfel, reclamantul nu a depus la dosar

titlurile de proprietate ale numitului P.D.I. cu privire la imobilele în litigiu.

Este adevărat că prin procesele-verbale

nr. X1/1940 și nr. X2/1940 emise de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare

în București s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate

asupra imobilelor situate în București, str. C. nr. BA și nr. AB, în favoarea numitului

P.D.I., însă, aceste procese-verbale nu constituie acte de proprietate. Pe de altă

parte, din aceste procese-verbale rezultă că dreptul de proprietate ar fi fost dobândit

de defunct prin succesiune testamentară de la defunctul său unchi, A.P., în urma

testamentului olograf lăsat de defunct la data de 17 mai 1937. Or, pe lângă faptul

că potrivit acestor înscrisuri, numitul P.D.I. era nepotul de frate al lui A.P.,

iar nu fratele acestuia, așa cum a susținut reclamantul, în „arborele genealogic"

depus la dosar, legatul cu titlu particular nu face dovada dreptului de proprietate

al legatarului cu privire la un bun imobil, decât dacă este însoțit de titlul de

proprietate asupra imobilului, ceea ce nu este cazul în speță.

Curtea a mai reținut că reclamantul nu

a probat nici faptul că ar fi avut, el însuși, calitatea de proprietar al imobilelor

în litigiu la data preluării de către stat, așa cum a susținut în contestația formulată,

deși în notificări a arătat că este moștenitorul legal al fostului proprietar.

Potrivit înscrisului intitulat „planul"

din 8 noiembrie 1963 și convenția de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1963, nu

i s-a transmis reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în

București, str. C. nr. BA și nr. AB, astfel cum acesta a susținut.

Potrivit înscrisului intitulat „plan"

din 10 ianuarie 1963, numitul P.D.I. i-a donat reclamantului imobilele mai sus arătate,

iar potrivit convenției de vânzare-cumpărare datate 20 ianuarie 1963, numitul P.D.I.

i-ar fi vândut reclamantului aceleași imobile.

Este de remarcat că aceste acte nu au fost

întocmite în forma autentică, nefiind susceptibile să conducă la transmiterea dreptului

de proprietate asupra imobilelor menționate, față de dispozițiile legale în vigoare

la data întocmirii lor.

Astfel, conform art. 813 din C. civ., toate

donațiile se fac prin act autentic, iar conform art. 11 din Decretul nr. 144/1958,

actele de înstrăinare a terenurilor, cu sau fără construcții, proprietate particulară,

se fac numai în formă autentică.

Pe de altă parte, în înscrisul intitulat

„plan" se menționează de numitul P.D.I. că „în prezent toată această avere

a mea este luată de statul român cu forța", ceea ce înseamnă că la data încheierii

actului, donatorul era titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor în

litigiu, împrejurare care rezultă și din situația juridică a imobilelor.

Din adresa din 3 aprilie 2008 emisă de

Primăria Municipiului București, Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală rezultă

că imobilul situat în București, str. C. nr. BA și nr. AB a fost preluat de stat

în baza Decretului nr. 224/1951 de la numiții B.I. și R.I.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea

dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive, iar potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din același

act normativ, în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare,

persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

Prin urmare, există o prezumție legală

de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus preluarea de stat a imobilului, prezumție care poate fi răsturnată

prin actele de proprietate cu privire la imobil, în măsura în care din acestea rezultă

că titularul dreptului de proprietate era o altă persoană.

Împotriva deciziei curții de apel a dedarat

recurs, în termen legal, contestatorul P.A.

Sintetizând motivele de recurs, Înalta

Curte constată că recurentul contestator critică hotărârea atacată din perspectiva

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susținând că, în mod greșit, instanțele anterioare

au stabilit că acesta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în

natură sau prin echivalent pentru

imobilele solicitate, situate

în București, str. C. nr. BA și nr. AB, făcând o greșită aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 în cauză.

Examinând recursul prin prisma criticilor,

a actelor depuse la dosarul cauzei și având în vedere motivul de nelegalitate invocat,

Înalta Curte constată că este fondat

Astfel, prin dispoziția din 2

februarie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a respins notificarea

formulată de recurentul reclamant P.A., privind acordarea de măsuri reparatorii

pentru imobilul situat în București, str. C.nr. AB, ca nedovedită.

De asemenea, prin dispoziția din 2

februarie 2009, același emitent a respins notificarea formulată de recurentul reclamant

P.A., privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București,

din str. C. nr. BA, ca nedovedită.

Recurentul reclamant P.A. a contestat în

instanță ambele dispoziții, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Referitor la regimul juridic al imobilelor

solicitate pe această cale, din adresa din 20 octombrie 2000 emisă de Primăria Municipiului

București, rezultă următoarele:

- Imobilul din str. C. nr. BA și nr. AB,

a trecut în proprietatea statului potrivit Deciziei nr. 484/1953, emisă în baza

Decretului de expropriere nr. 224/1951. Acest imobil a fost demolat conform Decretului

nr. 298/1988 pentru realizarea obiectivului „Piața Floreasca".

Conform proceselor-verbale nr. X1/1940

și nr. X2/1940 emise de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București

s-a înscris în cartea funciară provizorie dreptul de proprietate a numitului P.D.I.

asupra imobilelor situate în str. F. nr. CC și str. C. nr. AB și în str. F. nr.

AA și str. C. nr. BA.

La dosarul cauzei s-a depus un act de donație

intitulat „PLAN", întocmit la 10 ianuarie 1963, prin care numitul P.D.I. a

donat strănepotului său P.A. (recurentul reclamant-în cauză) clădirile cu tot terenul

din str. F. nr. AA, nr. BB, nr. CC, din str. C. nr. BA, nr. AB și din str. R.B.

nr. CB din București.

Totodată, în cuprinsul acestui act de donație

autorul a făcut în mod expres precizarea: „În prezent toată această avere a mea

este luată de statul român cu forța".

De asemenea, la dosarul de fond, s-a depus

un act intitulat „convenție de vânzare-cumpărare", încheiat la data de 20

ianuarie 1963, prin care autorul P.D.I. a vândut de veci strănepotului său P.A.

imobilele în litigiu.

Conform adresei din 3 aprilie 2008, emisă

de Primăria Municipiului București, imobilul situat în str. C. nr. BA și nr. AB

a făcut obiectul Decretului Consiliului de Stat nr. 298 din 7 octombrie 1988, figurând

proprietate de stat la data emiterii decretului, ca fond fix ce se scoate din funcțiune

în vederea demolării.

În

raport de această situație a imobilelor solicitate, instanța

de apel a concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada că este succesorul autorului

său, pretins a fi fostul proprietar al imobilelor, numitul P.D.I., că acesta din

urmă nu ar fi avut calitatea de proprietar al imobilelor la data preluării acestora

de către stat și nici nu s-a probat faptul că ar fi avut, el însuși, calitatea de

proprietar al imobilelor în litigiu la data preluării de către stat, instanța înlăturând

astfel, forța probantă a înscrisului intitulat „PLAN" și a „convenției de vânzare-cumpărare"

încheiate în anul 1963 și concluzionând că nu i-a fost transmis reclamantului dreptul

de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Înalta Curte constată că instanța de apel

nu a lămurit pe deplin împrejurările de fapt ale cauzei, făcând o aplicare greșită

a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În

acest sens, reține că instanța de apel în mod greșit a apreciat

că procesele-verbale de înscriere a dreptului de proprietate al numitului P.D.I.

în cartea funciară provizorie București pentru imobilele în litigiu, nu fac dovada

dreptului de proprietate.

Extrasele de carte funciară emanând de

la Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, care atestă în

mod direct faptul că bunurile aparțineau persoanei respective în proprietate la

momentul înscrierii, reprezintă acte doveditoare ale dreptului de proprietate, în

înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (pct.

22.1 din H.G. nr. 498/2003).

Deoarece art. 22 din Legea nr. 10/2001,

republicată, nu cuprinde prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate

al autorului persoanei îndreptățite, înseamnă că aceste dispoziții se întregesc

cu cele cuprinse în normele de aplicare a legii la care s-a făcut referire.

Este unanim recunoscut în jurisprudență

că, în accepțiunea legii reparatorii, noțiunea de „acte doveditoare ale dreptului

de proprietate" are un conținut mult mai larg decât cel al noțiunii

similare corespunzătoare dreptului comun

în materie, așa încât, sunt admisibile și alte mijloace de dovadă, important fiind

de stabilit dacă bunul solicitat a aparținut autorului reclamantului.

În

aceeași ordine de idei, procesele-verbale de înscriere a dreptului

de proprietate în cartea funciară provizorie se coroborează cu „convenția de vânzare-cumpărare",

materializată printr-o chitanță sub semnătură privată, încheiată la data de 20

ianuarie 1963, prin care numitul P.D.I. a vândut reclamantului imobilele în litigiu,

dar și cu înscrisul intitulat „PLAN", datat 10 ianiuarie 1963, prin care numitul

P.D.I. a donat reclamantului imobilele solicitate și în care, autorul acestuia menționează

în mod expres „în prezent toată averea mea este luata de statul roman cu forța".

În

analiza calității de persoană îndreptățită, în sensul Legii

nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație în această materie, instanța

nu a coroborat aceste dovezi, ci le-a analizat în mod separat, pe fiecare în parte,

nu a solicitat decretul de expropriere pentru imobilele în litigiu și anexele la

acesta, pentru a stabilii cu certitudine de la cine au fost preluate abuziv imobilele

în proprietatea statului, neelucidând astfel, situația imobilelor în cauză înainte

de expropriere.

Prin urmare, instanța de apel nu a analizat

actele sau susținerile care permit încadrarea preluării imobilelor ca fiind abuzivă,

nu a stabilit din proprietatea cui au fost preluate de stat și dacă acestea fac

obiectul legii speciale, astfel încât, nu a dat eficiență dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, republicată.

Apreciind, în acest context, că nu s-a

lămurit starea de fapt a procesului, în raport de actele dosarului, Înalta

Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3),

raportat la art. 304 pct. 9, coroborate cu art. 314 din C. proc. civ., va admite

recursul, va modifica decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de

reclamant.

Totodată, va desființa sentința și va trimite

cauza spre rejudecare la tribunal, pentru lămurirea pe deplin a situației de fapt

și pentru a nu prejudicia părțile de un grad de jurisdicție, în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

P.A. împotriva deciziei nr. 44/A din 21 ianuarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia recurată, în sensul că

admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 563 din 15 aprilie

2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Desființează

sentința și trimite cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.