ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 793/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta B.(D.)C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând anularea dispoziției nr. 6777 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primarul General al Municipiului București, cu obligarea intimatului să emită o nouă dispoziție, de restituire în natură a bunului. În subsidiar, pentru ipoteza în care o asemenea cerere n-ar avea temei legal, s-a solicitat să fie acordate despăgubiri bănești la nivelul valorii actuale a imobilului preluat abuziv. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul menționat a fost proprietatea reclamantei și a trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 223/1974, fără plată.

Prin dispoziția a cărei anulare s-a solicitat, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fiind imposibilă restituirea în natură, întrucât imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995. În primul ciclu procesual, cauza a fost soluționată prin sentința civilă nr. 873 din 08 iunie 2007 de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care a admis excepția autorității de lucru judecat, și a respins acțiunea pe acest temei, față de existența deciziei nr. 3514 din 10 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a, prin care a fost restituit, în natură bunul. Soluționând apelul declarat de reclamantă, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia civilă nr. 226/A din 01 aprilie 2008, în sensul admiterii apelului, desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Rejudecând cauza, după desființare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 333 din 10 martie 2009 prin care a admis cererea reclamantei - a obligat intimata la plata sumei de 484.575 lei, reprezentând despăgubiri calculate la valoarea de piață a imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 și vândut în baza Legii nr. 112/1995.

În considerente, tribunalul a reținut că, reclamanta are o hotărâre judecătorească - decizia civila nr. 3514/A din 10 decembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1453 din 29 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care pârâții Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice au fost obligați la restituirea imobilului din sector 1, hotărâre care însă nu a fost pusă în executare deoarece apartamentul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 37/1/1996. Prin dispoziția nr. 6777 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului București s-a respins cererea reclamantei de restituire în natură a apartamentului nr. 21 situat la adresa menționată, acordându-i-se acesteia măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 numiților H.E.

și H.R.M. Faptul că prin dispoziția nr. 6777 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria municipiului București i s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul vândut, nu o împiedică pe aceasta să solicite acordarea de despăgubiri bănești pentru acest apartament în raport de valoarea de circulație. Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată cererea referitoare la solicitarea de acordare a despăgubirilor bănești-calculate la valoarea de circulație a imobilului în cauză, constatând incidența dispozițiilor din Legea nr. 1/2009 ce a modificat și completat Legea nr. 10/2001, potrivit cu care în cazul în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, fostul proprietar poate solicita și primi o sumă echivalentă cu valoarea de piață a imobilului.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 1/2009 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 și conform art. 20 din Legea nr. 10/2001 persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii și numai după returnarea sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele de inflație. Chiar dacă reclamantei i-au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 21, acestea nu au fost încă încasate, întrucât Fondul Proprietatea este o instituție ce nu funcționează deocamdată în parametrii normali, motiv pentru care despăgubirile acordate prin dispoziția nr. 6777/2006 vor fi achitate cu mare întârziere, ceea ce ar aduce prejudicii contestatoarei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, care a susținut că e greșită soluția tribunalului întrucât din actele depuse la dosarul de notificare, referatul comisiei interne pentru analizarea notificărilor și a notei de reconstituire s-a constatat că imobilul în litigiu a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995. Prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru apartamentul în litigiu s-a avut în vedere situația de fapt concretă , dispoziția fiind corect emisă potrivit Legii nr. 10/2001. De asemenea, s-a susținut de către apelant că în mod greșit a fost obligat la plata despăgubirilor bănești în cuantum de 484.575 lei față de dispozițiile Legii nr. 247/2005, potrivit cărora nu are calitatea de a plăti despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 416/A din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A fost obligat apelantul la 4000 lei cheltuieli de judecată către intimată. În considerentele deciziei s-a reținut că, la momentul transmiterii notificării de către reclamantă, imobilul în litigiu nu mai putea fi restituit în natură prin procedura administrativă, fiind înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât apelanta a acordat măsuri reparatorii prin echivalent, conform dispoziției emise. Obiectul cauzei îl reprezintă anularea dispoziției nr. 6777/2006 și obligarea pârâtului să emită o dispoziție de restituire în natură, or, în situația în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri bănești la nivelul valorii actuale a imobilului.

Acțiunea cu care a fost învestită instanța are un caracter mixt, fiind atât o contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 cât și o acțiune de drept comun al cărui temei se regăsește în dispozițiile art. 1073 C. civ. Din această perspectivă, referirea tribunalului la dispozițiile Legii nr. 1/2009 prin care s-au modificat dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu este greșită, și acest act normativ prevăzând obligația statului de a acorda foștilor proprietari contravaloarea reală, de piață a imobilelor trecute abuziv în proprietatea statului.

În acest context, reclamanta - intimata a dobândit, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, un bun, prin decizia civilă nr. 3514/2001, irevocabilă, anterior emiterii dispoziției nr. 6777/2006 și, întrucât apelanta nu este în măsură să îndeplinească exact obligația din hotărârea judecătorească sus - menționată, de predarea a proprietății și folosinței imobilului, potrivit art. 1073 C. civ., intimata - reclamanta are dreptul la dezdăunări. Aceste dezdăunări constau în plata contravalorii de piață a imobilului, singurele în măsură să satisfacă pierderea bunului, prin imposibilitatea restituirii în natură. Tocmai în considerarea stării de fapt și drept, obligația de dezdăunare revine Municipiului București și nu Fondului Proprietatea, instituție care nu poate acorda decât măsuri reparatorii prin echivalent.

Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul București, care a susținut următoarele critici: - În mod greșit, după ce a reținut că imobilul nu poate fi restituit în natură, instanța a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 484.575 lei, obligând instituția recurentă la plata acesteia, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005. Potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor se transmit Secretariatului Comisiei Centrale, iar această instituție procedează la determinarea despăgubirilor pe baza evaluării realizate. - În același timp, nu mai poate fi conceput ca plata sumelor să fie efectuată de municipalitate, atâta timp cât prin lege s-au creat fonduri la dispoziția Comisiei Centrale, din bugetul de stat, pentru plata unor despăgubiri, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi suportate din bugetul local.

- În mod greșit și cu încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. au fost stabilite cheltuielile de judecată, având în vedere că nu poate fi reținută o culpă procesuală în sarcina instituției. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, susținând caracterul legal al deciziei atacate. Recursul este fondat, având în vedere următoarele considerente: Criticând soluția instanței de apel, recurentul arată că stabilirea despăgubirilor s-a făcut cu nesocotirea dispozițiilor Legii nr. 247/2005 (de modificare a Legii nr. 10/2001), act normativ care reglementează modalitatea de determinare și acordare a despăgubirilor pentru ipoteza în care este imposibil de restituit în natură imobilul preluat abuziv de către stat.

Într-adevăr, pe acest aspect, după ce reține că a fost învestită cu o contestație împotriva dispoziției emise de primar, instanța de apel constată în același timp că a fost dedusă judecății o acțiune având un caracter mixt, fiind deopotrivă, o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cât și o acțiune de drept comun, al cărei temei se regăsește în dispozițiile art. 1073 C. civ. O asemenea apreciere a instanței făcută direct în considerentele hotărârii, fără a fi supusă dezbaterii contradictorii a părților, depășește cadrul și limitele judecății. Aceasta, în condițiile în care fundamentându-și juridic cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fără nicio referire la norme de drept comun care să permită valorificarea pretențiilor în înlocuirea imobilului imposibil de restituit cu valoarea de circulație a acestuia.

În mod contradictoriu, Curtea de apel constată că a fost dedusă judecății în primul rând o contestație împotriva dispoziției primarului, menținând însă soluția de primă instanță care nu s-a pronunțat în niciun fel asupra legalității acestui act (în condițiile în care soluția de desființare cu trimitere a fost una parțială). Pe de altă parte, se reține că obiectul învestirii l-a reprezentat și o acțiune subsidiară, de drept comun, indicându-se în considerentele deciziei un temei juridic (art. 1073 C. civ.) neindicat de niciuna din părți și nesupus dezbaterii judiciare. Or, o asemenea interpretare ar fi trebuit să atragă consecințe inclusiv asupra competenței de primă instanță - și, în mod corespunzător, a competenței instanțelor de control judiciar -, dacă ar fi vorba de o cerere de dezdăunare pe calea dreptului comun și nu pe temeiul Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât competența specială reglementată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în favoarea secției civile a tribunalului nu se prorogă în situația cererilor subsidiare care, neavând caracter accesoriu, nu atrag aplicabilitatea art. 17 C. proc. civ. Or, prin interpretarea dată, stabilind că pretenția subsidiară iese de sub incidența Legii nr. 10/2001, instanța de apel ar fi trebuit să constate că, raportat la valoarea pretențiilor și la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul nu ar fi fost competent să judece în primă instanță. Rezultă că, procedând la calificarea litigiului și reținând existența unei „acțiuni mixte”, Curtea de apel a schimbat de fapt, cauza juridică indicată de partea – reclamantă ca fiind reprezentată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, constatându-se depășirea limitelor învestirii, recursul va fi admis, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 416/A din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.