ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2009

Asupra recursului de față , constată următoarele:

Reclamanta N.L.E. a formulat în baza Legii nr. 10/2001

notificarea nr. 3131 din 10 august 2001, privind imobilul situat în București, sector

2, constând în construcție din două camere, hol, baie bucătărie, debara,

cămară, oficiu, vestiar, terasă, două pivnițe, camera caloriferului, dreptul de

coproprietate asupra cotei indivize de 50% din părțile și dependințele comune

ale imobilului, precum și asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafață totală

de 804 mp aferent imobilului în construcție.

A solicitat prin notificare ca toată corespondența să-i fie comunicată

la adresa mandatarei sale P.I., din București, sector 2.

Motivându-și pretenția la măsuri reparatorii, aceasta a arătat că a

inițiat acest demers în calitatea sa de unică moștenitoare a tatălui său N.M.,

proprietarul imobilului și că acest imobil a fost preluat de statul român în

baza Decretului nr. 223/1974, construcția cu plata despăgubirii, iar cota

indiviză de 2/3 din terenul în suprafață de 804 mp, fără plată.

Prin dispoziția nr. 1843 din 25 noiembrie 2003 Primarul General al

municipiului București a respins notificarea reclamantei, iar această

dispoziție nu i-a fost comunicată.

Despre această dispoziție a luat cunoștință la data de 13 iunie 2006 în

dosarul civil nr. 15648/302/2005 al Tribunalului București, având ca obiect

obligarea Primăriei municipiului București de a încheia contract de

vânzare-cumpărare cu chiriașii imobilului T.G. și L.G.

Î

n consecință a chemat în judecată la data de 13 decembrie 2007 pe

pârâta Primăria municipiului București, solicitând anularea dispoziției nr. 1843

din 25 noiembrie 2003, obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în

natură a imobilului.

La data de 23 noiembrie 2007 reclamanta a

precizat cererea introductivă, solicitând instanței să dispună restituirea în

natură a imobilului, având în vedere decizia

XX

din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în

interesul legii.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a

V

a civilă, prin sentința nr. 1492 din 30 noiembrie 2007 a

admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a dispus anularea

dispoziției nr. 1843 din 25 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al

municipiului București, a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei

imobilul solicitat, după rambursarea de către aceasta a sumei de 80.000 lei,

actualizată cu coeficientul de inflație potrivit legii, de la data plății

acestei sume către reclamantă, respectiv 7 iulie 1984.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut

că reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptățită, iar pârâta ne

soluționând notificarea nr. 3131 din 10 august 2001 nici până în prezent a

deschis reclamantei accesul la demersul judiciar. S-a reținut, totodată, că

este posibilă restituirea în natură a acestui imobil, astfel încât, în

condițiile legii speciale, pârâta poate fi obligată la restituire, după

rambursarea de către reclamantă a sumei primită ca despăgubire la data

deposedării de bun, de către statul român în baza Decretului nr. 223/1974.

Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat

apel pârâta Primăria municipiului București, critica vizând faptul că instanța

nu trebuia să analizeze actele înfățișate de reclamantă în timpul procesului,

ci doar pe cele depuse în etapa administrativă, în raport de care s-a emis

dispoziția contestată.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă, prin decizia civilă nr. 482 din 16 iunie 2008 a confirmat

soluția primei instanțe prin respingerea apelului, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că hotărârea atacată

este temeinică și legală, judecătorul fondului stabilind o corectă situație de

fapt prin aprecierea probelor în cadrul procesului civil, în virtutea

plenitudinii de competență pe care o are instanța de judecată și în exercitarea

rolului său active, conferit prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Recursul declarat de Municipiul București

împotriva acestei decizii, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., conține drept unică critică faptul că instanțele au încălcat

dispozițiile legale referitoare la sarcina probei, care incumba reclamantei și

care a fost în culpă, prin nedepunerea dovezilor privind calitatea de persoană

îndreptățită în faza administrativă de soluționare a notificării.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu

este fondat pentru următoarele considerente:

Pârâta nu contestă că reclamanta este persoană

îndreptățită în sensul legii, fiind unica moștenitoare a tatălui său M.N.,

proprietarul imobilului.

Ceea ce se contestă de către pârâtă,

susținându-se că au fost încălcate dispozițiile art. 21-23 din Legea nr.

10/2001 și art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, este faptul că aceste dovezi au fost

administrate direct în instanță, în condițiile în care reclamanta avea

posibilitatea de a depune toate actele doveditoare în cadrul procedurii

prealabile, până la momentul soluționării notificării.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001

republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării

notificării. Cu toate acestea, art. 26 alin. (4) din aceeași lege prevede că,

în cazul în care dispoziția motivată de respingere a notificării este atacată

în justiție de persoana îndreptățită , entitatea care a emis dispoziția va

adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar. Textul are în

vedere probele din dosarul instanței, legiuitorul având în vedere premiza că

probele suplimentare administrate în fața instanței ar putea conduce și la o

altă soluție decât cea adoptată de entitatea care a emis dispoziția.

Per a contrario

,

dacă în instanță nu s-ar mai putea administra alte probe, ar fi inutil

și ilogic să se prevadă prin lege că entitatea care a emis dispoziția va adopta

o poziție procesuală raportată la probele din dosar.

Critica este nefondată și pentru faptul că

legea nu interzice administrarea de noi probe în fața instanței iar, pe de altă

parte, posibilitatea părților de a propune și administra probe în vederea dovedirii

demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare și dreptului la liber

acces injustiție, drepturi ce nu pot fi limitate.

O eventuală interdicție legală de a se mai

administra alte probe în fața instanței sesizate cu soluționarea contestațiilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi în contradicție cu principiile care stau

la baza dreptului de acces la justiție, drept recunoscut de art. 21 din

Constituție și a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

recurentul Municipiul București va fi obligat la plata cheltuielilor de

judecată către N.L.E., în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat,

potrivit chitanței de la fila 9 - dosar recurs.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Municipiul București împotriva deciziei civile nr. 482 din 16 iunie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV

a

civilă.

Obligă pe recurentul Municipiul

București la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către N.L.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.