ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 545/2009

Asupra recursului de față , constată următoarele: Reclamanta N.L.E. a formulat în baza Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 3131 din 10 august 2001, privind imobilul situat în București, sector 2, constând în construcție din două camere, hol, baie bucătărie, debara, cămară, oficiu, vestiar, terasă, două pivnițe, camera caloriferului, dreptul de coproprietate asupra cotei indivize de 50% din părțile și dependințele comune ale imobilului, precum și asupra cotei de 2/3 din terenul în suprafață totală de 804 mp aferent imobilului în construcție.

A solicitat prin notificare ca toată corespondența să-i fie comunicată la adresa mandatarei sale P.I., din București, sector 2. Motivându-și pretenția la măsuri reparatorii, aceasta a arătat că a inițiat acest demers în calitatea sa de unică moștenitoare a tatălui său N.M., proprietarul imobilului și că acest imobil a fost preluat de statul român în baza Decretului nr. 223/1974, construcția cu plata despăgubirii, iar cota indiviză de 2/3 din terenul în suprafață de 804 mp, fără plată. Prin dispoziția nr. 1843 din 25 noiembrie 2003 Primarul General al municipiului București a respins notificarea reclamantei, iar această dispoziție nu i-a fost comunicată. Despre această dispoziție a luat cunoștință la data de 13 iunie 2006 în dosarul civil nr. 15648/302/2005 al Tribunalului București, având ca obiect obligarea Primăriei municipiului București de a încheia contract de vânzare-cumpărare cu chiriașii imobilului T.G.

și L.G. Î n consecință a chemat în judecată la data de 13 decembrie 2007 pe pârâta Primăria municipiului București, solicitând anularea dispoziției nr. 1843 din 25 noiembrie 2003, obligarea pârâtei să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului. La data de 23 noiembrie 2007 reclamanta a precizat cererea introductivă, solicitând instanței să dispună restituirea în natură a imobilului, având în vedere decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată într-un recurs în interesul legii.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința nr. 1492 din 30 noiembrie 2007 a admis acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a dispus anularea dispoziției nr. 1843 din 25 noiembrie 2003 emisă de Primarul General al municipiului București, a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei imobilul solicitat, după rambursarea de către aceasta a sumei de 80.000 lei, actualizată cu coeficientul de inflație potrivit legii, de la data plății acestei sume către reclamantă, respectiv 7 iulie 1984. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptățită, iar pârâta ne soluționând notificarea nr. 3131 din 10 august 2001 nici până în prezent a deschis reclamantei accesul la demersul judiciar.

S-a reținut, totodată, că este posibilă restituirea în natură a acestui imobil, astfel încât, în condițiile legii speciale, pârâta poate fi obligată la restituire, după rambursarea de către reclamantă a sumei primită ca despăgubire la data deposedării de bun, de către statul român în baza Decretului nr. 223/1974. Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel pârâta Primăria municipiului București, critica vizând faptul că instanța nu trebuia să analizeze actele înfățișate de reclamantă în timpul procesului, ci doar pe cele depuse în etapa administrativă, în raport de care s-a emis dispoziția contestată. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia civilă nr. 482 din 16 iunie 2008 a confirmat soluția primei instanțe prin respingerea apelului, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că hotărârea atacată este temeinică și legală, judecătorul fondului stabilind o corectă situație de fapt prin aprecierea probelor în cadrul procesului civil, în virtutea plenitudinii de competență pe care o are instanța de judecată și în exercitarea rolului său active, conferit prin dispozițiile art. 129 C. proc. civ. Recursul declarat de Municipiul București împotriva acestei decizii, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conține drept unică critică faptul că instanțele au încălcat dispozițiile legale referitoare la sarcina probei, care incumba reclamantei și care a fost în culpă, prin nedepunerea dovezilor privind calitatea de persoană îndreptățită în faza administrativă de soluționare a notificării.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente: Pârâta nu contestă că reclamanta este persoană îndreptățită în sensul legii, fiind unica moștenitoare a tatălui său M.N., proprietarul imobilului. Ceea ce se contestă de către pârâtă, susținându-se că au fost încălcate dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 și art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi aprobate prin H.G. nr. 498/2003, este faptul că aceste dovezi au fost administrate direct în instanță, în condițiile în care reclamanta avea posibilitatea de a depune toate actele doveditoare în cadrul procedurii prealabile, până la momentul soluționării notificării. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată, actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Cu toate acestea, art. 26 alin. (4) din aceeași lege prevede că, în cazul în care dispoziția motivată de respingere a notificării este atacată în justiție de persoana îndreptățită , entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar. Textul are în vedere probele din dosarul instanței, legiuitorul având în vedere premiza că probele suplimentare administrate în fața instanței ar putea conduce și la o altă soluție decât cea adoptată de entitatea care a emis dispoziția. Per a contrario , dacă în instanță nu s-ar mai putea administra alte probe, ar fi inutil și ilogic să se prevadă prin lege că entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar.

Critica este nefondată și pentru faptul că legea nu interzice administrarea de noi probe în fața instanței iar, pe de altă parte, posibilitatea părților de a propune și administra probe în vederea dovedirii demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare și dreptului la liber acces injustiție, drepturi ce nu pot fi limitate. O eventuală interdicție legală de a se mai administra alte probe în fața instanței sesizate cu soluționarea contestațiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi în contradicție cu principiile care stau la baza dreptului de acces la justiție, drept recunoscut de art. 21 din Constituție și a dreptului la un proces echitabil recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul Municipiul București va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către N.L.E., în cuantum de 2000 lei, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței de la fila 9 - dosar recurs. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva deciziei civile nr. 482 din 16 iunie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Obligă pe recurentul Municipiul București la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către N.L.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2009.