ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 901/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 37893/3/2008, reclamanta G.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând ca, pe calea contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001, să fie pronunțată o hotărâre prin care să se dispună restituirea în natură de către pârâtă a apartamentului de la etajul 1 din sector 2, compus din 3 camere, baie, wc, bucătărie, 2 cămări, cameră de servitori, 1/2 din dependințele aferente acestui apartament (pivniță, pod și spălătorie), precum și 1/2 din suprafața totală de 160, 15 mp din terenul pe care este construit imobilul.

În anul 2001 defunctul său soț a formulat notificare în baza Legii 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului sus menționat, însă pârâta nu a răspuns nici până în prezent la această notificare, deși a trecut termenul de 60 de zile prevăzut de lege. Prin sentința civilă nr. 1887 din 18 decembrie 2009, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei apartamentul situat în București, sector 2, deținut în prezent cu contract de închiriere de M.N., compus din 3 camere, baie, wc, bucătărie,2 cămări, cameră servitori, 1/2 din dependințele apartamentului (pivnița, pod, spălătorie), precum si cota de 1/2 din suprafața de 160,15 mp, pe care este edificată construcția.

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că, prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, din 28 iunie 2001 (fila 21) și din 10 iulie 2001, s-a solicitat restituirea în natură de către G.D. (G.D.) a imobilului situat în București, sector 2, precum și 1/2 din suprafața totală de 160,15 mp din terenul pe care este construit imobilul și că, până la data introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a fost soluționată, Primăria Municipiului București lăsând să treacă nejustificat circa 8 ani de la înregistrare.

A considera că acțiunea în justiție formulată de persoanele îndreptățite pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în condițiile în care unitatea deținătoare nu le-a rezolvat în termenul legal notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie practic la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează cu o îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În ceea ce privește acțiunea formulată, analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este întemeiată, având în vedere că apartamentul situat în București, sector 2 compus din 3 camere.

Baie, wc, bucătărie, 2 cămări, cameră servitori, din dependințele apartamentului (pivnița, pod, spălătorie) precum si cota de 1/2 din suprafața de 160,15 mp pe care este edificata construcția, a aparținut autorului reclamantei G.N., fiind dobândit în baza actului de vânzare cumpărare autentificat din 5 iunie 1945 (fila 26), autorii reclamantei făcând dovada că au deținut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren și construcție și care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 456/1966 și în baza Deciziei nr. 230/1970.

Astfel, având în vedere cele menționate mai sus, tribunalul a constatat că primăria avea obligativitatea de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv, avea obligativitatea de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra terenului și asupra construcției situate în București, sector 2. Potrivit art. 7 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie de regulă în natură, iar în acest sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire.

Totodată, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul construcție este liber în sens juridic, fiind deținut în prezent cu contract de închiriere. Împotriva menționatei sentința a formulat apel, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 248/A din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat. În motivarea acestei soluții instanța de apel a reținut că termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare este de 60 de zile de la data înregistrării notificării, termen care, deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil.

S-a mai reținut că prima instanță a reținut corect că, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată. Sub aspectul susținerilor pur teoretice relative la probațiunea dreptului de proprietate pentru situația imobilelor ce intră sub incidența legii speciale de reparație civilă, Curtea a constatat că prima instanță a indicat în mod clar și detaliat situația juridică a imobilului în litigiu prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, ceea ce înseamnă lipsa de fundament al pretinselor critici de netemeinicie.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul General pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora, recurentul a arătat că nu poate fi de acord cu soluția instanței de apel pe care o consideră nelegală, pentru că ne aflăm în cazul unui termen de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, în art. 23 alin., (1) și (2), termen de recomandare, care nu presupune o obligație imperativă a entității învestite cu soluționarea notificării, în speță unitatea deținătoare, de a emite o dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea persoanei îndreptățite.

În prezenta cauză, nu suntem în ipoteza reținută de către instanța de apel a absenței răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite care ar avea valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci a unei documentații incomplete în ceea ce privește dosarul administrativ formulat în baza celor două notificări formulate de către persoana îndreptățită, documentație incompletă care face imposibilă din punct de vedere tehnic, obiectiv emiterea unei dispoziții motivate până la acest moment de către recurent prin care să fie efectiv soluționate cele două notificări într-una din modalitățile prevăzute de lege (restituire în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent).

Chiar dacă au trecut aproximativ 8 ani de la momentul formulării celor două notificări, aceasta nu înseamnă că ne aflăm în afara exigențelor unui termen rezonabil (așa cum a reținut instanța de apel), ci instanța doar că nu a fost posibil tehnic, juridic, obiectiv să se emită de către recurent o dispoziție motivată cu privire la apartamentul situat în, sector 2, nefiind vorba în nici un caz despre un refuz nejustificat, pentru a fi incidente în speță dispozițiile Deciziei nr. 2/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Obligația Municipiului Bucuresti de a emite dispoziție față de notificarea adresată este o obligație legală, prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia “În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”. Chiar dacă nu se instituie o sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În mod greșit Municipiul Bucuresti susține că nu a putut emite decizia datorită unei documentații incomplete în ceea ce privește dosarul administrativ formulat în baza celor două notificări formulate de către persoana îndreptățită, căci obligația sa era aceea ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în care actele necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora, să se pronunțe în consecință asupra notificării formulate de reclamante. Neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către petiționar, în sensul că acesta nu depune înscrisurile solicitate de către unitatea deținătoare sau declarația că nu mai deține alte înscrisuri menționată la pct. 24.2 din H.G.

nr. 250/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu poate împiedica soluționarea cereii. Chiar și în lipsa actelor doveditoare, atunci când petiționarul nu înțelege să le depună, unitatea deținătoare are obligația să soluționeze notificarea, deoarece persoana îndreptățită are posibilitatea de a formula contestație în instanță cu privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, fază procesuală în care pot solicita alte probe.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei cereri, ceea ce presupune și execitarea căilor de atac.

A lăsa în nelucrare soluționarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligență a părții în a atașa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile în care aceste înscrisuri pot fi aduse pe tot parcursul soluționării notificării, constituie o atitudine culpabilă a unității deținătoare și o încălcare a dreptului părții la un proces echitabil, noțiune care implică și soluționarea notificării într-un termen rezonabil a cauzei, conform art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că lipsa răspunsului la notificare timp de opt ani constituie un refuz nejustificat al recurentului de a răspunde notificărilor, astfel încât este incidentă în cauză Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, în temeiul căreia instanța s-a pronunțat în mod corect pe fondul pretențiilor care au format obiect al notificării. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul General, împotriva Deciziei nr. 248/A din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.