ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 901/2010

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 37893/3/2008, reclamanta

G.M. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând

ca, pe calea contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001, să fie pronunțată o

hotărâre prin care să se dispună

restituirea

în natură de către pârâtă a apartamentului de la etajul 1 din sector 2, compus

din 3 camere, baie, wc, bucătărie, 2 cămări, cameră de servitori, 1/2 din

dependințele

aferente acestui apartament (pivniță, pod și spălătorie), precum și 1/2 din

suprafața totală de 160, 15 mp din terenul pe care este construit imobilul.

În anul 2001

defunctul său soț a formulat notificare în baza Legii 10/2001 prin care a

solicitat restituirea în natură a imobilului sus menționat, însă pârâta nu a

răspuns nici până în prezent la această notificare, deși a trecut termenul de

60 de zile prevăzut de lege.

Prin sentința civilă nr.

1887 din 18 decembrie 2009, tribunalul a admis acțiunea și a obligat pârâta să

restituie în natură reclamantei apartamentul situat în București, sector 2,

deținut în prezent cu contract de închiriere de M.N., compus din 3 camere,

baie, wc, bucătărie,2 cămări, cameră

servitori,

1/2 din dependințele apartamentului (pivnița, pod, spălătorie), precum si cota

de 1/2

din suprafața de 160,15 mp, pe care este edificată construcția.

Pentru a hotărî

astfel s-a reținut că, prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

din 28 iunie 2001 (fila 21) și din 10 iulie 2001, s-a solicitat restituirea în

natură de către G.D. (G.D.) a imobilului situat în București, sector 2, precum

și 1/2 din suprafața totală de 160,15 mp din terenul pe care este construit

imobilul și că, până la data introducerii prezentei acțiuni, notificarea nu a

fost soluționată, Primăria Municipiului București lăsând să treacă nejustificat

circa 8 ani de la înregistrare.

A considera că

acțiunea în justiție formulată de persoanele îndreptățite pentru a obține

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă în

condițiile în care unitatea deținătoare nu le-a rezolvat în termenul legal

notificarea înseamnă nu doar nesocotirea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001,

dar și obstrucționarea persoanelor îndreptățite la redobândirea drepturilor recunoscute

de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie practic

la discreția persoanelor juridice deținătoare, ceea ce echivalează cu o

îngrădire a liberului acces la justiție, garantat atât de art. 21 din

Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, prin Decizia

nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii, s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În ceea ce privește

acțiunea formulată, analizând actele și materialul probatoriu existent la

dosarul cauzei, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este întemeiată,

având în vedere că apartamentul situat în București, sector 2 compus din 3

camere. Baie, wc, bucătărie, 2 cămări, cameră servitori, din dependințele

apartamentului (pivnița, pod, spălătorie) precum si cota de 1/2 din suprafața

de 160,15 mp pe care este edificata construcția, a aparținut autorului

reclamantei G.N., fiind dobândit în baza actului de vânzare cumpărare

autentificat din 5 iunie 1945 (fila 26), autorii reclamantei făcând dovada că

au deținut în proprietate imobilul respectiv, compus din teren și construcție

și care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 456/1966 și în baza

Deciziei nr. 230/1970.

Astfel, având în

vedere cele menționate mai sus, tribunalul a constatat că primăria avea

obligativitatea de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv,

avea obligativitatea de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce

măsură se justifică restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri prin

echivalent asupra terenului și asupra construcției situate în București, sector

2.

Potrivit art. 7 alin.

(1) al Legii nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie de

regulă în natură, iar în acest sens sunt și dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001

conform căruia imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură în

starea în care se află la data cererii de restituire.

Totodată, din probele

administrate în cauză a rezultat că imobilul construcție este liber în sens

juridic, fiind deținut în prezent cu contract de închiriere.

Împotriva menționatei

sentința a formulat apel, în termen legal, pârâta Primăria Municipiului

București, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă nr.

248/A din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat.

În motivarea acestei

soluții instanța de apel a reținut că termenul prescris de lege pentru

răspunsul unității deținătoare este de 60 de zile de la data înregistrării

notificării, termen care, deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu

poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil. S-a mai reținut

că prima instanță a reținut corect că, până la data introducerii acțiunii în

fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă.

Pentru o astfel de

ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului

persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are

valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Sub aspectul

susținerilor pur teoretice relative la probațiunea dreptului de proprietate

pentru situația imobilelor ce intră sub incidența legii speciale de reparație

civilă, Curtea a constatat că prima instanță a indicat în mod clar și detaliat

situația juridică a imobilului în litigiu prin raportare la înscrisurile

administrate în cauză, ceea ce înseamnă lipsa de fundament al pretinselor

critici de netemeinicie.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât

Municipiul București, prin primarul General pentru motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora, recurentul a arătat că nu poate fi de acord cu soluția instanței de

apel pe care o consideră nelegală, pentru că ne aflăm în cazul unui termen de

60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001, în art. 23 alin., (1) și (2), termen

de recomandare, care nu presupune o obligație imperativă a entității învestite

cu soluționarea notificării, în speță unitatea deținătoare, de a emite o

dispoziție motivată prin care să soluționeze notificarea persoanei

îndreptățite.

În prezenta cauză, nu

suntem în ipoteza reținută de către instanța de apel a absenței răspunsului

persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite care ar

avea valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, ci a unei documentații incomplete în ceea ce privește dosarul

administrativ formulat în baza celor două notificări formulate de către

persoana îndreptățită, documentație incompletă care face imposibilă din punct

de vedere tehnic, obiectiv emiterea unei dispoziții motivate până la acest

moment de către recurent prin care să fie efectiv soluționate cele două

notificări într-una din modalitățile prevăzute de lege (restituire în natură

sau măsuri reparatorii prin echivalent).

Chiar dacă au trecut

aproximativ 8 ani de la momentul formulării celor două notificări, aceasta nu

înseamnă că ne aflăm în afara exigențelor unui termen rezonabil (așa cum a

reținut instanța de apel), ci instanța doar că nu a fost posibil tehnic,

juridic, obiectiv să se emită de către recurent o dispoziție motivată cu

privire la apartamentul situat în, sector 2, nefiind vorba în nici un caz

despre un refuz nejustificat, pentru a fi incidente în speță dispozițiile Deciziei

nr. 2/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un

recurs în interesul legii.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Obligația Municipiului Bucuresti de a

emite dispoziție față de notificarea adresată este o obligație legală,

prevăzută de art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia “În termen

de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură”.

Chiar dacă nu se

instituie o sancțiune pentru depășirea termenului de 60 de zile, lipsa

depunerii actelor justificative a dreptului de proprietate și a calității de

persoană îndreptățită la restituirea imobilului nu justifică refuzul unității

deținătoare de a răspunde la notificarea adresată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În mod greșit

Municipiul Bucuresti susține că nu a putut emite decizia datorită unei

documentații incomplete în ceea ce privește dosarul administrativ formulat în

baza celor două notificări formulate de către persoana îndreptățită, căci obligația

sa era aceea ca, după trecerea termenului legal, în condițiile în care actele

necesare nu au fost depuse la dosar, să aducă la cunoștința părții înscrisurile

pe care trebuie să le depună sau, în lipsa acestora, să se pronunțe în

consecință asupra notificării formulate de reclamante.

Neîndeplinirea

obligațiilor prevăzute de lege de către petiționar, în sensul că acesta nu

depune înscrisurile solicitate de către unitatea deținătoare sau declarația că

nu mai deține alte înscrisuri menționată la pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007

privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu poate

împiedica soluționarea cereii.

Chiar și în lipsa

actelor doveditoare, atunci când petiționarul nu înțelege să le depună,

unitatea deținătoare are obligația să soluționeze notificarea, deoarece

persoana îndreptățită are posibilitatea de a formula contestație în instanță cu

privire la temeinicia și legalitatea deciziei emise în aceste condiții, fază

procesuală în care pot solicita alte probe.

Aceasta cu atât mai mult

cu cât, potrivit art. 23 din actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, actele

doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de

asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu

construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor

de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse la dosar până la data

soluționării notificării, adică până la soluționarea irevocabilă a acestei

cereri, ceea ce presupune și execitarea căilor de atac.

A lăsa în nelucrare

soluționarea notificării un termen îndelungat, motivat de lipsa de diligență a

părții în a atașa la notificare actele care dovedesc calitatea sa de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile în care aceste înscrisuri pot

fi aduse pe tot parcursul soluționării notificării, constituie o atitudine

culpabilă a unității deținătoare și o încălcare a dreptului părții la un proces

echitabil, noțiune care implică și soluționarea notificării într-un termen

rezonabil a cauzei, conform art. 21 din Constituția României și de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, Înalta

Curte apreciază că lipsa răspunsului la notificare timp de opt ani constituie

un refuz nejustificat al recurentului de a răspunde notificărilor, astfel încât

este incidentă în cauză Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, în temeiul căreia

instanța s-a pronunțat în mod corect pe fondul pretențiilor care au format

obiect al notificării.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primarul

General, împotriva Deciziei nr. 248/A din 16 aprilie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.