ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 810/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 2 martie 2007, sub nr. 7605/3/20076, reclamanta P.E.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat la restituirea suprafeței de 305 mp teren situat în sectorul 2, București, iar cu privire la apartamentele de la etajul doi și parter a solicitat restituirea în natură, în caz contrar despăgubiri. Prin precizarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură doar a suprafeței de 107,01 mp teren iar pentru diferența de teren și apartamentele sus arătate a pretins acordarea de despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 290 din 11 februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea precizată, și a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei în natură suprafața de 107,01 mp, situat în sectorul 2 și să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri pentru diferența de 197 mp cât și pentru apartamentele aflate la parter și la etajul doi, potrivit evaluărilor cuprinse în rapoartele de expertiză topografică și construcții. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și s-a respins acțiunea precizată îndreptată împotriva acestui pârât.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în natură pentru suprafața de 107,01 mp teren situat în sector 2, iar pentru apartamentele solicitate și diferența de teren va primi despăgubiri bănești, că prin sentința civilă nr. 288 din 24 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul București au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA, să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, partea din imobil situat în București, care nu a fost vândută foștilor chiriași, respectiv apartamentele de la etajul nr. 1 al acestui imobil. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, arătând că instanța nu putea soluționa fondul cauzei, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.

Instanța de judecată se putea pronunța numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga pârâtul să emită o dispoziție ca urmare a notificării cu care a fost sesizat, nicidecum să soluționeze notificarea. Se mai arată în motive că instanța de judecată a dispus restituirea în natură a unei părți din imobil fără a clarifica situația juridică a acestuia și că s-au încălcat prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 55 din 27 ianuarie 2009, a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a reținut că reclamanta a depus notificarea pentru restituirea în natură a imobilului construcție și teren la data de 13 iulie 2001, iar pârâta nu a răspuns până în prezent, la notificare, deși avea obligație legală în acest sens, iar absența răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, în condițiile legii speciale. A considera că, în situația în care persoana juridică notificată refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi competentă să examineze și fondul cauzei, ar conduce la un formalism nejustificat și s-ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001.

În acest sens s-a pronunțat Decizia în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Referitor la situația juridică a terenului, s-a reținut că nu s-au produs dovezi în sensul că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură. Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 s-a reținut că nu rezolvă problema notificărilor nesoluționate, cu privire la care unitatea notificatoare nu a dat niciun răspuns. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând incidența dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Termenul de 60 de zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv, va curge de la data depunerii acestora. - Reclamantul nu a înțeles să depună toate actele doveditoare și nici declarație în sensul că nu mai deține acte, astfel că soluționarea notificării a fost condiționată de existența acestei declarații în mod expres. - Reclamanta nu a înțeles să completeze dosarul administrativ, situație în care nu se poate reține culpa pârâtei pentru nesoluționarea notificării.

- Dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 16, capitolul 5 din Titlul VII – nu sunt aplicabile speței supuse analizei. - În mod greșit a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat următoarele: În ședința publică din 11 februarie 2010 intimații au invocat nulitatea recursului datorată lipsei semnăturii. Având în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se va analiza cu prioritate excepția nulității recursului. În conformitate cu dispozițiile art. 133 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

Lipsa semnăturii se poate totuși împlini în tot cursul judecății. În speța supusă analizei, excepția nulității recursului pentru lipsa semnăturii, este nefondată, având în vedere că cererea de recurs poartă semnătura atât a consilierului juridic cât și a șefului serviciului Direcția Juridic, Contencios, Legislație, iar Municipiul București reprezentat de către Primarul General a împuternicit, prin dispoziția nr. 1808/2008, Direcția Juridic, Contencios, Legislație să-i reprezinte interesele. Așa fiind, excepția nulității recursului va fi respinsă ca nefondată. Recurenta, pe fond, critică hotărârea pe motiv că nu se afla în culpă procesuală în ceea ce privește soluționarea notificării formulată de reclamant, iar, în speța supusă analizei nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005, respectiv art. 16 din Titlul VII al acestei legi.

Reclamanta a înregistrat la Primăria Municipiului București o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce privește pretențiile referitoare la obiectul supus analizei. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca pe baza analizei acestora să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Nu există nici un temei legal pentru care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adevărate sau suficiente, pârâtul să refuze soluționarea notificării și eventualul control al instanței de judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația de fapt susținută constant de recurentă – aceea a nedepunerii de către reclamantă a tuturor actelor doveditoare precum și a declarației exprese că nu mai deține alte acte – soluția instanței de obligare a acestuia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziții motivele, este în concordanță cu legea. În ceea ce privește incidența dispozițiile Legii nr. 247/2005, în mod corect au fost reținute de către instanțe ca fiind aplicabile în speța supusă analizei având în vedere că notificarea formulată de reclamant nu fusese soluționată la data intrării în vigoare a acestei legi, deci nu exista emisă o dispoziție sau decizie de către pârâtă în sensul acordării unor măsuri reparatorii.

Drept urmare, numai deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanței la data intrării în vigoare a noii legi (ca urmare a atacării lor cu contestație), ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu pot fi transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cum corect a reținut instanța fondului. Așa fiind, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Municipiul București prin Primar General, împotriva deciziei nr. 55 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010 .