ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 810/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, la data de 2 martie 2007, sub nr. 7605/3/20076,

reclamanta P.E.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin

Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie obligat la

restituirea suprafeței de 305 mp teren situat în sectorul 2, București, iar cu

privire la apartamentele de la etajul doi și parter a solicitat restituirea în

natură, în caz contrar despăgubiri. Prin precizarea cererii de chemare în

judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură doar a suprafeței de

107,01 mp teren iar pentru diferența de teren și apartamentele sus arătate a

pretins acordarea de despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 290 din 11

februarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis acțiunea precizată, și a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei în

natură suprafața de 107,01 mp, situat în sectorul 2 și să emită dispoziție cu

propunere de acordare de despăgubiri pentru diferența de 197 mp cât și pentru

apartamentele aflate la parter și la etajul doi, potrivit evaluărilor cuprinse

în rapoartele de expertiză topografică și construcții. S-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor și s-a respins acțiunea precizată îndreptată împotriva

acestui pârât.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în natură

pentru suprafața de 107,01 mp teren situat în sector 2, iar pentru

apartamentele solicitate și diferența de teren va primi despăgubiri bănești, că

prin sentința civilă nr. 288 din 24 aprilie 2001, pronunțată de Tribunalul

București au fost obligați pârâții Consiliul General al Municipiului București

și SC F. SA, să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, partea din

imobil situat în București, care nu a fost vândută foștilor chiriași, respectiv

apartamentele de la etajul nr. 1 al acestui imobil.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, arătând că

instanța nu putea soluționa fondul cauzei, atâta timp cât procedura

administrativă nu a fost finalizată. Instanța de judecată se putea pronunța

numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga

pârâtul să emită o dispoziție ca urmare a notificării cu care a fost sesizat,

nicidecum să soluționeze notificarea. Se mai arată în motive că instanța de

judecată a dispus restituirea în natură a unei părți din imobil fără a clarifica

situația juridică a acestuia și că s-au încălcat prevederile obligatorii ale

Deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului în interesul legii.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 55 din 27 ianuarie 2009, a respins apelul ca nefondat.

În considerentele deciziei s-a

reținut că reclamanta a depus notificarea pentru restituirea în natură a

imobilului construcție și teren la data de 13 iulie 2001, iar pârâta nu a răspuns

până în prezent, la notificare, deși avea obligație legală în acest sens, iar

absența răspunsului persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de

restituire, iar acest refuz trebuie cenzurat de instanță, în condițiile legii

speciale. A considera că, în situația în care persoana juridică notificată

refuză să emită decizia sau dispoziția asupra notificării, instanța nu ar fi

competentă să examineze și fondul cauzei, ar conduce la un formalism

nejustificat și s-ar nesocoti caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001. În

acest sens s-a pronunțat Decizia în interesul legii nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Referitor la situația juridică a

terenului, s-a reținut că nu s-au produs dovezi în sensul că imobilul în

litigiu nu poate fi restituit în natură. Cu privire la aplicabilitatea

dispozițiilor Deciziei în interesul legii nr. 52/2007 s-a reținut că nu rezolvă

problema notificărilor nesoluționate, cu privire la care unitatea notificatoare

nu a dat niciun răspuns.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând incidența

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta critică hotărârea sub

următoarele aspecte:

- Termenul de 60 de zile, pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire

poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data

depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus o

dată cu notificarea toate actele de care înțelege să uzeze pentru dovedirea

cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii

notificării. În cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte

doveditoare, termenul respectiv, va curge de la data depunerii acestora.

- Reclamantul nu a înțeles să depună

toate actele doveditoare și nici declarație în sensul că nu mai deține acte,

astfel că soluționarea notificării a fost condiționată de existența acestei

declarații în mod expres.

- Reclamanta nu a înțeles să

completeze dosarul administrativ, situație în care nu se poate reține culpa

pârâtei pentru nesoluționarea notificării.

- Dispozițiile Legii nr. 247/2005,

art. 16, capitolul 5 din Titlul VII – nu sunt aplicabile speței supuse

analizei.

- În mod greșit a fost obligată

pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând criticile formulate prin

intermediul cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat

următoarele:

În ședința publică din 11 februarie

2010 intimații au invocat nulitatea recursului datorată lipsei semnăturii.

Având în vedere dispozițiile art.

137 C. proc. civ., se va analiza cu prioritate excepția nulității recursului.

În conformitate cu dispozițiile art.

133 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele

reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată

nulă.

Lipsa semnăturii se poate totuși

împlini în tot cursul judecății.

În speța supusă analizei, excepția

nulității recursului pentru lipsa semnăturii, este nefondată, având în vedere

că cererea de recurs poartă semnătura atât a consilierului juridic cât și a

șefului serviciului Direcția Juridic, Contencios, Legislație, iar Municipiul

București reprezentat de către Primarul General a împuternicit, prin dispoziția

nr. 1808/2008, Direcția Juridic, Contencios, Legislație să-i reprezinte

interesele.

Așa fiind, excepția nulității

recursului va fi respinsă ca nefondată.

Recurenta, pe fond, critică

hotărârea pe motiv că nu se afla în culpă procesuală în ceea ce privește

soluționarea notificării formulată de reclamant, iar, în speța supusă analizei

nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 247/2005, respectiv art. 16 din

Titlul VII al acestei legi.

Reclamanta a înregistrat la Primăria Municipiului București o notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

precum și înscrisurile pe care le consideră doveditoare în ceea ce privește

pretențiile referitoare la obiectul supus analizei.

Potrivit art. 25 din Legea nr.

10/2001 republicată, pârâtul este obligat să soluționeze notificarea în termen

de 60 de zile de la depunerea notificării sau, după caz, a actelor doveditoare,

urmând ca pe baza analizei acestora să accepte sau să refuze acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Nu există nici un temei legal pentru

care, considerând că actele depuse de reclamantă nu sunt adevărate sau

suficiente, pârâtul să refuze soluționarea notificării și eventualul control al

instanței de judecată cu privire la temeinicia și legalitatea dispoziției sau

deciziei emise.

Prin urmare, chiar în situația de

fapt susținută constant de recurentă – aceea a nedepunerii de către reclamantă

a tuturor actelor doveditoare precum și a declarației exprese că nu mai deține

alte acte – soluția instanței de obligare a acestuia din urmă la emiterea unei

decizii sau dispoziții motivele, este în concordanță cu legea.

În ceea ce privește incidența

dispozițiile Legii nr. 247/2005, în mod corect au fost reținute de către

instanțe ca fiind aplicabile în speța supusă analizei având în vedere că

notificarea formulată de reclamant nu fusese soluționată la data intrării în

vigoare a acestei legi, deci nu exista emisă o dispoziție sau decizie de către

pârâtă în sensul acordării unor măsuri reparatorii.

Drept urmare, numai deciziile sau

dispozițiile care se aflau pe rolul instanței la data intrării în vigoare a

noii legi (ca urmare a atacării lor cu contestație), ca și cele care au fost

ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege nu pot fi

transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

cum corect a reținut instanța fondului.

Așa fiind, Înalta Curte, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Municipiul București prin Primar General, împotriva deciziei

nr. 55 din 27 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 februarie 2010

.