ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4512/2009

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, retine următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 27 aprilie 2007,

reclamanta R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că este persoană îndreptățită

la restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren și

construcția edificată pe acesta, să se constate că statul nu are un titlu de

proprietate valabil și să se dispună obligarea pârâtului să emită o dispoziție

de restituire în natură a imobilului.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului prin cumpărare de la Banca Dichiu SA, conform actului de vânzare

cumpărare autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul

Ilfov, Secția Notariat.

Imobilul a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, deși potrivit

dispozițiilor art. 1 pct. 1-5 din acest decret, făcea parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la aplicarea acestor prevederi, astfel ca

titlul statului este nevalabil.

Prin

notificarea înregistrată sub nr. 69/2001 la BEJ D., I. și C., reclamanta a

solicitat Primăriei sectorului 2 București acordarea de despăgubiri bănești

pentru parterul imobilului, în completarea Hotărârii nr. 2236/1999, prin care

s-au acordat despăgubiri pentru o parte din imobil, respectiv etajul

I,

etajul

II

și mansardă. Dosarul a fost înaintat Primăriei

municipiului București, iar la data de 21 noiembrie 2002 a completat dosarul cu

toate actele menționate de Legea nr. 10/2001.

Prin sentința

civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a

IV

a

civilă, a admis acțiunea, a constatat că reclamanta are calitatea de persoană

îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, că statul a preluat

imobilul fără titlu valabil și a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care

să soluționeze notificarea nr. 69/2001 în sensul restituirii în natură a

imobilului situat în București, astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada că

la data preluării imobilului de stat, deținea imobilul în litigiu conform

contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie

1947 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, astfel că, în raport de

dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, are calitatea de persoană

îndreptățită.

În ce

privește constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul a avut în

vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd printre

imobilele preluate abuziv și pe cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950,

reținând că preluarea s-a realizat de către stat prin fraudarea legii,

încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale și a normelor speciale în

materie.

În admiterea

celui de-al treilea capăt de cerere, instanța a avut în vedere dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanta și-a întemeiat

această cerere, care instituie principiul prevalenței restituirii în natură și

care urmează a fi aplicate în cauză față de împrejurarea că notificarea nu a

fost soluționată.

Apelul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General a fost respins de

Curtea de Apel București, decția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, prin decizia nr. 679 A din 25 septembrie 2008.

În

considerentele sale, Curtea de apel a reținut că trecerea în proprietatea

statului a imobilului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în vigoare la

data preluării, astfel că titlul statului nu este valabil și nu produce efecte.

Este admisibilă

cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la soluționarea notificării

sale privind restituirea în natură a imobilului în raport de temeiul juridic

invocat, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar

dacă prin notificare nu s-a solicitat acest lucru, lipsa soluționării acesteia

echivalând cu un refuz nejustificat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București care, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că în mod

greșit a reținut instanța de apel că preluarea imobilului de către stat s-a

realizat prin fraudarea legii, prin încălcarea Constituției, a normelor

internaționale și a normelor speciale în materie, motiv pentru care dreptul de

proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, iar statul nu are

titlu valabil asupra imobilului.

Se mai susține că

prin notificarea nr. 69/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanta a solicitat despăgubiri, iar instanța nu putea dispune restituirea

în natură a imobilului și, oricum nu putea soluționa această notificare pe

fond.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate de recurentă, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, conform actului

de vânzare cumpărare încheiat cu Banca Dichiu SA la data de 5 februarie 1947,

autentificat sub nr. 4593 din 6 februarie 1947 de către Tribunalul Ilfov,

Secția Notariat.

Imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1633.

Motivul de recurs

privind valabilitatea tidului de preluare a imobilului de către stat este

nefondat.

Decretul nr. 92/1950

nu constituie un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către

stat, întrucât acest decret încălca în mod flagrant Constituția României în

vigoare la acel moment, care, în art. 8, recunoștea și garanta în mod expres,

cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare

ale art. 10 și art. 11 prevăzând anumite excepții, care derogau de la

principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate privată. În

condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter

de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr.

92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de

excepție ale art. 10 și art. 11 din Constituția României.

Această constatare,

sprijinită de dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001, care enumera, la art.

2, printre titlurile nevalabile ale statului, Decretul nr. 92/1950, determină

consecința recunoașterii faptului că dreptul de proprietate al reclamantei nu a

ieșit în mod valabil din patrimoniul său, astfel că acest drept de proprietate

este recunoscut cu efect retroactiv.

Și critica vizând

greșita soluționare a notificării nr. 69/2001 de către instanțe este nefondată.

În mod normal,

ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de reclamantă în

condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o

dispoziție emisă de Primăria Municipiului București potrivit prevederilor

obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție

care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin.

(7) și alin. (8) din legea enunțată.

Cu alte

cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiție numai pentru refuzul

expres exprimat al entității notificate de a aproba acordarea măsurilor

reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze cazul, nefiresc

de altfel, de tăcere a unității notificate.

Lipsa de

reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiție al titularului

dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile

art. 21 din Constituție, precum și cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Așadar, pe cea

din urmă cale, justiția are obligația de a hotărî asupra încălcării drepturilor

cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după

caz, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie sau

dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună

chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.

Atitudinea

omisivă a persoanei juridice deținătoare, în cazul în speță îmbrăcând forma

lipsei răspunsului, concretizat în dispoziție, atrage competența instanței care

este în măsură să cenzureze chiar dispoziția prin care trebuie să se

soluționeze notificarea.

Pasivitatea

persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui

drept subiectiv civil, respectiv dreptul la restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului.

În aceste

condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea pasivității persoanei

deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune de realizare a dreptului, a cărei

cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială

și care instituie o procedură specială diferită de cea de drept comun.

În speță, în

raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 care instituie principiul

prevalentei restituirii în natură și față de împrejurarea că notificarea nu a

fost soluționată, în mod corect au dispus instanțele obligarea pârâtului să

emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea nr. 69/2001 formulată de

reclamantă în sensul restituirii în natură a imobilului situat în București, astfel

cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat la fond.

Pentru

considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei

nr. 679 din 25 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședința publică, astăzi 3 aprilie 2009.