ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1073/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1073/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1722 din 17

noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei B.E. împotriva pârâtei R.A.M.A., prin care se

solicita să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate

mobilul situat în București, sector 1 și să se constate nevalabilitatea

titlului statului pe acest imobil.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:

Imobilul

situat în București, compus din teren în suprafață de 340 mp și construcție, a fost dobândit de reclamanta B.E. prin contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 24 mai 1951 de Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Prin

Decizia nr. 1622 din 27 noiembrie 1976 emisă de Biroul Permanent al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București imobilul a fost

preluat cu plată în proprietatea statului, de la reclamanta B.E.

Identitatea

dintre cele două adrese menționate mai sus rezultă din expertiza extrajudiciară

topografică efectuată de expert R.P., depusă de reclamantă la dosar, din

certificatul eliberat la 24 decembrie 1970 de Consiliul Local al Sectorului 1

București, dar și din împrejurarea că prin Decizia civilă nr. 6021 din 19 iunie

2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, s-a constatat că reclamanta B.E. este îndreptățită la restituirea

în natură a apartamentului situat la etajul și mansarda construcției în,

sectorul 1, precum și că are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru apartamentul de la parterul aceluiași imobil.

În

temeiul acestei hotărâri, pronunțată ca urmare a desfășurării procedurii

administrative reglementate de Legea nr. 10/2001 și a exercitării dreptului

reclamantei de a contesta în justiție dispoziția emisă în cadrul acestei

proceduri, a fost emisă Dispoziția din 24 iulie 2007 de către Primarul General

al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură a părții

din imobil mai sus menționată, urmată de încheierea protocolului de predare

primire a imobilului cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația

Fondului Imobiliar.

Pârâta

R.A.M.A. a cumpărat de la Primăria Municipiului București prin SC H.N. SA, în

temeiul Legii nr. 112/1995, locuința situată la parterul imobilului din

București, sector 1.

Prin

sentința civilă nr. 2441 februarie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București a fost respinsă ca prescrisă cererea formulată de reclamanta din

cauza de față în contradictoriu cu pârâta R.A.M.A. privind constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare menționat mal sus.

În

raport de această situație de fapt, tribunalul a constatat că cererea de

chemare în judecată este neîntemeiată, deoarece, comparând titlurile părților,

a dat prioritate titlului pârâtei.

Astfel,

prin respingerea cererii de chemare în judecată prin care reclamanta a

solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare

încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului București, titlul de proprietate al

acesteia s-a consolidat.

Instanța

a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs

în interesul legii în ședința din data de 9 iunie 2008.

În

consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a

titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din

regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale

calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii nr. 10/2001.

Tribunalul

a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că reclamanta avea un

bun și deci, o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial,

prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

S-a

avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei a

fost realizată în baza Decretului nr. 223/1974, deci în perioada anterioară

momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație

neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a

dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la C.E.D.O.

Singura

speranță legitimă creată reclamantei a fost cea dată de Legea nr. 10/2001,

speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist,

iar, în condițiile în care reclamanta nu formulase acțiunea constatarea

nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a

obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995,

nu însă și a restituirii în natură.

Pe

de altă parte, cumpărătoarea, în baza Legii nr. 10/2001, beneficiază de un bun,

asupra căruia deține și posesia concretizată material.

Prin

Decizia civilă nr. 387 din 17 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a

III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței.

Pentru

a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin

Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că

imobilul în litigiu a fost preluat de stat abuziv, că reclamanta este

îndreptățită la restituirea în natură a imobilului a construcție, mai puțin

apartamentul de la parter, pentru care reclamanta va a primi măsuri reparatorii

echivalente cu diferența dintre valoarea încasată și actualizată cu indicele

inflației și valoarea corespunzătoare a apartamentului.

Potrivit

Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul

legii, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via”

și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Ca

atare, se constată că reclamanta, deși ar fi putut opta pentru calea acțiunii

în revendicare, a optat pentru calea specială de reparație prevăzută de Legea nr.

10/2001, notificând Primăria Municipiului București să-i restituie bunul

preluat abuziv de către stat.

Anterior

acestei notificări, reclamanta a stat în pasivitate, permițând pârâtei să

dobândească în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul în litigiu, deși avea

pârghiile legale pentru a contesta titlul statului asupra imobilului și a

solicita redobândirea lui prin acțiunea în revendicare.

Prin

Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a finalizat

procedura specială de reparație inițiată de reclamantă, în patrimoniul acesteia

reintrând parțial bunul preluat abuziv de către stat și parțial despăgubiri

pentru apartamentul vândut pârâtei la valoarea reală de circulație a acestuia.

Ca atare, pentru acest apartament, în momentul introducerii acțiunii în

revendicare - 20 februarie 2008, în patrimoniul reclamantei nu se mai găsea un

drept de proprietate, întrucât acesta fusese convertit - prin voința

reclamantei care a acționat pârghiile Legii nr. 10/2001 - într-un drept de

creanță constând în despăgubirile acordate prin Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

De

subliniat că aceste despăgubiri nu au constat în titluri de valoare la Fondul

Proprietatea, ci s-au raportat la valoarea de circulație a imobilului, astfel

încât acestea reprezintă despăgubiri reale și echitabile ale reclamantei.

În

consecință, nu se poate realiza o comparare a titlurilor părților în cadrul

acțiunii în revendicare, din moment ce în patrimoniul reclamantei nu se mai

regăsește dreptul de proprietate pentru acest apartament.

Ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat în instanță

nulitatea contractului de vânzare - cumpărare al pârâtei, încheiat de aceasta

cu statul în baza Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu.

Prin

sentința civilă nr. 2441 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, s-a respins ca prescrisă acțiunea

reclamantei de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare din 30

septembrie 1996.

Această

sentință, prin care irevocabil s-a menținut ca valabil titlul pârâtei pentru

apartamentul în litigiu, reprezintă un bun din perspectiva jurisprudenței

C.E.D.O., pârâta având un drept de proprietate asupra apartamentului, drept

care beneficiază de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai

trebuie subliniat faptul că apelanta reclamantă, pentru a avea un bun în sensul

art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, pe care să-l invoce în prezenta

cauză, trebuia să aibă acest bun în patrimoniul său la momentul introducerii

prezentei acțiuni.

Ca

urmare, nu este suficient doar ca fostul proprietar să se legitimeze cu titlul

originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci și ca acest titlu să-i

fi fost reconfirmat cu efect retroactiv și irevocabil printr-o hotărâre

judecătorească prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea titlului statului

implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul

reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin

Decizia nr. 6021/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-au verificat

aceste aspecte ci s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001

și s-a reținut că statul a preluat abuziv imobilul. Așa cum s-a statuat deja în

practica instanțelor și în jurisprudență, cele două noțiuni: „nevalabilitatea

titlului statului" și „preluarea abuzivă de către stat" a imobilelor

foștilor proprietari au consecințe juridice diferite.

Împotriva

deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că instanțele

anterioare au aplicat greșit dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

considerând că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001

nu mai pot exercita acțiuni în revendicare.

Pe

de altă parte, la data pronunțării sentinței, menționata decizie a secțiilor

unite nu era nici motivată, cu atât mai puțin obligatorie pentru instanța de

fond privind dezlegarea dată problemelor de drept

De

altfel, în considerentele deciziei în interesul legii se arată că, existența

Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, câtă vreme într-o atare acțiune reclamantul se

poate prevala de un bun în sensul Convenției.

În

cauza de față, având în vedere că apartamentul în litigiu a trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu legal, așa cum s-a reținut prin

Decizia civilă nr. 6021/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

de apel trebuia să aplice prevederile Convenției, respectiv al art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional.

Aceasta,

deoarece, prin Decizia nr. 6021/2006 Înalta Curte a recunoscut implicit dreptul

de proprietate al reclamantei cu efect retroactiv, astfel încât aceasta deține

un bun în sensul Convenției, iar prin înstrăinarea apartamentului către pârâta

chiriașă s-a realizat o privare a reclamantei de proprietatea sa.

Potrivit

Jurisprudenței C.E.D.O. - cauza Străin și alții contra României, cauza Porțeanu

contra României - vânzarea bunului reclamantului în temeiul Legii nr. 112/1995,

care nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite legal, îl împiedică pe

reclamant să beneficieze de dreptul său.

Chiar

dacă vânzarea a avut loc către terți de bună-credință și chiar când aceasta

este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de

proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală de despăgubire, ea constituie

o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional.

În

speță, în mod nelegal instanța de apel a considerat că reclamanta nu avea un

bun la data introducerii acțiunii și că pârâta are un drept de proprietate

asupra apartamentului, ce beneficiază de protecția instituită de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional, pentru că reclamantei i s-a respins ca prescrisă

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin sentința nr. 2441/2008 a Judecătoriei

sectorului 1 București.

Or,

potrivit jurisprudenței C.E.D.O., această vânzare nu poate fi considerată ca

fiind o privare de libertate justificată decât dacă se demonstrează că a

intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de

lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității, ceea ce nu este cazul

în speță.

Curtea

de apel a mai reținut că nu se poate proceda la o comparare a titlurilor

părților, atât timp cât prin Decizia nr. 6021/2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, reclamantei i s-au acordat despăgubiri pentru apartamentul în

litigiu, la valoarea de circulație a acestuia, ceea ce înseamnă că dreptul său

de proprietate a fost convertit într-un drept de creanță.

În

realitate, prin decizia menționată, reclamantei i s-au acordat în temeiul art. 18

din Legea nr. 10/2001 măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența

dintre valoarea despăgubirilor actualizate și valoarea corespunzătoare a

apartamentului și nu la valoarea de circulație a apartamentului cum greșit a

reținut instanța de apel.

Măsurile

reparatorii prin echivalent ce se vor acorda prin sistemul Fondului

Proprietatea nu reprezintă în accepțiunea C.E.D.O. o compensație echivalentă,

ci o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recurenta

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

în litigiu și obligarea pârâtei la a lăsa reclamantei în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, comun cu str. X,

sector 1 București.

Intimata

pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Recursul

este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

La

situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de

actuala configurație a art. 304 pct. 1 - 9 C.pr.civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite.

În

primul rând, curtea de apel nu a considerat inadmisibilă acțiunea în

revendicare, pe considerentul că o persoană care a apelat la dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu mai poate formula o astfel de acțiune, ci, analizând pe fond

cauza, a considerat că cea care are un titlu de proprietate asupra imobilului

în litigiu este pârâta, în timp ce reclamanta nu are un astfel de titlu.

Pentru

a ajunge la această concluzie, curtea de apel a reținut următoarele aspecte,

relevante în aplicarea art. 480 C. civ.:

Pe

de o parte, a reținut că, în procesul derulat la inițiativa reclamantei în

temeiul Legii nr. 10/2001, instanța a stabilit doar că preluarea imobilului s-a

făcut cu plată în temeiul Decretului nr. 223/1974, preluare pe care a

considerat-o abuzivă din perspectiva art. 2 din Legea specială de reparație.

Contrar

susținerilor recurentei, nu s-a stabilit că preluarea s-a făcut abuziv și fără

titlu valabil, neexistând o astfel de statuare în Decizia nr. 6021 din 19 iunie

2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală.

De

altfel, pentru a stabili care sunt măsurile reparatorii care i se cuvin

reclamantei în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care o parte din

imobil fusese vândută, iar o alta se afla încă în proprietatea statului, nu era

relevant dacă preluarea fusese abuzivă cu titlu valabil sau fără titlu valabil.

Pentru

a decide că apartamentul nr. 1 din imobil nu se poate restitui în natură,

Înalta Curte a aplicat art. 18 din legea nr. 10/2001, care interzice

restituirea în natură a apartamentelor vândute, fără nicio distincție după cum

preluarea se făcuse cu titlu valabil sau fără.

O

asemenea distincție prezenta relevanță, conform actului normativ în discuție,

într-o acțiune având ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de stat cu chiriașul, întemeiată pe dispozițiile art.

45 alin. (2) din lege.

Or,

reclamanta nu a înțeles să atace contractul de vânzare - cumpărare încheiat de

stat cu pârâta R.A.M. odată cu demararea procedurii de restituire întemeiată pe

Legea nr. 1072001, ci abia ulterior, după expirarea termenului legal prevăzut

în alin. ultim al art. 45, respectiv la data de 23 noiembrie 2007.

În

atare situație, acțiunea sa a fost respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr.

2441 din 22 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și

irevocabilă.

Pe

de altă parte, curtea de apel a stabilit că pârâta beneficiază de un titlu de

proprietate asupra apartamentului în litigiu, acesta constând în contractul de

vânzare - cumpărare din 30 septembrie 1996, încheiat cu Primăria municipiului

București.

Câtă

vreme acest contract nu a fost constatat nul, beneficiază de prezumția că a

fost încheiat legal, iar pârâta nu poate fi obligată să lase reclamatei imobilul

în deplină proprietate și liniștită posesie, în temeiul art. 480 C. civ.

Nici

din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu se poate reține nelegalitatea deciziei.

Astfel,

toată jurisprudența C.E.D.O. invocată de recurentă - cauzele Străin contra

României, Porțeanu contra României etc.- are ca situație premisă constatarea de

către instanțe a unei preluări fără titlu a imobilelor, cu consecința

incidenței art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că „persoanele

ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar avută la data preluării”.

Dreptul

de proprietate recunoscut - cu efect retroactiv - printr-o hotărâre

judecătorească reprezintă, potrivit C.E.D.O. (parag. 38 din hotărârea dată în

cauza Străin contra României), un bun în sensul Convenției, în legătură cu care

se poate analiza dacă a fost supus unei ingerințe neconforme cu Convenția prin

vânzarea către un terț, or, nu acesta este cazul în speță.

Faptul

că măsurile reparatorii prin echivalent propuse reclamantei în procedura Legii nr.

10/2001 asigură sau nu o reparație integrală din punct de vedere valoric nu

poate face obiect de analiză în prezentul litigiu, care are ca obiect doar

acțiunea în revendicare îndreptată de fosta proprietară împotriva actualei

proprietare.

De

asemenea, nici faptul că reclamanta nu a putut obține până în prezent

despăgubirile pentru apartamentul imposibil de restituit în natură, deoarece

Fondul Proprietatea nu ar funcționa – sancționată de C.E.D.O. în cauzele

Flaimbat și Katz contra României - nu poate constitui un temei al admiterii

acțiunii în revendicare.

Aceasta

deoarece ar însemna ca, pentru încălcarea de către stat a obligației pozitive

de a asigura implementarea cu o claritate și o coerență rezonabile a măsurii

reparatorii pe care el însuși a recunoscut-o reclamantei (parag. 92 din

hotărârea dată în cauza Păduraru contra României) să suporte consecințele nu

statul, ci un particular, respectiv pârâta R.A.M.A., ceea ce ar echivala cu o

nouă privare nelegală de proprietate, de data aceasta a pârâtei.

Acestea

sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 387/ A din 17 iunie

2009 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.