ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 323/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 323/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1595 din 13 decembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 9007/3/2006,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția de

inadmisibilitate; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul D.C.S.;

a fost anulată Decizia nr. 49/2006 emisă de pârâta; a fost obligată pârâta să

emită decizie motivată prin care să retrocedeze reclamantului cota de 1/2 din

imobilul teren în suprafață de 652,21 m.p. situat în București, sector 2,

astfel cum este identificat în raportul de expertiză nr. 1018 din 7 februarie 2007

întocmit de expertul M.N.D., cu următoarele vecinătăți: la nord pe o lungime de

30,59 m - imobilul de la nr. 10, la Est - pe o lungime de 19,66 m imobilul din

str. P., la Sud pe o lungime de 11,51 m și 27,81 m - imobilul de la nr. X, iar

de la punctul 38 la 33 cu str. P., la Vest pe o lungime de 18,88 m - str. A.I.;

s-a respins capătul de cerere privind restituirea în natură a imobilului

construcție, ca neîntemeiat; s-a luat act că reclamantul nu a solicitat

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a

reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, sub nr. 1773/2001

(fila 78), reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 10/2001, restituirea în

natură a imobilului situat în București, sectorul 2, compus din teren și

construcție.

Prin Decizia nr. 49/2006 emisă de pârâtă s-a dispus

respingerea notificării formulata de reclamanta S.G., ca neîntemeiată.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și

nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi,

iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili

măsuri reparatorii prin echivalent.

Imobilul - teren în suprafață de circa 660 mp situat

în București, sector 2, precum și construcțiile edificate pe acest teren, au

aparținut autorilor reclamantei, numiții H.S. și J.S., așa cum rezultă din

actul de vânzare -cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția notariat

sub nr. 19179/1932 (filele 80 - 82).

Prin actul de vânzare - cumpărare autentificat la

Tribunalul Ilfov, secția notariat sub nr. 33081 din 30 noiembrie 1933, numitul

J.S. a vândut lui H.S. cota sa indiviză de 1/2 din imobilul sus menționat pe

care vânzătorul o deținea în baza actului de vânzare -cumpărare autentificat la

Tribunalul Ilfov, secția notariat, sub nr. 19179/1932,

În urma decesului numitului H.S., au rămas ca

moștenitori copii săi minori A.S. și L.S.,conform jurnalului nr. 27428 din 21

decembrie 1943, pronunțat de Tribunalul Ilfov, secția a VI-a civilă, în Dosarul

nr. 7831/1943, numita V.S. având calitatea de tutore legat al minorilor (filele

85 - 87).

De pe urma defunctului S.A., decedat la data de 17

iunie 1996, a rămas ca unic moștenitor legal S.G., conform certificatului de

calitate de moștenitor nr. 148 din 2 octombrie 1996, emis de B.N.P. C.M. (fila

84).

Pe parcursul soluționării cauzei a decedat reclamanta

S.G. (certificat deces fila 141), iar în baza art. 243 C. proc. civ., a fost

introdus în cauză în calitate de reclamant moștenitorul acesteia, numitul C.S.D.,

conform certificatului de moștenitor nr. 69 din 20 iulie 2007 emis de B.N.P. M.

și M. (fila 155).

În concluzie, în raport de situația de fapt expusă în

cele ce preced, tribunalul a apreciat că s-a făcut dovada că autorul

reclamantului, numitul H.S. a deținut în proprietate imobilul respectiv, compus

din teren în suprafață de 660 mp (suprafața reală de 652,21 mp, conform

raportului de expertiză tehnică nr. 108/2007, efectuat de expert M.N.D.) și

care a intrat în proprietatea statului în anul 1995, fiind preluat în mod

abuziv de către regimul comunist prin Decretul nr. 409/1955, Decizia nr. 2204/1967

a Sfatului Popular al Raionului 23 august conform adresei din 19 iunie 2003,

emisă de SC F. SA (fila 47).

În prezent, imobilul se regăsește evidențiat la

poziția nr. 307 din anexa 4 a H.G. nr. 533/2002 cuprinzând lista imobilelor

aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome

privind Administrarea Patrimoniului Protocolului de Stat RA, conform adresei din

25 august 2003 emisă de pârâtă (fila 73).

În speța dedusă judecății, din conținutul actelor

menționate în cele ce preced rezultă în mod evident că terenul în suprafață

reală de 652/21 mp. (660 mp. din acte) a aparținut autorului reclamantului H.S.

și a fost trecut în proprietatea statului fără titlu în anul 1955.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele

preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se

restituie în natură în starea în care se află la data formulării cererii de

restituire și libere de orice sarcini.

Totodată, potrivit art. 21, imobilele terenuri și

construcții -preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică

de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin

decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare.

Din conținutul raportului de expertiză topografică nr.

1018 din 7 februarie 2007 întocmit de expertul M.N.D., rezultă că imobilul ce

formează obiectul litigiului are o suprafață a terenului de 652,21 mp. și că nu

există impedimente la restituirea în natură a acestuia.

În consecință, în raport de considerentele arătate,

tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită la restituire, în sensul prevăzut de Lege nr. 10/2001, a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, precum și faptul

că imobilul se încadrează în cele menționate de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001

(orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit

la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare (motiv

pentru care a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 49/2006 emisă de

pârâtă și a obligat pârâta să emită decizie motivată prin care să retocedeze

reclamantului cota de xfa din imobilul teren în suprafață de 652,21 mp. situat

în București, sector 2, astfel cum este identificat în raportul de expertiză nr.

1018 din 07 februarie 2007, întocmit de expertul M.N.D., cu vecinătățile

arătate anterior.

Tribunalul a apreciat necesar să dispună restituirea

imobilului teren numai pentru cota de V-2 și nu în integralitatea sa, pentru

următoarele considerente:

Este adevărat că dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4)

din Legea nr. 10/2001 stabilesc că cererea de restituire formulată în baza

acesteia are valoarea de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită și că, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută de Capitolul III profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire, însă aceste dispoziții nu conferă reclamantului calitatea de

persoană îndreptățită pentru întregul imobil, întrucât așa cum s-a arătat

anterior, în urma decesului lui H.S. au rămas ca moștenitori copiii săi minori

A.S. și L.S., conform jurnalului nr. 27428 din 21 decembrie 1943, pronunțat de

Tribunalul Ilfov, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 7831/1943, numita V.S. având

calitatea de tutore legal al minorilor (filele 85 - 87).

De pe urma defunctului S.A., decedat la 17 iunie 1996,

a rămas ca unic moștenitor legal S.G., conform certificatului de calitate de

moștenitor nr. 148 din 02 octombrie 1996 emis de B.N.P. C.M. (fila 84). Așadar,

Tribunalul a constatat că autorul reclamantului, H.S., care a deținut imobilul

integral în proprietate a decedat la data de 12 noiembrie 1943 (certificat

deces - fila 58), pe câtă vreme imobilul a fost trecut în proprietatea statului

la o dată ulterioară, respectiv în anul 1955, fiind preluat în mod abuziv de

către regimul comunist prin Decretul nr. 409/1955, Decizia nr. 2204/1967 a

Sfatului Popular al Raionului 23 August, conform adresei din 19 iunie 2003,

emisă de SC F. SA (fila 47).

În consecință, la data preluării de către stat a

imobilului, proprietar nu era H.S., ci existau doi proprietari, respectiv S.A. (al

cărui moștenitor este reclamantul) și S.L. care, așa cum a arătat reclamanta

inițială, este plecată din țară la o adresă necunoscută și nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001.

În raport de aceste considerente, tribunalul a

reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (4) invocate de către

reclamant, întrucât în speță nu este vorba de un alt moștenitor al persoanei

îndreptățite care nu a depus în termen cerere de restituire, ci S.L. este ea

însăși persoana îndreptățită la restituire pentru că la data preluării bunului

de către stat avea calitatea de proprietar al acestuia în cotă de 1/2.

Numai în situația în care S.L. ar fi decedat și ar fi

avut ca moștenitor pe contestatoarea inițială și alte persoane, iar aceste

persoane nu ar fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, atunci

contestatoarea - reclamantă inițială ar fi putut beneficia de cotele cuvenite

acestora.

Reclamanta inițială este unică moștenitoare a lui S.A.

care era proprietar la momentul preluării bunului de către stat în cota de V-2

alături de sora sa S.L., și, în consecință, dreptul de proprietate nu se poate

constata decât în raport de cota parte ideală deținută de către S.A., de 1/2,

conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cererea de restituire în natură a

imobilului construcție, aceasta este nefondată, întrucât potrivit raportului de

expertiză tehnică topografică nr. 1018 din 7 februarie 2007, efectuat de expert

M.N.D., pe terenul în suprafață de 652,21 mp situat în București, sector 2, se

află edificată o construcție CI, în suprafață de 221,32 mp la care se adaugă

terasele C2 și C3 de 37,93 mp și 4,85 mp precum și construcția C4, în suprafață

de 38,65 mp, având ca posesor Uniunea Democrată a Maghiarilor din România.

Potrivit aceluiași raport de expertiză, nu există o

identitate între imobilul construcție care a aparținut autorilor contestatoarei

și clădirea existentă în prezent, iar amplasarea și forma actualei construcții

diferă față de cea menționată în schița anexă la actul de vânzare - cumpărare,

care constituie titlul de proprietate al autorilor reclamantului potrivit

expertizei, fiind o altă construcție amplasată în alt loc.

Reclamantul a susținut că, în realitate construcția

veche a fost demolată, iar autorul său a edificat o nouă construcție și

dovedește calitatea de proprietar a autorului său cu fotografiile depuse la dosarul

cauzei, în care familia este fotografiată în fața imobilului - construcție,

imobil care este absolut identic cu cel existent în prezent.

Expertul C.S. precizează că, imobilul din

fotografiile anexate cauzei este identic cu construcția existentă în prezent pe

str. A.l., sectorul 2, așa cum a fost identificată de expert M.N.D.

Tribunalul a apreciat că, atât fotografiile depuse la

dosarul cauzei, cât și concluziile raportului de expertiză nu demonstrează că

autorul reclamantului ar fi fost proprietarul actualei construcții, pentru ca

reclamantul să beneficieze și de restituirea în natură a acesteia.

Hotărârea instanței de fond a fost atacată la 13

septembrie 2008 cu apel de către ambele părți. În urma criticilor formulate,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 321 din

08 mai 2009, cu majoritate a respins ca nefondat apelul formulat de RA Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva sentinței civile nr. 1595 din 13

decembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

A fost admis apelul formulat de contestatorul C.D.S. împotriva

aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul admiterii în

totalitate a acțiunii și obligării pârâtei RA Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat să emită o decizie motivată privind retrocedarea către

contestator a întregului imobil sectorul 2, compus din teren în suprafață de

652,21 mp. și construcție, așa cum a fost stabilit prin expertiză.

A fost menținută dispoziția privind respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii.

Prin opinia separată, s-a menținut cota indiviză de

V2 din imobilul teren și construcție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel,

în opinie majoritară, a reținut că imobilul situat în București, compus din

teren în suprafață de 660 m.p. și clădiri a fost dobândit de H. și J.S. prin

actul de vânzare-cumpărare încheiat la 16 iulie 1932, autentificat sub nr. 19179/1932,

la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov. H.S. a cumpărat de la J.S. jumătatea

indiviză prin actul de vânzare-cumpărare întocmit la 30 noiembrie 1933 și

autentificat sub nr. 33081/1933 de Secția Notariat a Tribunalului Ilfov.

H.S. și V.S., au avut împreună un fiu, S.A. și o

fiică S.L. S.H . a decedat în anul 1943, fiind moștenit de soția sa, S.V. și

minorii L. și A.S., astfel cum rezultă din jurnalul din 2 decembrie 1943,

întocmit de Tribunalul Ilfov, secția a Vl-a. Prin procesul verbal întocmit în Dosarul

nr. 7831/1943 s-a considerat deschisă succesiunea lui H.S., fiind acceptată sub

beneficiul de inventar de către V.S. și în acest document a fost menționat că

averea defunctului era compusă din drepturile și bunurile mobile menționate în

inventar.

S.A. a decedat la 7 iunie 1996, fiind moștenit de

soția sa S.G. conform certificatului de calitate de moștenitor din 2 octombrie 1996.

Prin notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 12928

din 16 iulie 2001, transmisă ulterior spre competentă soluționare la RA A.P.P.S.,

S.G. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector

2, compus din construcție și terenul aferent. S.G. a decedat la 7 iunie 2007,

fiind moștenită de C.S.D. în calitate de fiu, conform certificatului de

moștenitor din 20 iulie 2007.

Imobilul proprietatea lui H.S., deși conform

susținerilor din contestație a fost ocupat înainte de 23 august 1944 de armata

germană, iar ulterior de armata sovietică a fost trecut în proprietatea

Statului Român în baza Decretului nr. 409/1955, prin Decizia nr. 2204/1967 a

Biroului Permanent al Biroului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului

București. Prin Decizia civilă nr. 396 din 10 mai 1990, imobilul a fost trecut

în administrarea R.A.L., iar ulterior în administrarea RA A.P.P.S. Anterior

emiterii Deciziei nr. 224/1967 nu există nici un alt act oficial de preluare a

acestui imobil, astfel că susținerile apelantei pârâte R.A.A.P.P.S. în sensul

că acțiunea este inadmisibilă, sunt nefondate deoarece nu s-a probat că

imobilul a fost preluat legal de către stat înainte de anul 1945 și că prin

urmare o cerere de restituire a acestuia formulată în baza Legii nr. 10/2001

este inadmisibilă, deoarece imobilul vizat nu a fost preluat de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Preluarea în fapt a imobilului

succesiv de către forțele armate germane și sovietice nu echivalează cu o

preluare legală a imobilului înainte de anul 1945, fiind evident că doar Statul

Român este cel care în anul 1967 a preluat în mod oficial imobilul în baza

Decretului nr. 409/1955.

Fiind vorba de un imobil preluat abuziv după anul

1945, autoarea contestatorului – S.G. avea dreptul să formuleze notificare în

baza Legii nr. 10/2001. Aprecierea ca inadmisibilă a prezentei acțiuni ar

echivala cu o încălcare a accesului liber la justiție garantat de art. 21 din

Constituția României și de art. 6 din C.E.D.O.

Accesului liber la justiție i se pot aduce limitări

care însă trebuie să respecte câteva principii. Aceste limitări trebuie să

urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului; de

asemenea, este necesară asigurarea unui raport îngrădit de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese.

Limitările stabilite în practica C.E.D.O. vizează

următoarele aspecte:

1) autorizarea prealabilă pentru sesizarea instanței

în cazul persoanelor alienate mintal, în cazul persoanelor care au abuzat de

dreptul de acces la o instanță, în cazul minorilor sau la procedurile de

faliment și întotdeauna autorizarea trebuie să vină din partea unui organ

judiciar sau a unui magistrat și să fie dată în conformitate cu anumite

criterii.

2) condițiile procedurale ale acțiunii în justiție

reprezintă un alt tip de restricții admise:termenele pentru efectuarea

diferitelor acte de procedură termenele de prescripție, de decădere sau

sancțiunile pentru nerespectarea acestora, obligativitatea reprezentării de

către un avocat în fața instanțelor superioare, etc.

3) măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive

(autorizația de a introduce apel sau recurs și de a sesiza instanța de fond sau

instituirea unei amenzi pentru introducerea unei acțiuni vexatorii și lipsite

total de șanse de recurs.

4) Limitare din motive de securitate națională (de

ex. ascultări telefonice neanunțate).

5) renunțarea la dreptul de acces la o instanță.

6) retragerea personalități juridice.

7) acordarea imunității de jurisdicție anumitor

persoane.

Existența unei proceduri administrative prevăzută de

o lege internă nu se regăsește printre limitările statuate și enumerate

anterior.

În același sens, s-a arătat că în hotărârea

pronunțată de C.E.D.O. la 13 ianuarie 2009 în cauza Faimblat contra României se

arată că,indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară), oricum

în final executarea deciziei administrative sau a hotărârii judecătorești se

face, în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și deci

prin intermediul Fondului Proprietatea în privința căruia, Curtea a constatat

deja în numeroase alte cazuri, că nu funcționează în prezent de o manieră

susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă. în plus, nici Legea nr. 10/2001

și nici Legea de modificare nr. 247/2005, nu țin cont de prejudiciul suferit

prin absența prelungită a despăgubirii persoanelor care au fost private de

bunurile lor.

S-a mai arătat că Legea nr. 10/2001 deschide

reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul și

de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu în prezent,

nefiind în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea în natură

sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este

posibilă restituirea în natură.

În aceste condiții, imobilul în litigiu face parte

din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, astfel cum sunt definite în art.

2 alin. (1) lit. i). și având în vedere că acest imobil nu este înstrăinat,

fiind în continuare în administrarea Statului Român, respectiv a R.A.A.P.P.S.,

în mod corect instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate a

acțiunii ca neîntemeiată, iar reiterarea ca motiv de ordine publică a acestei

excepții de către apelanta R.A.A.P.P.S., este nefondată.

În privința susținerilor apelantei R.A.A.P.P.S. că

între imobilul construcție care a aparținut autorilor apelantului contestator

și clădirea existentă în prezent nu există identitate, Curtea a reținut că sunt

nefondate, având în vedere atât înscrisurile depuse la dosarul de fond, cât și

în apel (acte de proprietate, schițe și fotografii) cât și față de concluziile

raportului de expertiză tehnică întocmit de inginer H.V. care precizează că,

imobilul cu componentele sale, situat la adresa din București, sector 2

construcția CI corp principal, terasă, C2 din fața corpului principal, terasa

C3, din spatele corpului principal a fost executată datorită schimbării

poziției casei scărilor și construcția C4 corp semnalat numai parter au același

amplasament și s-au păstrat în proporție de 100%. Astfel este evident că

imobilul solicitat a fi restituit este unul și același cu cel deținut de

autorul contestatorului. Expertiza efectuată în apel înlătură astfel caracterul

incert al concluziilor expertizei de la fond care a arătat că este foarte

posibil ca imobilul din fotografiile prezentate din anii 1935 - 1937 să fie

identic cu construcția existentă în prezent.

Raportul de expertiză efectuat în apel a analizat

toate schițele și planurile depuse la dosar și a stabilit cu certitudine că

imobilul solicitat este unul și același cu cel preluat de către stat în 1967.

În privința susținerilor apelantei R.A. Administrarea

Patrimoniului Protocolului de Stat, în sensul că D.S.C. ar avea dreptul numai

la o cotă de V2 din imobil, în timp ce apelantul susține că este îndreptățit la

restituirea întregului imobil, Curtea în majoritate a constatat că succesiunea

fostului proprietar H.S. nu a fost dezbătută stabilindu-se prin procesul -

verbal din Dosarul nr. 7831/1943 că V.S. a acceptat succesiunea în numele său

și pentru numiții S.A. și S.L. în privința bunurilor mobile precizate în

inventar. Succesiunea lui S.V. nu a fost de asemenea dezbătută, astfel încât

moștenitorii lui H.S. și H.V. sunt cei doi copii A. și L. H.A. a decedat la 17

iunie 1996 fiind moștenit de S.G., iar S.G. decedată la 7 iunie 2007 a fost

moștenită de C.D.S.

Moștenitorii lui H.S. nu au acceptat moștenirea

pentru imobilul în cauză după 6 martie 1945, astfel încât sunt repuși de drept

în termenul de acceptare a succesiunii. Cererea de restituire are valoare de

acceptare a succesiunii, iar de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat această procedură profită moștenitorii care au depus în termen

cererea de reconstituire (art. 4 alin. (3), (4)).

Astfel, persoanele îndreptățite coproprietare ale

bunului imobil erau S.A. moștenit de S.G. și S.L.

Cum S.L. nu a formulat notificare, cota de V2 ce-i

revenea acesteia îi profită lui S.G. - singura moștenitoare legală a

persoanelor îndreptățite la restituire - S.A. care beneficiază de prevederile

Legii nr. 10/2001 conform art. 4 alin. (2).

Prin urmare, S.G. singura care a formulat notificare

era îndreptățită la restituirea în natură a întregului imobil și nu numai la

cota de V2 .

Astfel, procedura administrativă prevăzută în Legea nr.

10/2001 în baza art. 4 urmărește de fapt principiul restituirii în natură

prevăzut în art. 1 a întregului imobil, chiar dacă notificarea nu a fost

formulată de toate persoanele coproprietare îndreptățite la restituire, ci

numai de unul dintre moștenitori.

Același principiu a fost consacrat în cadrul

procedurilor judiciare prin jurisprudenta constantă a C.E.D.O. care a precizat,

în cauza L. împotriva României, că în mod greșit instanțele de judecată au

respins ea inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată doar de un singur

moștenitor, pentru nerespectarea principiului unanimității,încălcându-se astfel

art. 6 din C.E.D.O. privind liberul acces la un tribunal.

Față de aceste considerente s-a pronunțat hotărârea

de către instanța de apel cu majoritate.

În ceea ce privește opinia separată care s-a

pronunțat în sensul menținerii cotei indivize de V2 din imobilul teren și

construcție, s-a învederat că potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată, „în cazul în care restituirea este

cerută de mai multe persoane îndreptățite coproprietare ale imobilului

solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți

egale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază și

moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite".

Din examinarea actelor dosarului, s-a reținut că

proprietarul imobilului din litigiu H.S. decedat în anul 1943 a fost moștenit

de cei doi descendenți ai săi S.L. și S.A. Acesta din urmă a decedat la data de

17 iunie 1996 și a fost moștenit de către soția supraviețuitoare S.G. decedată

la 7 iunie 2007. La rândul său, S.G. a fost moștenită de către C.D.S., care a

continuat procesul declanșat de către mama sa.

S-a reținut că intimatul C.D.S. este îndreptățit la

restituire numai în limita cotei moștenită de autoarea sa, și respectiv soțul

acesteia S.A. și anume cota de 1/2 din moștenirea rămasă după H.S. Cealaltă

cotă de V2 i se cuvenea numitei S.L., care nu a formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001 și nici nu există indicii precum că ar fi decedat.

În acest sens s-a arătat că sunt aplicabile

prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, de cotele

moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la

capitolul 3, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au

depus în termen cerere de restituire. Or, persoană îndreptățită putea fi, dacă

trăia, S.A., dar numai în limita cotei de V2.

Contestatorul C.D.S. nu are calitatea de moștenitor

al celei ce ar fi putut avea calitatea de persoană îndreptățită S.L., situație

în care nu poate fi îndrituit și la restituirea cotei acesteia.

Pentru considerentele de mai sus, s-a opinat în

sensul acordării dreptului la cota de V2 din imobil, așa cum s-a stabilit prin

sentința instanței de fond.

Împotriva Deciziei nr. 321 din 08 mai 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, în termen legal a declarat recurs

pârâta R.A.A.P.P.S. care, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Recurenta a susținut că, instanța de apel, în mod

nelegal, a apreciat că apelantul contestator este îndreptățit la restituirea

întregului imobil.

În acest sens, arată că la data preluării de către

stat a imobilului prin Decretul nr. 409/1955 și Decizia nr. 2204/1976 a

Sfatului Popular al Raionului 23 August, proprietar nu era H.S., ci existau doi

proprietari, S.A. și S.L., ultima neformulând notificare în baza Legii nr. 10/2001.

S-a mai arătat că, dispozițiile legale nu conferă

reclamantului calitatea de persoană îndreptățită pentru restituirea întregului

imobil, întrucât nu este vorba în speță de un alt moștenitor al persoanei

îndreptățite care nu a depus în termen cerere de restituire, ci S.L. este ea

însăși persoana îndreptățită la restituire, pentru că la data preluării bunului

de către stat avea calitatea de proprietar al acesteia în cotă de V2.

Critica recurentei-pârâte este de fapt în sensul

opiniei separate formulate în apel.

Un alt aspect criticat este cel referitor la faptul

că nu există identitate între imobilul construcție care a aparținut autorilor

apelantului-contestator și clădirea există în prezent.

Se susține că, potrivit raportului de expertiză

întocmit în cauză s-a evidențiat că amplasarea și forma actuală a construcției

diferă față de cea menționată în schița anexă la actul de vânzare-cumpărare,

care constituie titlu de proprietate al autorilor reclamantului, construcția

prezentă este diferită și amplasată în alt loc.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate

și întemeiate pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de

recurs îl reține ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la cota din imobilul construcție și teren

ce urmează a fi restituită contestatorului, se reține că instanța de apel a

stabilit corect că aceasta este de 100% și nu numai de V2 parte cum susține

recurenta.

Este adevărat că succesiunea defunctului H.S. nu a

fost dezbătută dar, prin procesul verbal întocmit în 1943 s-a stabilit că numai

soția supraviețuitoare S.V. a acceptat succesiunea în numele său pentru minorii

S.A. și L.

Nici succesiunea lui S.V. nu a fost dezbătută.

În raport de aceste considerente, nu poate fi

tăgăduit faptul că moștenitorii lui H.S. și V.S. sunt cei doi descendenți S.A. și

S.L.

Chiar dacă moștenitorii lui H.S. nu au acceptat

expres succesiunea pentru imobilul din cauză, conform Legii 10/2001 au fost

repuși în termenul de acceptare a succesiunii, chiar prin cererea de restituire

a bunului care echivalează cu o cerere de acceptare expresă a moștenirii.

Persoanele îndreptățite la restituirea imobilului în

cauză erau S.A., care a fost moștenit de soția sa S.G. și S.L.

S-a dovedit că moștenitoarea S.L. nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, împrejurare în care de cota sa profită

cealaltă moștenitoare, S.G. care, în termen legal, în calitatea sa de

moștenitoare a soțului său S.A., conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

a formulat notificare.

Moștenitorul lui S.G. este contestatorul C.D.S. care

este persoană îndreptățită la restituirea întregului imobil, teren și construcție,

situat în București.

Corect s-a reținut de către instanța de apel și

faptul că imobilul teren și construcție în litigiu de față este cel edificat de

autorul contestatorului, H.S., care este unul și același cu imobilul preluat de

către Statul Român.

Prin raportul de expertiză topografică întocmit în

fața instanței de fond, s-a arătat că „imobilul teren este același cu cel

descris prin schița anexă la actul de vânzare".

În ceea ce privește imobilul construcție, s-a reținut

că la 19 august 1933, Municipiul București - Primăria Sectorului 2 - Serviciul

Arhitectură a eliberat autorizația nr. 59/A prin care a fost autorizat autorul

contestatorului, H.S., să edifice o construcție pe proprietatea sa din

București.

Prin expertiza tehnică în construcții, efectuată în

faza procesuală a apelului, s-a concluzionat că "în mod sigur construcțiile

au subzistat până în prezent au același amplasament și în mod sigur s-au păstrat

în proporție de 100%".

Același expert menționează că în raport de schițele anexe

la autorizația de construire, emisă la 19 august 1933 există două mici modificări

în sensul că "față de cele 4 puncte din autorizație proprietarul în timpul

executării a dorit să facă două modificări, în rest totul fiind identic față de

planurile prin care s-a obținut autorizația nr. 59/A/1933.".

Mai arată că, în fotografiile prezentate de

contestator sunt proprietarii imobilului, respectiv H.S. împreună cu soția,

imobilul fiind cel din litigiu.

Corect instanța de apel a concluzionat că în speță

s-a făcut dovada deplină a identității dintre imobilul teren + construcție,

situat în București, imobil de care autorul contestatorului a fost deposedat

abuziv de Statul Român.

Pentru considerentele expuse, se reține că hotărârea

instanței de apel este legală, în afara criticilor formulate prin prisma

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de pârâtă să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S.

Împotriva Deciziei nr. 321 din 08 mai 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2010.