ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2748/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București la 17 iulie 2008, reclamanții S.S.M., S.E.D. și

S.C.M.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului

să le predea în deplină proprietate și liniștită posesie terenul ce constituie curtea

imobilului situat în București, str. Ș.M. nr. x.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că

prin notificarea nr. 2658/2001, în baza căreia s-a constituit Dosarul nr. 9466

din 08 iulie 2001, au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București,

str. Ș.M. nr. x, compus din teren și construcție, însă pârâtul a refuzat să răspundă

notificării.

Au mai susținut

reclamanții că cele 3 apartamente ce intră în compunerea construcției le-au fost

restituite pe cale judecătorească, iar terenul în suprafață de 147,29 m.p. aferent

imobilului de la numărul y pe aceeași stradă a fost restituit prin dispozițiile

Primarului General nr. 536 din 18 septembrie 2002 și nr. 589 din 16 octombrie 2002,

modificate prin dispozițiile nr. 3324 și 3325 din 10 septembrie 2004.

Reclamanții au

arătat că atât imobilul de la numărul y, cât și imobilul de la numărul x au aparținut

aceluiași proprietar, V.S., curtea celor două imobile fiind comună, trecerea acestor

imobile în patrimoniul statului „fără titlu” fiind stabilită cu putere de lucru

judecat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate asupra

cererilor de revendicare formulate de reclamanți.

Prin sentința

civilă nr. 69 din 23 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis cererea de chemare în judecată l-a obligat pe pârât să emită dispoziție de

restituire în natură a suprafeței de 43,90 m.p. din str. Ș.M. nr. x.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au făcut dovada legitimării

procesuale active, întrucât terenul ce face obiectul acțiunii reprezintă parte din

terenul aferent imobilului din str. Ș.M. nr. x, imobil ce a aparținut autoarei reclamanților

V.P. conform actului dotal din 12 iulie 1938.

Imobilul în integralitatea

lui a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului prin aplicarea dispozițiilor

Decretului nr. 92/1950, lipsa titlului valabil al statului asupra imobilului fiind

reținută cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2034 din 06

decembrie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în Dosar

nr. 30663/l/2005.

Din concluziile

raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat că suprafața de 43,90 m.p.

teren, situat în strada Ș.M. nr. x, este reprezentată de curtea acestui imobil,

deservind accesul în locuință.

Cum în cauză s-a

făcut dovada faptului că reclamanții s-au adresat pârâtului cu notificarea nr.

2658 din 08 august 2001, fără ca pârâtul să răspundă acesteia în acord cu dispozițiile

art. 25 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că cererea reclamanților este

întemeiată, aceștia sunt proprietarii construcției din str. Ș.M. nr. x, iar prin

dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001 se instituie regula restituirii în natură

a imobilelor ce fac obiectul acestei legi, în speță nefiind făcută dovada imposibilității

acordării de măsuri reparatorii în această modalitate. În consecință, în raport

de cele reținute, tribunalul a admis cererea, a obligat pârâtul să emită dispoziție

de restituire în natură a suprafeței de 43,90 m.p. (curtea imobilului) din strada

Ș.M. nr. x, către reclamanți.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții S.S.M., S.E.D. și S.C.M.C. și pârâtul Municipiul București

reprezentat prin Primarul General.

În motivarea apelului,

apelanții-reclamanți au arătat că, prin cererea introductivă, au solicitat instanței

de judecată să constate refuzul nejustificat al pârâtului Municipiul București de

a emite dispoziție motivată pentru restituirea în natură a terenului ce face obiectul

litigiului și soluționând pe fond cauza, să oblige pârâtul să le predea în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 43,90 m.p. situat în București,

str. Ș.M. nr. x.

Or, soluționând

cauza, tribunalul a admis cererea și a obligat pârâtul Municipiul București să emită

dispoziție de restituire în natură a suprafeței de 43,90 m.p. din strada Ș.M.

nr. x, către reclamanți.

Această modalitate

de soluționare a cererii este nelegală, întrucât instanța de fond ar fi trebuit

să oblige pârâtul Municipiul București la lăsarea imobilului în deplin proprietate

și liniștită posesie, astfel cum au solicitat prin cererea introductivă.

S-a arătat că

această critică este în conformitate cu Decizia în interesul Legii nr. XX din 19

martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite,

astfel încât instanța trebuia să soluționeze acțiunea recurenților-reclamanți pe

fond, așa cum au solicitat în petitul acțiunii, iar nu numai contestația împotriva

refuzului nejustificat al intimatului Municipiul București de a soluționa cererea

de restituire.

De altfel, reluarea

procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni și principiului soluționării

cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care România este

parte.

Prin apelul declarat,

pârâtul Municipiul București a susținut că în mod greșit instanța a admis acțiunea,

obligându-l la emiterea dispoziției întrucât, în acest fel, s-a substituit într-un

drept pe care legiuitorul l-a stabilit în favoarea unității deținătoare.

S-a mai arătat

că notificarea urma să fie analizată pe cale administrativă și în măsura în care

se demonstra existența dreptului de proprietate, formularea notificării în termen

și posibilitatea restituirii în natură, s-ar fi emis o dispoziție în acest sens.

Abia în aceste

condiții, dispoziția emisă de entitatea deținătoare ar fi putut fi cenzurată de

instanță, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia

nr. 448 din 29 septembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de Municipiul București, a admis apelul formulat

de către reclamanți și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că

a obligat pe pârât să restituie reclamanților, în natură, terenul în suprafață de

43,90 m.p., situat în București, str. Ș.M., nr. x.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că reclamanții au justificat calitatea de persoane îndreptățite

la restituirea terenului – care a aparținut autoarei lor, V.P., precum și împrejurarea

că terenul este liber de construcții și are destinația de “curte pentru accesul

în locuința din str. Ș. M. nr. x”.

Apelantul-pârât

nu a contestat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii,

nici faptul că terenul este liber și poate fi restituit în natură, susținând în

schimb, că instanța de judecată nu se poate subroga în dreptul unității deținătoare

de a soluționa notificarea.

S-a constatat

însă, că o asemenea susținere vine în contradicție cu cele statuate prin decizia

în interesul Legii nr. XX/2007, conform căreia instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde notificării.

Cum în speță nu

s-a făcut dovada unor motive întemeiate care să-l fi împiedicat pe pârât să soluționeze

notificarea, rezultă caracterul nefondat al susținerilor acestuia în ce privește

abilitarea instanței de a soluționa pe fond acțiunea reclamanților sub aspectul

măsurilor reparatorii.

Reținând aceleași

considerente ale deciziei nr. XX/2007, instanța de apel a constatat că, fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a terenului,

trebuie ca prin hotărâre judecătorească să se dispună în acest sens.

Ca atare, critica

reclamanților pe aspectul menționat a fost găsită întemeiată și schimbată sentința

în sensul obligării pârâtului la restituirea terenului.

Împotriva deciziei

a declarat recurs apelantul-pârât, care a formulat critici pe temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a arătat următoarele:

- Hotărârea este

lipsită de temei legal deoarece potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul

dat de Normele metodologice, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației

unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două

date de referință: fie data depunerii notificării, fie aceea a depunerii actelor

doveditoare.

Or, în cazul în

care n-au fost atașate notificării toate actele doveditoare și nici nu a fost depusă

o declarație a persoanei îndreptățite în sensul că nu mai sunt alte înscrisuri de

administrat, termenul de 60 de zile nu era îndeplinit.

În ce privește

termenul înăuntrul căruia puteau fi anexat actele notificării, acesta a fost prelungit

de mai multe ori, prin efectul unor Ordonanțe de urgență ale Guvernului.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea

recursului întrucât criticile nu se încadrează în motivele reglementate de art.

304 C. proc. civ. Pe fond s-a susținut caracterul legal al soluției, care a făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor Legii 10/2001.

Examinând criticile

deduse judecății Înalta Curte constată că, într-adevăr, acesta nu se încadrează

în dispoz. art. 304 C. proc. civ., pentru a fi cenzurabile pe calea recursului.

Astfel, instanța

de apel a avut de tranșat jurisdicțional, urmare a celor două apeluri exercitate

în cauză, problema soluționării pe fond a solicitării persoanei îndreptățite, atunci

când entitatea deținătoare nu comunică răspuns acesteia înăuntrul termenului stabilit

de lege.

Cu privire la

calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, s-a reținut expres în considerentele

deciziei atacate, că aceasta nu este contestată de către pârât, care pune în discuție

abilitatea instanței de a judeca fondul pretențiilor, susținându-se că aceasta ar

însemna o substituire în atribuțiile entității deținătoare.

Or, făcând referire

la decizia în interesul legii (nr. XX/2007) instanța de apel a răspuns punctual

criticilor formulate, arătând de ce pretențiile trebuie cercetate pe fond și în

condițiile în care este demonstrată calitatea de persoană îndreptățită, iar regimul

juridic al terenului este unul care îl face restituibil în natură, hotărârea trebuie

să dispună în acest sens (fiind obligat pârâtul la restituirea bunului).

Fără să combată

în vreun fel considerentele instanței, care au justificat soluția adoptată, recurentul

formulează critici străine aspectelor care au făcut obiectul judecății în apel și

argumentelor determinante care au impus modificarea soluției de primă instanță.

Astfel, recurentul

face referire la natura termenului de 60 zile înăuntrul căruia trebuie rezolvată

notificarea și la momentele diferite de la care poate începe să curgă acest termen

(în funcție de depunerea sau nu, atașat notificării, a actelor doveditoare).

Asemenea referiri

din dezvoltarea motivelor de recurs nu se pot constitui însă, în critici de nelegalitate

în condițiile strict reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Fără a combate

dezlegarea jurisdicțională dată de instanța de apel aspectelor care au învestit-o,

recurentul-pârât susține nemulțumirea față de soluție pe chestiuni străine judecății

din apel și ca atare, lipsite de pertinență.

Deși a fost invocată

nesocotirea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, aspectul nu se poate constitui

într-unul de nelegalitate a deciziei, în condițiile în care nu acesta a reprezentat

obiect de analiză în apel.

Ca atare, pretinsele

motive de nelegalitate nu sunt formulate cu respectarea exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c), cu referire la art. 304 C. proc. civ., în sensul în care ele

nu pot face cenzurabilă soluția din apel, întrucât vizează aspecte străine celor

care au fundamentat hotărârea recurată.

Rezultă pe de

o parte, că indicarea ca fundament juridic al cererii de recurs a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal și pe de altă parte, că

dezvoltarea argumentelor nu face posibilă încadrarea lor în alte cazuri de recurs.

În consecință,

văzând dispoz. art. 302

1

alin. (1) lit. c) cu referire la art. 306

alin. (1) C. proc. civ., se va constata nulitatea recursului exercitat în condiții

procedurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de

pârâtul Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei

nr. 448 A din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2010.