ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 7 mai 2009, D.M., N.M.A. și N.L.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul general solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din terenul în suprafață de 189,67 mp (din totalul de 270 mp) și construcția edificată pe acesta, mai puțin apartamentul nr. 1 vândut în baza Legii nr. 112/1995. În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 4 și 25 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au arătat că s-au adresat pe calea legii speciale, pârâtului, în calitate de deținător al imobilului mai sus identificat, conform notificării din 10 august 2001, împreună cu G.V.

(ce a decedat ulterior, la 17 ianuarie 2001), reclamanta N.L.A., fiind unica moștenitoare a defunctei, dar Municipiul București prin Primarul general nu a răspuns solicitărilor reclamanților, în sensul emiterii unei decizii sau dispoziții motivate, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001. Reclamanții au precizat că sunt moștenitorii defunctei proprietare E.F., imobilul fiind preluat abuziv în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950, și în baza Legii nr. 112/1995, o parte din acesta a fost vândut chiriașei P.V. (apartam. I) conform contractului nr. 3520 din 22 aprilie 1997, fiind comoștenitori alături de alte persoane care nu au formulat notificare. La termenul din 25 ianuarie 2009 I.R.A. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Municipiul București prin Primarul general, în calitate de proprietar al apartamentului nr. I al imobilului în litigiu, solicitând respingerea acțiunii.

Prin Sentința nr. 80 din 25 ianuarie 2010, Tribunalului București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității, și a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul general. A dispus obligarea pârâtului să restituie în natură reclamanților imobilul compus din construcție (mai puțin apartam. I) și terenul în suprafață de 189,67 mp. A respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtei, formulată de I.R.A. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și față de împrejurarea că pârâtul nu a respectat dispozițiile art. 25 și 26 din acest act normativ, de a se pronunța în termen de 60 de zile asupra notificării reclamanților, a apreciat întemeiată acțiunea.

Tribunalul și-a motivat soluția și în raport de Decizia nr. XX din 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a admis recursul în interesul legii declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, acesta neputând rămâne necenzurat, deoarece nicio dispoziție legală nu limitează dreptul persoanei îndreptățite de a se adresa instanței competente, în lumina prevederilor art. 21 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește cererea de intervenție accesorie formulată de l.R.A., tribunalul a reținut că, potrivit Adresei din 15 aprilie 2005 emisă de SC A. SA, imobilul în litigiu a intrat abuziv în posesia statului în baza Decretului nr. 92/1950, poz.

2575 din anexa pentru București, în actul de naționalizare figurând ca proprietar al acestuia, I.E., iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost vândut către P.V. doar o unitate locativă, restul imobilului fiind deținut de Municipiul București și închiriat fam. G. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel pârâtul Municipiul bucurești prin Primarul general și intervenientul l.R.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Apelantul-pârât a susținut că instanța de fond nu a identificat corect imobilul, a interpretat greșit raportul juridic, în sensul restituirii în natură a imobilului, neacordând măsuri reparatorii, deoarece instanța trebuia să constate dreptul la despăgubiri, restituirea în natură fiind condiționată și de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate.

În criticile sale, intervenientul a evidențiat că acțiunea este inadmisibilă, excepția fiind respinsă în mod eronat, față de necesitatea parcurgerii procedurii prealabile instituite de Legea nr. 554/2004, a dat o interpretare greșită naturii juridice a termenului de 60 de zile și a ignorat regula unanimității. Prin Decizia nr. 583/A din 6 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârât și intervenient, reținând următoarele: În raport de obiectul învestirii, restituirea imobilului identificat ca fiind în București, preluat pe numele lui I.C.E., și care, în urma actului de partaj din 17 iunie 1939 a fost atribuit lui E.F., aceasta devenind proprietara exclusivă a imobilului, nu a vizat și apartamentul nr. l, vândut în baza Legii nr. 112/1995, intervenientului l.R.A.

Urmare decesului intervenit la 19 iunie 1958, de pe urma lui E.F. au rămas ca moștenitori, G.G., G.A., G.R. și G.M., conform certificatului de moștenitor nr. X/1958. Conform certificatului de moștenitor din 14 februarie 2000, de pe urma defunctei G.G. (decedată la 2 aprilie 1980) au rămas ca moștenitori, P.V.C.A., reclamantul D.R.M., N.M.A., iar de pe urma lui G.M., N.L.A. De asemenea, urmare decesului lui G.V., la 17 ianuarie 2002 a rămas ca moștenitoare N.M.A., în baza certificatului de moștenitor din 08 iulie 2003. Instanța de control judiciar a reținut că moștenitorul testamentar al defunctei E.F., G.R. a decedat la 27 decembrie 1960, pe timpul vieții fiind căsătorit cu G.V. (decedată și aceasta la 17 ianuarie 2002), iar de pe urma acesteia a rămas ca unică moștenitoare N.M.A.

G.G. a decedat la 2 februarie 1980, fără moștenitori, iar în ceea ce privește identificarea imobilului, criticile au fost respinse, cu motivarea că, din conținutul adresei nr. Y/2007 emisă de Primăria Municipiului București a rezultat că imobilul care figura în anul 1948 cu nr. 63 a fost același cu imobilul consemnat în evidențele cadastrale întocmite la nivelul anului 1986. Conform planului topografic de identificare a acestuia și în baza adresei din 15 aprilie 2005 emisă de SC A. SA, imobilul a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului-lege nr. 92/1950, poz.

2575 de la E.I., din procesul-verbal nr. Z/1940 emis de Cartea funciară București, rezultând că imobilul a avut ca proprietară pe E.F., ca efect al ieșirii din indiviziune cu E.l., la 17 iunie 1939. Curtea de Apel București a constatat că sunt nefondate criticile referitoare la existența unui interes legitim și actul al intervenientului I.R.A., deoarece apartamentul nr. l al imobilului nu a făcut obiectul notificării, așa încât, nu se poate reține cu temei, greșita respingere a cererii de intervenție. Instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește excepțiile inadmisibilității și încălcării regulii unanimității, criticile nu sunt fondate, deoarece apelantul principal, pârâtul Municipiul București prin Primarul general nu le-a invocat în cererea sa de apel, astfel încât nu pot fi susținute de intervenientul accesoriu, care, de pe poziția sa procesuală, sprijină doar susținerile părții în favoarea căreia a intervenit în proces.

Împotriva Deciziei nr. 583/A din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul general, criticând-o în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocând ca motive de nelegalitate, nedovedirea dreptului de proprietate și a eventualelor despăgubiri acordate, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România și încălcarea dispozițiilor art. 21 - 23 din actul normativ de reparație.

Recursul declarat de pârât este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit legii speciale de reparație, dovedirea dreptului de proprietate are un caracter specific, pe tărâmul Legii nr. 10/2001, sintagma "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" având, prin urmare, în accepțiunea acesteia, asemenea celorlalte acte normative cu un caracter asemănător, un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare, corespunzătoare dreptului comun în materie, reglementare ce se înscrie în spiritul și finalitatea acestei legi. Esențial în contextul arătat este a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptățite sau a moștenitor acesteia, încadrarea preluării conform art. 2 alin. (1) din lege, fiind definitorie.

Deoarece art. 22 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 23) nu cuprinde dispoziții speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanei îndreptățite, rezultă că în această materie, ce vizează redobândirea imobilelor preluate abuziv, în privința dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se realizeze potrivit dreptului comun, așa încât sunt admisibile și alte mijloace de probă. În speță, cum corect au apreciat ambele instanțe, reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori ai persoanei îndreptățite la restituire, reținându-se că imobilul a fost preluat abuziv, în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 de la autoarea reclamanților E.I.F., fiind dovedită legitimarea procesuală a reclamanților, potrivit dispozițiilor art. 3 și 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Imobilul a fost preluat abuziv în temeiul decretului sus-menționat, ulterior, în baza Legii nr. 112/1995 fiind vândut chiriașei P.V. o parte din imobil (contractul nr. AX/1997), respectiv apartam. 1, care nu a făcut obiectul notificării, acesta fiind compus din 3 camere, hol, cămară, vestibul, bucătărie și boxă, în suprafață totală utilă de 101,76 mp, reprezentând o cotă de 44,63% din întregul imobil, cu teren aferent de 80,33 mp sub construcție. S-a dovedit cu înscrisurile de la dosarul nr. 19091/3/2009 al Tribunalului București că, prin Notificarea nr. 2455 din 10 august 2001 adresată Primăriei Municipiului București, prin intermediul BEJ A.P., reclamanții și G.V. ( decedată ulterior, la 17 ianuarie 2002) au solicitat restituirea imobilului, în calitatea de moștenitori ai proprietarei E.F.

Urmare decesului lui G.V., a rămas unică moștenitoare N.L.A., conform certificatului de moștenitor nr. XY/2003 emis de Biroul Notarului Public V.D., imobilul fiind preluat pe numele lui I.C.E., ca efect al actului de partaj nr. XZ/1939, fiind atribuit lui E.F., care a devenit proprietară exclusivă asupra acestuia. S-a dovedit că de pe urma acesteia au cules moștenirea: G.G., G.A., G.R. și G.M., conform certificatului de moștenitor nr. X/1958 emis de Notariatul de Stat București, având la bază testamentul olograf întocmit la data de 20 martie 1957 lăsat de către defunctă. Apoi, de pe urma lui G.G. (decedată la 2 aprilie 1980) au rămas ca moștenitori D.R.M., N.M.A., conform certificatului de moștenitor din 14 februarie 2000 emis de Biroul Notarului Public L.I.

și L.G.; urmare decesului lui G.M., la 8 decembrie 1988, a rămas ca moștenitoare N.L.A., conform certificatului de moștenitor din 17 februarie 1993, emis de către Notariatul de Stat al sectorului 1 București; de pe urma defunctei G.A., decedată la 28 iulie 1972, au rămas ca moștenitori D.R.M. și N.M.A., potrivit certificatului de moștenitor nr. YZ/1972 emis de Notariatul de Stat al sectorului 1 București. Din înscrisurile de stare civilă a rezultat că moștenitoarea testamentară a defunctei E.F., anume G.G. a decedat la 2 februarie 1980, de pe urma acesteia nefiind moștenitori. Corect s-a considerat de instanța de apel că, înscrisurile ce atestă calitatea autoarei reclamanților de proprietară a imobilului, chiar dacă sunt anterioare momentului preluării de către stat, se coroborează cu prezumția simplă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată și fac dovada concludentă a celor susținute prin notificare.

Nici criticile privind lipsa unor eventuale despăgubiri conform acordurilor internaționale nu sunt fondate, având în vedere principiul prevalenței restituirii în natură a imobilului, acesta fiind de esența caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, conform art. 9. Așa fiind, în raport de considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, criticile fiind formale și nesusținute, față de cele arătate. În aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 583/A din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2011.