ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7216/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

6265/1998 pe rolul Judecătoriei sectorului 5, reclamantele R.M.M. și C.A.D. au

chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând în

temeiul prevederilor art. 480 C. civ., obligarea pârâtului de a le lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, teren și construcție, situat

în București, preluat de stat abuziv, contrar prevederilor art. II din Decretul

nr. 95/1950, din patrimoniul autorilor lor, persoane exceptate de la naționalizare.

La termenul din 24 februarie 1999,

reclamantele au formulat o cerere de intervenție forțată în litigiu a numiților

C.M., O.V. și M., S.A. și F.I., cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 ai

apartamentelor ce compun imobilul construcție, invocând și prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998.

Judecătoria sectorului 5, prin

sentința civilă nr. 2268/1999 a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 710 din 21 iunie 2001, a respins ca

neîntemeiată acțiunea în revendicare și ca lipsite de interes cererea

reconvențională și cererea de chemare în garanție a SC C. SA și Primăriei

Municipiului București, formulate de pârâții persoane fizice în fața acestei

instanțe.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de reclamante (decizia civilă nr. 135/2002), a

anulat sentința tribunalului și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Evocând fondul după anulare, Curtea de

Apel București, prin decizia civilă nr. 175 din 20 martie 2007, a admis în

parte acțiunea principală formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București, dispunând obligarea

acestora de a lăsa reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 78 mp, reprezentând curtea imobilului nevândută în baza

Legii nr. 112/1995, a luat act de renunțarea reclamantelor la acțiunea

principală formulată împotriva pârâților persoane fizice, intervenienți și la

renunțarea acestora din urmă la cererea reconvențională și la cererea de

chemare în garanție.

Pentru a adopta această soluție, instanța

a reținut următoarele:

Din situația juridică actuală a

imobilului comunicată de Primăria Municipiului București, rezultă că întreg

imobilul construcție și o parte din terenul aferent, cu excepția suprafeței de

78 mp, au fost înstrăinate chiriașilor-pârâții reclamanți, cu care reclamantele

au încheiat o tranzacție urmare a căreia reclamantele au renunțat la judecata

cererii principale în contradictoriu cu aceștia iar pârâții reclamanți au

renunțat la judecata cererii reconvenționale și a cererii de chemare în

garanție.

Cu privire la suprafața de teren rămasă

în litigiu, instanța a reținut că urmează a fi restituită reclamantelor în

temeiul art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (2) lit. a), art. 4 alin.

(2) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilele preluate în mod

abuziv de stat, așa cum a fost preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950, se

restituie moștenitorilor persoanelor fizice îndreptățite.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o ca fiind nelegală în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că, potrivit art. 20

și art. 21 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv, deținute de către primării, se face prin dispoziția

motivată a primarilor în urma unei proceduri prealabile obligatorii.

Se mai susține că potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație, situație în care, Legea nr. 10/2001 fiind o

lege specială de reparație, „reclamantul” nu mai poate solicita revendicarea pe

dreptul comun, urmând a beneficia de dispozițiile legii speciale, existând

dosar de restituire, nefinalizat, format în baza acestei legi.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea instanței

anterioare.

Dispunând obligarea pârâților

Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București

de a lăsa reclamantelor „în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață

de 78 mp reprezentând curtea imobilului (...)”, instanța a pronunțat o hotărâre

specifică acțiunii în revendicare de drept comun.

Cu toate acestea, curtea de apel, în

mod contradictoriu a făcut trimitere și la prevederi din legea specială de

reparație, neinvocate de reclamante în motivarea și susținerea cererii de

chemare în judecată.

Din această perspectivă,

reclamantele întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe cele

ale art.6 din Legea nr. 213/1998, parte din criticile formulate de recurent

sunt încadrabile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

În condițiile în care hotărârea de

admitere a acțiunii în revendicare este corectă, criticabilă fiind doar

motivarea, incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu poate conduce în urma exercitării controlului judiciar la adoptarea

soluției preconizate de recurent, respingerea cererii de chemare în judecată ci

doar la suplinirea motivării hotărârii judecătorești recurate.

Imobilul în litigiu a fost dobândit

în proprietate de autorii reclamantelor prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 18791/1943 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, fiind

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998

legiuitorul a statuat competența instanțelor judecătorești de a verifica în

cadrul acțiunii în revendicare valabilitatea titlului de preluarea al statului,

conformitatea acestuia cu dispozițiile Constituției, ale tratatelor

internaționale la care România era parte și ale legilor în vigoare la data

preluării bunurilor revendicate.

Decretul nr. 92/1950 contravenea

atât dispozițiilor Constituției din 1948 [art. 8 și art. 10] cât și

prevederilor art. 481 C. civ., nereprezentând un titlu valabil de proprietate

în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, susceptibil să opereze transferul

dreptului de proprietate din patrimoniul autorilor reclamantelor în patrimoniul

statului.

Recurentul invocă neîntemeiat

inadmisibilitatea promovării acțiunii în revendicare după apariția Legii nr. 10/2001,

omițând, probabil, faptul că în prezenta cauză cererea de chemare în judecată a

fost înregistrată pe rolul instanței la data de 3 iunie 1998, anterior intrării

în vigoare a legii speciale de reparație, precum și dispozițiile art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, din interpretarea cărora rezultă că

acțiunile în curs de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi

continuă să fie soluționate în baza dreptului comun pe care au fost întemeiate,

cu excepția cazului în care reclamantul-persoană îndreptățită renunță la

judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia.

Cum în prezenta cauză, în limita

suprafeței de teren evidențiată în patrimoniu Municipiului București, preluată

nelegal de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, reclamantele nu au

renunțat la acțiune și nici nu au solicitat suspendarea în baza art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, rămân deplin aplicabile prevederile

art. 480 C. civ. critica recurentului formulată sub acest aspect nefiind

fondată.

Pentru considerentele prezentate,

constatând că în cauză nu este incident cazul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Municipiul București împotriva deciziei nr. 175/A din 20 martie 2007

a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie

2007.