ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9917/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9917/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Deliberând asupra recursului în anulare de față;

La data de 28 noiembrie 1995 reclamantele V.E., R.C.R. și K.J.C.M.

au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și

SC A. SA București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați a

le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, compus

din construcție și teren în suprafață de 256 mp și să se constate, totodată,

nelegalitatea măsurii de trecere a imobilului în proprietatea statului.

În motivarea acțiunii reclamantele

au arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de autorul lor, V.A. în

baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8980/1938 și

transcris sub nr. 4331/1938 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat. V.A. a

decedat la 12 septembrie 1956 și în conformitate cu certificatul de moștenitor nr.

S/209 din 27 martie 1957 emis de fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August

București sunt succesoarele defunctului în calitate de soție supraviețuitoare,

respectiv, fiice.

Imobilul a trecut în proprietatea

statului prin decizia nr. 286 din 3 martie 1977 emisă de Biroul Permanent al

fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București în baza

Decretului nr. 223/1974, act normativ contrar prevederilor constituționale și tratatelor

internaționale la care România era parte, întrucât prin aplicarea lui s-a

încălcat dreptul de proprietate al reclamantelor.

Învestită inițial cu soluționarea

cauzei, Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 1302 din

20 februarie 1996, a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele. În apel, C.M. a formulat cerere de intervenție în

interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului București și a solicitat

respingerea apelului promovat de reclamante cu motivarea că nemișcătorul a

trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 865 A din 24 aprilie 1997, a admis apelul

reclamantelor, a desființat sentința judecătoriei și a trimis cauza pentru

rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, la data de 23 iunie

1998, reclamantele R.C.R. și K.J.M.C., în nume propriu și în calitate de

moștenitoare ale reclamantei V.E., decedată la 26 ianuarie 1996, și-au întregit

acțiunea introductivă de instanță în sensul că au solicitat citarea în cauză,

în calitate de pârâți, a numitei C.M. și a SC F. SA (în loc de SC A. SA).

Totodată, reclamantele au cerut să

se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2139 din

17 ianuarie 1997 privind imobilul din București, încheiat între SC F. SA, în

calitate de reprezentantă a vânzătoarei Primăria Municipiului București și

pârâta C.M. în calitate de cumpărătoare precum și obligarea pârâților să le

lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin sentința civilă nr. 3820 din 31

martie 2000 Judecătoria sectorului 2 București a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantelor, precum și cererea de intervenție accesorie promovată de

C.M. cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plată, în

baza unui titlu valabil, respectiv deciziei nr. 286 din 3 martie 1977 emisă de

Biroul Permanent al fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București, necontestată de reclamante în procedura prevăzută de

Legea nr. 1/1967 și care nu mai poate fi contestată, nici pe cale principală,

nici pe calea excepției de nelegalitate, întrucât Legea nr. 29/1990 nu

retroactivează, reclamantele având posibilitatea de a solicita acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995. Cu referire la

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2139 din 17 ianuarie 1997, judecătoria a

reținut că actul juridic atacat a fost încheiat cu respectarea prevederilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995, nefiind incident nici un motiv de nulitate

absolută.

Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 2948/A din 23 octombrie 2000, a admis apelul declarat

de reclamantele R.C.R. și K.J.M.C. și a schimbat în parte sentința judecătoriei

și anume: a respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului față de

Consiliul General al Municipiului București pentru lipsa calității procesuale

pasive a acestei instituții; a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantelor față de capătul de cerere privind nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare; a fost obligată pârâta C.M. să lase reclamantelor în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu; s-au menținut

dispozițiile din sentința referitoare la respingerea cererii de constatare a

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Soluția tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin

decizia nr. 2503 din 27 septembrie 2001, a respins ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Municipiul București și C.M.

Pentru a pronunța aceste hotărâri,

instanțele de apel și de recurs au reținut și motivat că prevederile Decretului

nr. 223/1974 au fost contrare Constituției din 1965, care în art. 36, ocrotea

dreptul de proprietate personală și permitea deposedarea numai pentru cauză de

utilitate publică și doar după o justă și prealabilă despăgubire, precum și

Declarației Universale a Drepturilor Omului din anul 1948, la care România era

parte semnatară și care prevedea dreptul de liberă circulație și ocrotea

dreptul de proprietate, statuând că orice persoană are dreptul la proprietate

și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Raportând aceste constatări la

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanțele au concluzionat că

imobilul în litigiu nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu

valabil și au dat eficiență dreptului de proprietate al reclamantelor,

considerat că nu s-a stins niciodată.

S-a mai motivat că prevederile art. 1

alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, astfel cum

au fost modificare prin H.G. nr. 11/1997, referitoare la suspendarea procedurii

administrative în situația în care pe rolul instanțelor judecătorești există

acțiuni pentru revendicarea imobilelor, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2139 din 17 ianuarie 1997 a fost încheiat

anterior intrării în vigoare a acestei prevederi legale (4 februarie 1997), iar

celelalte dispoziții ale Legii nr. 112/1995, privitoare la vânzarea imobilelor

către chiriași, au fost respectate întocmai, așa încât contractul de

vânzare-cumpărare este valabil.

Procedând, însă, la compararea

titlurilor invocate de părțile în litigiu, instanțele de apel și de recurs au

apreciat că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat, întrucât statul a

preluat imobilul în mod abuziv.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

apel și în recurs, la data de 23 septembrie 2002, în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care a considerat că cele două hotărâri

judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind, totodată și vădit

netemeinice.

În susținerea recursului în anulare

s-au invocat următoarele motive:

- Reclamantele au încasat

despăgubirea în valoare de 40.000 lei la data de 22 martie 1977 și nu au

contestat decizia de trecere a imobilului în proprietatea statului, deși aveau

această posibilitate, conform Legii nr. 1/1967. Așadar, titlul de proprietate

al statului, respectiv decizia nr. 286 din 3 martie 1977 a Comitetului Executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București, a fost emis cu respectarea

prevederilor legale în vigoare la acea dată, titlu valabil constituit și

considerat ca atare chiar de reclamante, care au încasat despăgubirea acordată

și nu au contestat valabilitatea acestui act în procedura reglementată de Legea

nr. 1/1967 privind judecarea cererilor celor vătămați în drepturile lor prin

acte administrative ilegale;

- Instanțele nu au argumentat în mod

convingător afirmația potrivit căreia prevederile art. 2 alin. (1) din Decretul

nr. 224/1974 erau contrare Constituției din 1965, iar pe de altă parte, această

constatare este și nefondată, întrucât imobilul a fost preluat cu respectarea

legislației în vigoare la acea dată în schimbul unei despăgubiri stabilită

potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 și în considerarea

unui interes general, apreciat ca atare de autoritatea legiuitoare a epocii;

- Greșit instanțele au raportat

prevederile Decretului nr. 223/1974, act normativ intern, la conținutul

Declarației Universale a Drepturilor Omului a cărei forță juridică este mult

inferioară tratatelor și convențiilor internaționale, act care nu poate avea

aplicabilitatea directă în dreptul intern;

- Deși prin hotărârile judecătorești

criticate instanțele au recunoscut valabilitatea actului de vânzare-cumpărare

încheiat între stat și C.M., totuși, au obligat pe titulara proprietății legal

dobândite să predea imobilul reclamantelor, apreciindu-se că titlul acestora

este mai bine caracterizat, fără a se ține seama că în acest mod se încalcă

dreptul de proprietate, ocrotit, atât de dreptul intern, cât și prin

prevederile art. 1 din Protocolul I la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Recursul în anulare nu este fondat.

Potrivit contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8980/1938 și transcris sub nr. 4331/1938

de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, numitul V.A. a dobândit în

proprietate imobilul situat în București, compus din construcție și teren în

suprafață de 256 mp. V.A. a decedat la 12 septembrie 1956 și conform

certificatului de moștenitor nr. S/209/956 din 27 martie 1957 eliberat de

fostul Notariat de Stat al Raionului 23 August București, imobilul a fost

dobândit în proprietate, prin succesiune legală, de reclamantele V.E., soție

supraviețuitoare, V.M. și V.C.R., în calitate de fiice.

Prin decizia nr. 286 din 3 martie

1977 emisă de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al fostului Consiliu

Popular al Municipiului București în temeiul Decretului nr. 223/1974, imobilul

din București, a fost trecut, cu plată, în proprietatea statului cu motivarea

că numitelor V.E., R.(născută V.)C.R. și J.(născută V.)M.C. li s-a aprobat

plecarea definitivă din țară.

Potrivit adresei nr. 2656 din 18

noiembrie 1997 eliberată de SC F. S.A. București, pentru imobilul trecut în proprietatea

statului, reclamantelor le-au fost acordate despăgubiri la data de 22 martie

1977 în sumă de 40.000 lei.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea Statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră

textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice

unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat

aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost

dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat. În caz

contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției,

a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare

la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice

nu a fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Această constatare reprezintă o

prerogativă pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a

stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare și dacă, la

speța dedusă judecății, prevederile Decretului nr. 223/1974 erau în concordanță

cu reglementările amintite.

Astfel, în anul 1977, când imobilul

revendicat de reclamante a fost trecut, prin amintita decizie administrativă,

în proprietatea statului, era în vigoare Constituția din anul 1965, care, în

art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală și permitea deposedarea numai

pentru cauză de utilitate publică și numai cu o justă și prealabilă

despăgubire.

În cazul reclamantelor, preluarea

imobilului către stat a constituit o violare a dreptului lor de proprietate,

deoarece, în realitate, transferul acestui drept nu s-a produs în considerarea

unui interes public ori general și cu acordarea unei juste despăgubiri, ci, mai

degrabă, preluarea a constituit o sancțiune aplicată proprietarelor bunului

pentru conduita ori opțiunea lor de a pleca definitiv din țară, ceea ce a

determinat ca lipsirea de proprietate să aibă un caracter abuziv și arbitrar.

Nu se poate afirma în speța dedusă

judecății că decizia administrativă emisă în temeiul Decretului nr. 223/1974 a

constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din

interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este

dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a

dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod nimeni nu poate fi silit

de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în

proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite,

conferind caracter abuziv măsurii de preluare, astfel că titlul statului emis

cu încălcarea Constituției și a Codului Civil nu poate fi considerat valabil,

aspecte ce în cauză corect au fost dezlegate și motivate de instanțele de apel

și de recurs.

Întrucât, așa cum s-a demonstrat,

titlul statului asupra nemișcătorului a fost constituit cu încălcarea legii,

statul nedevenind un adevărat proprietar, reclamantelor le este îngăduit, prin

intermediul acțiunii în revendicare, să solicite sancționarea acestei încălcări

și să revendice imobilul din posesia oricui s-ar afla, demers ce nu poate fi

limitat sau chiar îngrădit numai pe motiv că reclamantele nu au contestat

decizia administrativă de preluare a bunului în procedura ce a fost

reglementată prin Legea nr. 1/1967, în prezent abrogată.

Comparând, însă, între ele,

drepturile autorilor de la care provin cele două titluri aflate în conflict

(dreptul reclamantelor și dreptul cumpărătoarei C.M.) instanțele au găsit

soluția cea mai rațională, în sensul că au dat câștig de cauză acelei părți

care a dobândit imobilul de le autorul al cărui drept este mai preferabil, în

speță, dreptul antecesorului reclamantelor. Astfel, autorul reclamantelor a

dobândit nemișcătorul prin act autentic și transcris, iar transmițătorul a fost

necontestatul proprietar, ceea ce conferă transferului juridic din anul 1938 o

prezumție de legalitate necombătută. S-a demonstrat în mod necontestat cu

probele administrate în cauză că reclamantele au exercitat asupra imobilului,

până în anul 1977, o posesiune mai veche, fondată pe un titlu anterior, ceea ce

reprezintă elementul cel mai serios și mai puternic de natură a dărâma

prezumția născută de posesiunea actuală a pârâtei cumpărătoare.

Pârâta C.M., cumpărătoare a

imobilului, în baza contractului nr. 2139 din 17 ianuarie 1997, nu poate

invoca, cu deplină îndreptățire, eroarea cu privire la calitatea de proprietar

a vânzătorului (statul), deoarece o atare eroare nu era la data achiziționării

bunului una generală și în orice caz nu a fost provocată de o împrejurare

invincibilă, adică imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat, întrucât,

prin simpla informare asupra modului în care statul a preluat nemișcătorul,

cumpărătoarea putea să cunoască situația juridică a imobilului ca și

modalitatea în care statul a devenit proprietarul aparent al bunului, așa încât

violarea dreptului de proprietate a avut loc asupra persoanelor reclamante și

nu în privința pârâtei a cărei conduită nu a fost la adăpostul oricărei culpe ori

îndoială imputabilă acesteia.

Față de cele ce preced, recursul în

anulare se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul general de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 2503 din 27 septembrie 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, și a deciziei nr. 2948 din 23 octombrie 2000 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2005.