ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6071/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6071/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 13 octombrie 1998

reclamantele A.M., B.E. și B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul

General al Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să

fie obligat să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință, în cote

indivize de câte

⅓

pentru fiecare reclamantă, imobil

situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 687 mp.

În motivarea acțiunii reclamantele

au arătat că imobilul revendicat a aparținut în întregime autorului lor B.A.,

decedat la 2 mai 1948. Conform actului autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.

14855 din 20 decembrie 1897 și transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897

B.A. a cumpărat terenul și a ridicat construcția potrivit autorizației nr. 2186

din 2 martie 1906 și transcrisă sub nr. 997 din 2 martie 1906, situație care

este atestată și de cuprinsul Procesului-verbal întocmit de Comisiunea pentru

înființarea C.F. București nr. 73831/1840.

Potrivit certificatului de calitate

de moștenitor nr. 212/1996 eliberat de B.N.P. D.D., de pe urma defunctului B.A.

au rămas ca moștenitori A.M. (născută B.), E.B. și B.E., în calitate de fii,

acesta din urmă decedat și succedat de reclamanta B.A., în calitate de soție

supraviețuitoare și legatară universală.

În anul 1950, prin aplicarea abuzivă

a Decretului nr. 92/1950 (poz. 689 din anexă) imobilul a fost naționalizat pe

numele B.E. și M.A., persoane ce erau exceptate de la naționalizare, conform

art. II din decret, primul fiind inginer, membru al Academiei Române și

profesor universitar, iar cea de a doua era casnică.

La data de 8 ianuarie 1999 R.D.N. a

formulat o „cerere de intervenție în interes propriu și de completare a

acțiunii introductive” prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâți,

pe Consiliul General al Municipiului București, F.P.S., SC N. SA București și

SC E.D.C. SA București și a solicitat ca pârâții să fie obligați să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie cota de

⅓

din imobilul situat în București, sectorul 1, cota

ce a aparținut reclamantei B.A.

În motivarea cererii de intervenție

s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13 din

5 ianuarie 1999 de B.N.P. C.A. Brăila, reclamanta B.A. i-a vândut

intervenientului drepturile litigioase asupra cotei de

⅓

din imobilul situat în București,

astfel că acesta a dobândit calitatea procesuală activă pe care a avut-o

autoarea sa.

Totodată, reclamantele A.M. și B.E.

și-au întregit acțiunea introductivă de instanță în sensul că au chemat în

judecată pentru revendicarea nemișcătorului și pe pârâții F.P.S., SC E.D.C. SA

și SC N. SA București.

În cursul litigiului, la data de 11

aprilie 1999, a decedat reclamanta B.E., procesul fiind continuat de succesorii

acesteia T.A.I., A.G. și A.R.Ș. în calitate de legatari cu titlu particular și

nepoți de soră.

La data de 28 septembrie 2000

reclamanții și intervenientul au formulat o precizare de acțiune (fila 101

dosar tribunal) cu privire la situația imobilului revendicat, situat în

București. Astfel, din cuprinsul procesului-verbal nr. 73831 din 1940 al Comisiei

pentru înființarea C.F. București, rezultă că pe C.C., colț cu str. P., se afla

un teren în suprafață de 687 mp și o casă de zid acoperită cu tablă, compusă

din parter, 2 etaje și mansardă. La parter erau 8 prăvălii și 5 camere, la

etajele II și III și mansardă hotelul B., în total 76 de camere, plus 3 camere

de serviciu.

În precizarea de acțiune se arată că

la baza acestui proces-verbal au stat actele de vânzare-cumpărare autentificate

de Tribunalul Ilfov sub nr. 14855 din 20 decembrie 1897 și transcris sub nr.

3447 din 22 decembrie 1897 și nr. 2186 din 2 martie 1906 și transcris sub nr.

997 din 2 martie 1906.

La data de 16 martie 2000

reclamanții și intervenientul R.D.N.(care, având în vedere că este cumpărător

de drepturi litigioase, va fi apelat, în continuare, tot sub calitatea

procesuală de reclamant) au solicitat introducerea în cauză, în calitate de

pârât, a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin întâmpinări separate, pârâții

F.P.S., SC E.D.C. SA București, SC N. SA București și Ministerul Finanțelor

Publice s-au apărat invocând, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acțiunii

și lipsa calității procesuale pasive, iar pe fond, au susținut că imobilul a

fost naționalizat cu respectarea legii. Pârâta SC E.D.C. SA București a

susținut că imobilul revendicat constituie principalul activ al societății,

bunul fiind adus ca aport în natură de către acționarul SC N. SA București și

evidențiat în patrimoniul societății, iar în situația în care nemișcătorul s-ar

restitui reclamanților, pârâta ar fi pusă în situația de a fi împiedicată să-și

realizeze obiectul de activitate, fiind nevoită să intre în dizolvare, iar apoi

în lichidare.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin

sentința nr. 34 din 23 ianuarie 2002, a respins acțiunea față de pârâtul F.P.S.

(A.P.A.P.S.) pentru lipsa calității procesuale pasive. A respins excepțiile

invocate de ceilalți pârâți referitoare la inadmisibilitatea acțiunii și a

lipsei calității procesuale pasive. A respins ca neîntemeiată acțiunea în

revendicare.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a

reținut, în esență, că potrivit art. I, pct. 3 din Decretul nr. 92/1950 au fost

naționalizate hotelurile cu întreg inventarul lor. Actul normativ evocat a

reglementat „două tipuri de naționalizări” și anume: o naționalizare

in

personam

care a avut în vedere calitatea foștilor proprietari și

naționalizarea

in rem

care a avut drept criteriu categoria bunului

trecut în proprietatea statului și nu calitatea proprietarului. Întrucât

imobilul avea destinația de hotel tribunalul a conchis că el a trecut în

proprietatea statului cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 și,

pe cale de consecință, cu titlu valabil.

Soluția, ca și motivarea

tribunalului, au fost menținute de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, care, prin decizia nr. 95/A din 20 februarie 2003, a respins ca

nefondat apelul reclamanților.

Împotriva deciziei dată în apel,

prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs

reclamanții R.D.N., A.M., T.A.I., A.G. și A.R.Ș., care, criticând soluțiile

date în cauză pentru nelegalitate și netemeinicie, au invocat următoarele

motive de casare: atât autorul B.A., de profesie agricultor, cât și succesorii

săi B.E. ce ocupa funcția de inginer și cadru didactic universitar, A.M.

casnică și B.E., ce a îndeplinit funcția de soră medicală, făceau parte din

categoria persoanelor exceptate de la naționalizare; apreciind că imobilul a

fost preluat cu titlu valabil, recurenții-reclamanți reproșează instanțelor că

au aplicat și interpretat greșit prevederile art. 480 C. civ. și art. 6 din

Legea nr. 213/1998; în mod eronat instanțele au apreciat că societățile pârâte

ar avea un titlu de proprietate legal constituit asupra nemișcătorului revendicat

întrucât Ministerul Turismului nu putea să le transmită un drept de proprietate

asupra bunului, întrucât, la rându-i, statul nu a avut niciodată un titlu

valabil asupra imobilului; decretul în baza căruia imobilul a fost naționalizat

contravaloarea dispozițiilor imperative ale Constituției din 1948, care, în

art. 8 garanta dreptul de proprietate și cel de moștenire.

Recursul este fondat, în sensul

considerentelor care succed:

Prin acțiunea introductivă de

instanță, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanții și

intervenientul au revendicat, în temeiul art. 480 C. civ., imobilul situat în

București, compus din construcție și teren, cu motivarea că prin naționalizare

li s-a încălcat dreptul de proprietate și că atât dobânditorul nemișcătorului,

cât și succesorii lui, prin ocupațiile pe care le aveau, făceau parte din

categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.

În cauză, atât instanța de fond, cât

și cea de apel, cu o motivare identică, au refuzat să primească acțiunea

reclamanților sub cuvânt că naționalizarea a operat

in rem

și a avut în

vedere, exclusiv, destinația bunului și anume aceea de hotel, nefiind astfel

cercetat aspectul dacă a fost ori nu încălcat dreptul de proprietate al

autorului reclamanților.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră

textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice

unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menționat

aparțin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost

dobândite cu respectarea condițiilor enunțate de textul examinat.

În caz contrar, în situația

imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a

fost legal desființat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Această constatare reprezintă o

prerogativă pe deplin compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a

stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare și dacă, la

speța dedusă judecății, prevederile Decretului nr. 92/1950 erau în concordanță

cu reglementările amintite.

Astfel, în anul 1950, când imobilul

revendicat a fost naționalizat era în vigoare Constituția din 1948, care, în

art. 8 prevedea că proprietatea

particulară și

dreptul

de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă

și economisire se bucură de o protecție specială.

Nu se poate afirma în speță dedusă

judecății că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a

proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C.

civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un

bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din

același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai

pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în

proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite,

conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului

emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță

împrejurarea că nemișcătorul nu avea destinația de locuință a autorului și a

familiei sale, ci era destinat exercitării unui comerț, deoarece, dispozițiile

legale citate, în vigoare la data naționalizării, fără a face deosebire cu

privire la destinația pe care o aveau imobilele, garantau și proteguiau

proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire.

Față de cele ce preced, se constată

că instanțele nu au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, motiv

pentru care recursul reclamanților se privește ca fondat. Având în vedere

prevederile art. 314 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului declarat, va

fi casată decizia dată în apel, cu consecința reluării judecății la aceeași

instanță deoarece o serie de împrejurări de fapt nu au fost pe deplin

stabilite.

Astfel, în justificarea demersului

lor judiciar, atât prin acțiunea introductivă de instanță, cât și prin

precizarea ulterioară a acțiunii (fila 101 dosar tribunal) reclamanții au

susținut că autorul lor, B.A., a dobândit imobilul revendicat, teren și

construcție, în baza a două acte de vânzare-cumpărare: 1) nr. 14855 din 20

decembrie 1897 și transcris la nr. 3447 din 22 decembrie 1897; 2) nr. 2186 din

2 martie 1906 și transcris la nr. 997 din 2 martie 1906. Ambele acte au fost

autentificate și transcrise de fostul Tribunal Ilfov și au fost menționate în

procesul-verbal nr. 73831/1940 al Comisiunii pentru Înființarea C.F. în

București (fila 186 dosar tribunal), act în care a fost și descris din ce anume

era compus imobilul din București, la acea dată.

Având în vedere că, în București,

comisia de înființare a C.F. de la acea dată nu și-a finalizat activitatea, iar

delegații acelei comisii nu au întocmit acte care, prin natura lor, să aibă

caracter constitutiv ori translativ de drept real, reclamanții erau obligați să

depună la dosar titlurile de proprietate ale autorului lor și pe care și-au fondat

acțiunea în revendicare. Or, din studiul dosarului, rezultă că reclamanții nu

au prezentat contractul de vânzare-cumpărare nr. 14855 din 20 decembrie 1897 și

transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 la Tribunalul Ilfov.

De asemenea, din cel de al doilea

contract de vânzare-cumpărare autentificat nr. 2186 din 2 martie 1906 și

transcris sub nr. 997/1906 la Tribunalul Ilfov (filele 184 dosar tribunal)

rezultă că autorul reclamanților A.M.B. a cumpărat de la D.C.T. „casele mele

situate în C.G. împreună cu tot terenul lor”.

Având în vedere vechimea actului de

proprietate, cât și impreciziunea termenilor folosiți pentru determinarea

obiectului vânzării („casele mele” ori „tot terenul lor”) se impune ca în

rejudecare, după depunerea de către reclamanți și a actului de proprietate din

anul 1897, să se dispună de către instanța de trimitere efectuarea unei

expertize de specialitate, care, ținând seama și de procesul-verbal nr.

73831/1940 al amintitei comisiuni; să identifice și să descrie bunul imobiliar

pe care autorul și succesorii lui l-au avut în proprietate la data

naționalizării.

Totodată, în rejudecare, se va

determina cu exactitate ce anume dețin societățile pârâte din imobilul

revendicat de reclamanți, cu ce titluri, de la cine provin, și, prin comparație

cu cel exhibat de reclamanți, se va decide care anume dintre titlurile în

conflict este cel preferabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții A.M., T.A.I., A.G., A.R.Ș. și R.D.N., împotriva deciziei nr. 95/A

din 20 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe

care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului

declarat de reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17iulie 2005.