ÎCCJ, decizie (scj.ro #82354)

1.

Acțiune în revendicarea imobilului naționalizat prin Decretul

nr. 92/1950. Cazul imobilului care nu avea destinație de locuință pentru

proprietar și familia sa.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Dreptul de proprietate. Acțiune în revendicarea

imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Cazul imobilului care nu

avea destinație de locuință pentru proprietar și familia sa.

Index

alfabetic.

Drept civil.

-

Proprietate.

-

Imobil naționalizat (Decretul nr. 92/1950);

-

Revendicare. (imobil care nu avea destinație de locuință pentru

proprietar și familia sa)

Decretul nr. 52/1950

Legea nr. 213/1998

C.civ. art. 480

Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul

public al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. În caz contrar, dreptul

de proprietate al persoanelor fizice  nu a fost legal desființat, iar

statul nu a devenit un adevărat proprietar. Aceasta constituie o prerogativă pe

deplin compatibilă cu competența instanței judecătorești de a stabili, în

fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare  a bunului de

către stat.

În speță, Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire

a  proprietății imobilului revendicat, pentru că s-au încălcat

dispozițiile art. 481 din C.civ., astfel că titlul statului emis cu încălcarea

legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță împrejurarea că

imobilul nu avea destinația de locuință a proprietarului și a familiei sale, ci

era destinat exercitării unei activități de comerț, deoarece dispozițiile

legale citate, în vigoare la data naționalizării, fără a face deosebire cu

privire la destinație pe care o avea imobilul, garantau și protejau proprietatea

particulară.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6071 din 7 iulie 2005

Prin acțiunea introductivă de instanță din 13 octombrie 1998,

astfel cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanții și

intervenientul – persoane fizice - au revendicat, în temeiul art.480 Cod civil,

imobilul situat în București, Calea Griviței nr.130,   sectorul 1,

compus din construcție și teren, cu motivarea că prin naționalizare li s-a

încălcat dreptul de proprietate și că atât dobânditorul nemișcătorului, cât și

succesorii lui, prin  ocupațiile pe care le aveau, făceau parte din

categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr.92/1950.

În cauză, atât instanța de fond, Tribunalul București, Secția a

Va civilă, prin sentința nr. 34 din 23 ianuarie 2002, cât și cea de apel,

Curtea de Apel București, secția aIIIa civilă, prin decizia nr. 95/A din 20

februarie 2003 cu o motivare identică, au refuzat să primească acțiunea

reclamanților sub cuvânt că naționalizarea a operat

„in rem”

și a avut

în vedere, exclusiv, destinația bunului și anume aceea de hotel, nefiind astfel

cercetat aspectul dacă a fost ori nu încălcat dreptul de proprietate al

autorului reclamanților.

Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din

domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui

titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la

constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de

bunuri la care se referă articolul menționat aparțin în proprietate Statului

Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condițiilor

enunțate de textul examinat.

În caz contrar, în situația imobilelor preluate de stat fără

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de

proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desființat, iar statul nu a

devenit un adevărat proprietar.

Această constatare reprezintă o prerogativă pe deplin

compatibilă cu competența instanțelor judecătorești de a stabili, în fiecare

caz în parte, valabilitatea actului de preluare și dacă, la speța dedusă

judecății, prevederile Decretului nr.92/1950 erau în concordanță cu

reglementările amintite.

Astfel, în anul 1950, când imobilul revendicat a fost

naționalizat era în vigoare Constituția din 1948, care, în art.8 prevedea că

proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar

proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o

protecție specială.

Nu se poate afirma, în speța dedusă judecății, că Decretul

nr.92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului,

cât timp din interpretarea prevederilor art.480 Cod civil rezultă că

proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege

fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același Cod, nimeni nu

poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate

publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a

făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv

măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu

poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță împrejurarea că nemișcătorul

nu avea destinația de locuință a autorului și a familiei sale, ci era destinat

exercitării unui comerț, deoarece, dispozițiile legale citate, în vigoare la data

naționalizării, fără a face deosebire cu privire la destinația pe care o aveau

imobilele, garantau și proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă

și economisire.

Față de cele ce preced, se constată că instanțele nu au făcut o

corectă interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care recursul

reclamanților se privește ca fondat. Având în vedere prevederile art.314 Cod

procedură civilă, urmare a admiterii recursului declarat, a fost casată decizia

dată în apel, cu consecința reluării judecății la aceeași instanță deoarece o

serie de împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite.

Astfel, în justificarea demersului lor judiciar, atât prin

acțiunea introductivă de instanță, cât și prin precizarea ulterioară a acțiunii

reclamanții au susținut că autorul lor – B.A. – a dobândit imobilul revendicat,

teren și construcție, în baza a două acte de vânzare-cumpărare, unul din anul

1897 iar cel de-al doilea anul 1906. Ambele acte au fost autentificate și

transcrise de fostul Tribunal Ilfov și au fost menționate în procesul-verbal

nr.73831/1940 al Comisiunii pentru Înființarea Cărților Funciare în București,

act în care a fost și descris din ce anume era compus imobilul la acea dată.

Având în vedere că, în București, comisia de înființare a cărților

funciare de la acea dată nu și-a finalizat activitatea, iar delegații acelei

comisii nu au întocmit acte care, prin natura lor, să aibă caracter constitutiv

ori translativ de drept real, reclamanții erau obligați să depună la dosar

titlurile de proprietate ale autorului lor și pe care și-au fondat acțiunea în

revendicare. Or, din studiul dosarului, rezultă că reclamanții nu au prezentat

primul contract de vânzare-cumpărare De asemenea, din cel de al doilea contract

de vânzare-cumpărare rezultă că autorul reclamanților A.M.B. a cumpărat de la

D.C.T. „casele mele situate în Calea Griviței împreună cu tot terenul lor”.

Având în vedere vechimea actului de proprietate, cât și

impreciziunea termenilor folosiți pentru determinarea obiectului vânzării („casele

mele” ori „tot terenul lor”) se impune ca în rejudecare, după depunerea de

către reclamanți și a actului de proprietate din anul 1897, să se dispună de

către instanța de trimitere efectuarea unei expertize de specialitate, care,

ținând seama și de procesul-verbal nr.73831/1940 al amintitei comisiuni; să

identifice și să descrie bunul imobiliar pe care autorul și succesorii lui l-au

avut în proprietate la data naționalizării.

Totodată, în rejudecare, se va determina cu exactitate ce anume

dețin societățile pârâte din imobilul revendicat de reclamanți, cu ce titluri,

de la cine provin, și, prin comparație cu cel exhibat de reclamanți, se va

decide care anume dintre titlurile în conflict este cel preferabil.