ÎCCJ, decizie (scj.ro #82779)

Revendicarea imobilului nelegal naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 și anularea contractului prin care statul a vândut chiriașului o parte din imobil, în temeiul Legii nr.112/1995 Actul naționalizării este lipsit de eficiență când au fost încălcate dispozițiile art.II din Decretul nr.92/1950, prin care s-au exceptat de la naționalizare imobilele unor categorii de proprietari și statul nu poate invoca proprietatea în baza unui titlu nevalabil, prin a vinde o parte din imobil în baza Legii nr.112/1995.Contractul de vânzare-cumpărare este nul, conform art.966 și 968 C.civ. și față de chiriașul cumpărător care nu a fost de bună-credință, care nu a efectuat demersuri pentru a afla că, la data respectivă, proprietarii acționaseră pentru redobândirea proprietății.

Secția civilă, decizia nr.4623 din 17 decembrie 2002 Tribunalul București–Secția civilă, prin sentința civilă nr.1116/20 noiembrie 2000, a admis în parte acțiunea și pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase reclamanților B.C. și alții deplina proprietate și liniștita posesie asupra unui imobil situat în București, compus din teren în suprafață de 303 mp și construcții, mai puțin apartamentul nr.2 situat în Corpul A, et.1; s-a respins cererea privind revendicarea apartamentului nr.2 din Corpul A, et.1, pentru lipsa calității procesuale pasive a C.G.M.B.; s-a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.343/112/1998.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul revendicat a fost preluat de stat fără titlu valabil, deoarece autorii reclamanților – pe numele cărora s-a făcut naționalizarea – erau persoane exceptate de la actul de naționalizare – Decretul nr.92/1950; că, imobilul revendicat nu se mai afla în posesia Consiliului General al Municipiului București, la data revendicării, ci se afla în posesia și proprietatea pârâtei I.E. – cumpărătoare de bună-credință. Prin decizia civilă nr.455/25 septembrie 2001, a Curții de Apel București, s-a respins ca nefondat apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București; s-a admis apelul declarat de reclamanți, a fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.343/112/1998; au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

Instanța de apel a reținut următoarele: pierderea calității procesuale pasive a pârâtului C.G.M.B., în acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, nu poate fi primită în raport de prevederile art.4, 20 lit.g și 77 din Legea nr.69/1961; dobândirea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art.II din Decretul nr.92/1950 și a Constituției din 1948; apartamentul nr.2 a fost cumpărat de pârâta I.E. conform contractului de vânzare-cumpărare nr.343/112/02.10.1998; aceasta din urmă a fost cumpărător de rea-credință. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta I.E., susținând că în mod greșit s-a reținut nu a fost cumpărător de bună credință. Recursul nu este fondat.

Formulând acțiunea în revendicare, reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului din litigiu, solicitând restabilirea acestui drept, încălcat prin aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr.92/1950. În acest sens, reclamanții au invocat calitatea autorilor lor: C.B. (avocat) și L.V. (inginer) și dispozițiile art.II din Decretul nr.92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naționalizare. Într-adevăr, potrivit textului menționat, așa cum a fost modificat prin Decretul nr.524/1955 „nu intră în prevederile decretului de față și nu pot fi naționalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor și pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă”.

Încălcarea dispozițiilor legale amintite, respectiv art.II din Decretul nr.92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naționalizare și un astfel de titlu emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind lovit de nulitate absolută. Prin urmare, cum statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în litigiu în baza unui titlu nul, în speță nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.112/1995. Contestarea titlului statului, de către adevărații proprietari ai imobilului, – rezultând din cererea de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr.112/1995 și din acțiunea în revendicare formulată în justiție, putea fi cunoscută la momentul contractării, cu minime diligențe, de cumpărătoare, lucru ce exclude buna sa credință la încheierea contractului.

Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au formulat acțiunea în revendicarea imobilului în litigiu, respectiv la data de 13.04.1998. Și tot anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au formulat cerere în vederea restituirii în natură a imobilului în litigiu (adresată Comisiei Locale Sector 1 de aplicare a Legii nr.112/1995, la data de 10.06.1997). Verificarea faptului dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire, formulată în temeiul Legii nr.112/1995, sau al unei acțiuni în revendicare, s-ar fi înscris în cadrul minimelor diligențe pe care cumpărătorul trebuia să le facă înainte de încheierea actului de dobândire, pentru că numai astfel buna sa credință, întemeiată pe eroarea comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului, este lipsită de orice culpă sau îndoială, cu consecința salvării actului de la nulitate.

Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar. În speță, este exclusă buna credință a pârâtei cumpărătoare I.E. care, cu minime diligențe, putea să afle că titlul statului a fost contestat prin demersurile făcute de adevărații proprietari la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 și în instanță.

Potrivit art.I pct.5-6 din H.G.nr.11/29.01.1997: „Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr.112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun” (pct.5); „În cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se află cereri referitoare la astfel de imobile, procedurile administrative reglementate de Legea nr.112/1995, de restituire în natură, de acordare de despăgubiri sau de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective” (pct.6). În raport cu normele mai sus enunțat și în contextul probelor existente la dosarul cauzei, se constată că actul de vânzare-cumpărare, cu nr.343/112/02.10.1998, a fost întocmit cu încălcarea prevederilor legale.

Cum părțile contractului de vânzare au cunoscut situația juridică a imobilului în litigiu, acționând în cunoștință de cauză, actul este nul absolut pentru cauză ilicită, conform art.966 și 968 Cod civil. Pentru aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat recursul.