ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4612/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 13 august

2002, precizată la 25 februarie 2003, reclamantele B.S. și B.A.M. au chemat în

judecată pe vânzătorii Municipiul București, prin Primarul General și SC T.A.

SA București și pe cumpărătorii M.T.G. și M.V. solicitând constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1978 din 2 decembrie 1996

având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, compus din

4 camere, vestibul, baie, cămară, culoar, bucătărie și pivniță.

Motivând în fapt acțiunea, reclamantele

au susținut că imobilul a constituit proprietatea reclamantei B.S. și

defunctului ei soț B.C., fiind trecut abuziv în proprietatea statului în

temeiul Decretului nr. 92/1950, că în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 au

solicitat, la 10 iulie 1996, restituirea în natură a imobilului, dar anterior

cererii de restituire în natură imobilul a fost vândut chiriașilor M. cu

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, toate părțile contractuale fiind de

rea credință, fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr.

10/2001.

Acțiunea astfel motivată a fost

admisă prin sentința civilă nr. 8140 din 4 noiembrie 2003 pronunțată de

Judecătoria sectorului 3 București, constatându-se nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare.

Judecătoria a statuat mai întâi că

titlul statului asupra imobilului nu este valabil prin prisma dispozițiilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru că Decretul nr. 92/1950 a fost contrar

Constituției din 1948, iar acest act de naționalizare a fost greșit aplicat întrucât

B.C. era muncitor în anul 1950, fiind astfel exceptat de la naționalizare

conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

Aceiași instanță a stabilit mai apoi

reaua credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare dată în privința

vânzătorilor de faptul că, deși cunoșteau că imobilul a făcut obiectul unei

cereri de restituire în natură, au procedat la vânzare încălcând legea, iar în

privința cumpărătorilor de lipsa oricăror minime diligențe care le-ar fi permis

să cunoască caracterul incert al titlului statului și existența cererii de

restituire în natură formulată de foștii proprietari deposedați abuziv.

În raport de aceste constatări,

judecătoria a hotărât că sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, astfel încât a rezolvat pricina în modul arătat.

Sentința a fost atacată cu apel de

către toți pârâții, care au contestat reținerea relei credințe cu prilejul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, susținând că au avut

încredințarea că imobilul poate face obiectul vânzării-cumpărării întrucât nu

au fost notificați de către reclamante să nu vândă, demersurile acestora

limitându-se la formularea cererii de restituire în natură conform Legii nr.

112/1995, astfel că au beneficiul bunei-credințe prezumat de lege, reclamantele

nefăcând dovezi prin care să răstoarne prezumția bunei-credințe.

În plus, pârâții cumpărători M.T.G.

și M.V. au criticat hotărârea instanței și pentru greșita statuare referitoare

la exceptarea de la naționalizare a lui B.C., susținând că s-a stabilit o situație

de fapt greșită în ceea ce privește calitatea de muncitor a acestuia, probele

avute în vedere referindu-se la perioada ulterioară aplicării Decretului nr.

92/1950.

Apelurile au fost respinse ca

nefondate prin decizia civilă nr. 1643 din 13 septembrie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Instanța de apel a reținut ca stare

de fapt că imobilul a fost naționalizat pe numele lui B.C., care era muncitor

în perioada 1948-1950, iar în drept a statuat că titlul statului nu este

valabil, ceea ce rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998, pentru că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948 și

tratatelor la care România era parte.

Cu referire la vânzătorul

imobilului, instanța de apel a constatat că a fost de rea credință deoarece

fusese încunoștiințat de existența cererii de restituire în natură formulată de

reclamante, ceea ce excludea obligația acestora de a mai face și alte

demersuri.

Reaua credință a fost reținută și în

sarcina pârâților cumpărători cu motivarea că, așa cum au recunoscut prin

răspunsurile date la interogatoriile luate, nu și-au îndeplinit obligația de

minimă diligență pentru a afla dacă imobilul pe care doreau să îl cumpere făcea

sau nu obiectul unei cereri de restituire în natură din partea foștilor

proprietari.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recursuri de sine stătătoare pârâții Municipiul București, prin

Primarul General și SC T.A. S.A. București și recurs comun pârâții M.T.G. și

M.V.

Recursurile declarate de pârâții

persoane juridice au ca temei cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și motivare în fapt asemănătoare.

Prin aceste recursuri se susține că

instanța de apel a greșit în calificarea părților contractului ca fiind de

rea-credință, deoarece nu s-a observat că existența cererii de restituire în

natură formulată de către reclamante nu echivalează cu dobândirea dreptului

pretins prin aceasta și cu interdicția vânzării imobilului conform prevederilor

Legii nr. 112/1995, dat fiind că acest act normativ a reglementat numai situația

imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, prevăzând posibilitatea

restituirii în natură către foștii proprietari numai a imobilelor în care

aceștia locuiau în calitate de chiriași, ceea ce nu este cazul reclamantelor.

De asemenea, se contestă statuarea

referitoare la nevalabilitatea titlului statului, arătându-se pe de o parte că

B.C. deținea un număr mare de apartamente din care obținea chirii, făcând

astfel parte din categoria exploatatorilor de locuințe și încadrându-se în art.

I al Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte că simpla cerere de

restituire formulată de reclamante în temeiul Legii nr. 112/1995 constituie o

achiesare a acestora la faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlul

valabil.

Prin recursul comun, pârâții M.T.G.

și M.V. au enunțat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc.

civ.

Dezvoltând recursul, acești pârâți

au susținut sub un prim aspect că, în aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, instanța de apel a interpretat greșit situația de fapt și de drept,

neobservând că instanțele nu au competența să desființeze titlul statului de

proprietate, întrucât decretul nr. 92/1950 este un act normativ cu putere de

lege, neputând fi asimilat unui act juridic civil, nefiind de competența instanțelor

de judecată de a cerceta neconstituționalitatea lui; de asemenea greșind în

interpretarea probelor administrate, care, în realitate, fac dovada că în

perioada 1943-1952 B.C. nu are activitate de muncă, deținând mai multe

apartamente în București și Buzău.

Sub al doilea aspect, aceiași pârâți

impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1899 C. civ. prin

înlăturarea prezumției de bună-credință fără a exista probatoriu care să

justifice aceasta, în condițiile în care pârâții au fost chiriași în imobil

timp de peste 27 ani, având reprezentarea că statul este proprietarul

imobilului, iar reclamantele nu i-au notificat și nici în alt mod nu i-au

înștiințat cu privire la pretinsul lor drept de proprietate, ceea ce denotă că

obligația de minimă diligență revenea reclamanților, iar nu pârâților

cumpărători.

Mai mult, susțin pârâții, la data

contractului de vânzare-cumpărare, reclamantele, care nu locuiau în imobil și

care dețineau în proprietate un alt imobil, erau îndreptățite conform

legislației în rigoare doar la primirea de despăgubiri și nicidecum la

restituirea imobilului în natură.

Pentru argumentele utilizate toți

pârâții au solicitat admiterea recursurilor declarate, casarea hotărârilor

pronunțate în cauză și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantelor.

Recursurile nu sunt întemeiate și

vor fi respinse ca nefondate pentru cele ce succed și în temeiul prevederilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Mai întâi este de observat că starea

de fapt stabilită în primă instanță și în apel nu poate fi repusă în discuție

pe calea recursului, fiind consecința modului în care instanțele au interpretat

probele administrate, inclusiv cele indicate prin recursuri ca demonstrând că

foștii proprietari făceau parte din alte categorii sociale decât cele exceptate

de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950.

Cu alte cuvinte, așa cum rezultă din

motivarea hotărârilor date în cauză, instanțele au avut în vedere toate probele

administrate, stabilind pe baza interpretării acestora că foștii proprietari aveau

calități socio-profesionale care îi exceptau de la aplicarea Decretului nr.

92/1950.

Chiar dacă, așa cum se pretinde pe

calea recursurilor de față, statuările de fapt ale instanțelor sunt greșite,

eventuala eroare sub acest aspect nu constituie caz de recurs după abrogarea

pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000.

Așadar, instanțele s-au pronunțat

asupra mijlocului de apărare și dovezilor administrate referitoare ca categoria

socio-profesională a foștilor proprietari de la data aplicării Decretului nr.

92/1950, fiind nefondat motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., prin care se susține contrariul.

În raport cu situația de fapt astfel

stabilită, de neschimbat în recurs, instanțele au statuat pe deplin legal, fără

a-și depăși competența materială, cum greșit se susține prin recursul pârâților

persoane fizice, că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este

valabil și că imobilul nu face parte din categoria celor a căror situație

juridică face obiectul reglementării prin Legea nr. 112/1995, adică din rândul

imobilelor cu destinația de locuințe trecute ca atare cu titlu de proprietatea

statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945.

În aceste condiții, imobilul era

exceptat de la aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care prevede

posibilitatea chiriașilor titulari de contract de a cumpăra apartamentele ce nu

se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Prin prisma celor de mai sus, sunt

incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu

valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

Buna-credință este prezumată, iar

răsturnarea prezumției este posibilă prin stabilirea relei-credințe rezultată

din probele administrate.

Sub acest din urmă aspect instanțele

au statuat în mod corect că părțile contractante au cunoscut (pârâții

vânzători) sau puteau și trebuia să cunoască prin minime diligențe (pârâții

cumpărători) că reclamantele și-au manifestat, anterior vânzării-cumpărării

atacate, voința de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, chiar

dacă manifestarea de voință s-a făcut printr-o cerere de restituire în natură

formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 inaplicabilă situației juridice a

imobilului și deci fără șanse de rezolvare favorabilă.

Dar, cazul de nulitate absolută

reglementat prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează și în ipoteza

nereală, dar susținută de pârâți, potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat

de stat cu titlu, făcând astfel obiectul Legii nr. 112/1995, caz în care

cererea reclamantelor de restituire în natură era neîntemeiată pentru că

acestea nu locuiau în imobil în calitate de chiriași, iar imobilul nu era

liber, condiții cerute de art. 2 și art. 5 din Legea nr. 112/1995.

Aceasta pentru că, și în asemenea

ipoteză, au fost încălcate cu prilejul vânzării-cumpărării chiar dispozițiile

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care au constituit temeiul

vânzării-cumpărării, care permiteau vânzarea către chiriașii titulari de

contract numai apartamentelor ce nu se restituie foștilor proprietari sau

moștenitorilor acestora ca urmare a nedepunerii de cereri de restituire în

perioada prevăzută prin art. 14 din aceeași lege.

În concret însă, reclamantele

ceruseră restituirea în natură la data de 10 iulie 1996, situație cunoscută de

pârâții vânzători și care putea și trebuia cunoscută prin minime diligențe și

de către pârâții-cumpărători, iar cererea de restituire în natură nu era încă

soluționată la data vânzării-cumpărării (2 decembrie 1996), astfel că la cea

din urmă dată imobilul nu putea fi vândut.

Pentru toate cele ce preced, care

răspund tuturor motivelor invocate și dezvoltate, recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC T.A SA,

M.T.G. și M.V. împotriva deciziei civile a 1643 din 13 septembrie 2004

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 mai 2005.