ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4612/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 13 august 2002, precizată la 25 februarie 2003, reclamantele B.S. și B.A.M. au chemat în judecată pe vânzătorii Municipiul București, prin Primarul General și SC T.A. SA București și pe cumpărătorii M.T.G. și M.V. solicitând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1978 din 2 decembrie 1996 având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București, compus din 4 camere, vestibul, baie, cămară, culoar, bucătărie și pivniță. Motivând în fapt acțiunea, reclamantele au susținut că imobilul a constituit proprietatea reclamantei B.S.

și defunctului ei soț B.C., fiind trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, că în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 au solicitat, la 10 iulie 1996, restituirea în natură a imobilului, dar anterior cererii de restituire în natură imobilul a fost vândut chiriașilor M. cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, toate părțile contractuale fiind de rea credință, fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Acțiunea astfel motivată a fost admisă prin sentința civilă nr. 8140 din 4 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. Judecătoria a statuat mai întâi că titlul statului asupra imobilului nu este valabil prin prisma dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru că Decretul nr. 92/1950 a fost contrar Constituției din 1948, iar acest act de naționalizare a fost greșit aplicat întrucât B.C.

era muncitor în anul 1950, fiind astfel exceptat de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950. Aceiași instanță a stabilit mai apoi reaua credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare dată în privința vânzătorilor de faptul că, deși cunoșteau că imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în natură, au procedat la vânzare încălcând legea, iar în privința cumpărătorilor de lipsa oricăror minime diligențe care le-ar fi permis să cunoască caracterul incert al titlului statului și existența cererii de restituire în natură formulată de foștii proprietari deposedați abuziv. În raport de aceste constatări, judecătoria a hotărât că sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât a rezolvat pricina în modul arătat.

Sentința a fost atacată cu apel de către toți pârâții, care au contestat reținerea relei credințe cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, susținând că au avut încredințarea că imobilul poate face obiectul vânzării-cumpărării întrucât nu au fost notificați de către reclamante să nu vândă, demersurile acestora limitându-se la formularea cererii de restituire în natură conform Legii nr. 112/1995, astfel că au beneficiul bunei-credințe prezumat de lege, reclamantele nefăcând dovezi prin care să răstoarne prezumția bunei-credințe. În plus, pârâții cumpărători M.T.G. și M.V. au criticat hotărârea instanței și pentru greșita statuare referitoare la exceptarea de la naționalizare a lui B.C., susținând că s-a stabilit o situație de fapt greșită în ceea ce privește calitatea de muncitor a acestuia, probele avute în vedere referindu-se la perioada ulterioară aplicării Decretului nr. 92/1950.

Apelurile au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1643 din 13 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Instanța de apel a reținut ca stare de fapt că imobilul a fost naționalizat pe numele lui B.C., care era muncitor în perioada 1948-1950, iar în drept a statuat că titlul statului nu este valabil, ceea ce rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948 și tratatelor la care România era parte. Cu referire la vânzătorul imobilului, instanța de apel a constatat că a fost de rea credință deoarece fusese încunoștiințat de existența cererii de restituire în natură formulată de reclamante, ceea ce excludea obligația acestora de a mai face și alte demersuri.

Reaua credință a fost reținută și în sarcina pârâților cumpărători cu motivarea că, așa cum au recunoscut prin răspunsurile date la interogatoriile luate, nu și-au îndeplinit obligația de minimă diligență pentru a afla dacă imobilul pe care doreau să îl cumpere făcea sau nu obiectul unei cereri de restituire în natură din partea foștilor proprietari. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recursuri de sine stătătoare pârâții Municipiul București, prin Primarul General și SC T.A. S.A. București și recurs comun pârâții M.T.G. și M.V. Recursurile declarate de pârâții persoane juridice au ca temei cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și motivare în fapt asemănătoare.

Prin aceste recursuri se susține că instanța de apel a greșit în calificarea părților contractului ca fiind de rea-credință, deoarece nu s-a observat că existența cererii de restituire în natură formulată de către reclamante nu echivalează cu dobândirea dreptului pretins prin aceasta și cu interdicția vânzării imobilului conform prevederilor Legii nr. 112/1995, dat fiind că acest act normativ a reglementat numai situația imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, prevăzând posibilitatea restituirii în natură către foștii proprietari numai a imobilelor în care aceștia locuiau în calitate de chiriași, ceea ce nu este cazul reclamantelor. De asemenea, se contestă statuarea referitoare la nevalabilitatea titlului statului, arătându-se pe de o parte că B.C.

deținea un număr mare de apartamente din care obținea chirii, făcând astfel parte din categoria exploatatorilor de locuințe și încadrându-se în art. I al Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte că simpla cerere de restituire formulată de reclamante în temeiul Legii nr. 112/1995 constituie o achiesare a acestora la faptul că imobilul a fost preluat de stat cu titlul valabil. Prin recursul comun, pârâții M.T.G. și M.V. au enunțat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ.

Dezvoltând recursul, acești pârâți au susținut sub un prim aspect că, în aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a interpretat greșit situația de fapt și de drept, neobservând că instanțele nu au competența să desființeze titlul statului de proprietate, întrucât decretul nr. 92/1950 este un act normativ cu putere de lege, neputând fi asimilat unui act juridic civil, nefiind de competența instanțelor de judecată de a cerceta neconstituționalitatea lui; de asemenea greșind în interpretarea probelor administrate, care, în realitate, fac dovada că în perioada 1943-1952 B.C. nu are activitate de muncă, deținând mai multe apartamente în București și Buzău. Sub al doilea aspect, aceiași pârâți impută instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 1899 C. civ.

prin înlăturarea prezumției de bună-credință fără a exista probatoriu care să justifice aceasta, în condițiile în care pârâții au fost chiriași în imobil timp de peste 27 ani, având reprezentarea că statul este proprietarul imobilului, iar reclamantele nu i-au notificat și nici în alt mod nu i-au înștiințat cu privire la pretinsul lor drept de proprietate, ceea ce denotă că obligația de minimă diligență revenea reclamanților, iar nu pârâților cumpărători. Mai mult, susțin pârâții, la data contractului de vânzare-cumpărare, reclamantele, care nu locuiau în imobil și care dețineau în proprietate un alt imobil, erau îndreptățite conform legislației în rigoare doar la primirea de despăgubiri și nicidecum la restituirea imobilului în natură.

Pentru argumentele utilizate toți pârâții au solicitat admiterea recursurilor declarate, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantelor. Recursurile nu sunt întemeiate și vor fi respinse ca nefondate pentru cele ce succed și în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Mai întâi este de observat că starea de fapt stabilită în primă instanță și în apel nu poate fi repusă în discuție pe calea recursului, fiind consecința modului în care instanțele au interpretat probele administrate, inclusiv cele indicate prin recursuri ca demonstrând că foștii proprietari făceau parte din alte categorii sociale decât cele exceptate de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950.

Cu alte cuvinte, așa cum rezultă din motivarea hotărârilor date în cauză, instanțele au avut în vedere toate probele administrate, stabilind pe baza interpretării acestora că foștii proprietari aveau calități socio-profesionale care îi exceptau de la aplicarea Decretului nr. 92/1950. Chiar dacă, așa cum se pretinde pe calea recursurilor de față, statuările de fapt ale instanțelor sunt greșite, eventuala eroare sub acest aspect nu constituie caz de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000. Așadar, instanțele s-au pronunțat asupra mijlocului de apărare și dovezilor administrate referitoare ca categoria socio-profesională a foștilor proprietari de la data aplicării Decretului nr. 92/1950, fiind nefondat motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., prin care se susține contrariul. În raport cu situația de fapt astfel stabilită, de neschimbat în recurs, instanțele au statuat pe deplin legal, fără a-și depăși competența materială, cum greșit se susține prin recursul pârâților persoane fizice, că titlul statului asupra imobilului în litigiu nu este valabil și că imobilul nu face parte din categoria celor a căror situație juridică face obiectul reglementării prin Legea nr. 112/1995, adică din rândul imobilelor cu destinația de locuințe trecute ca atare cu titlu de proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945. În aceste condiții, imobilul era exceptat de la aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care prevede posibilitatea chiriașilor titulari de contract de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora.

Prin prisma celor de mai sus, sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Buna-credință este prezumată, iar răsturnarea prezumției este posibilă prin stabilirea relei-credințe rezultată din probele administrate.

Sub acest din urmă aspect instanțele au statuat în mod corect că părțile contractante au cunoscut (pârâții vânzători) sau puteau și trebuia să cunoască prin minime diligențe (pârâții cumpărători) că reclamantele și-au manifestat, anterior vânzării-cumpărării atacate, voința de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, chiar dacă manifestarea de voință s-a făcut printr-o cerere de restituire în natură formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 inaplicabilă situației juridice a imobilului și deci fără șanse de rezolvare favorabilă.

Dar, cazul de nulitate absolută reglementat prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 operează și în ipoteza nereală, dar susținută de pârâți, potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat de stat cu titlu, făcând astfel obiectul Legii nr. 112/1995, caz în care cererea reclamantelor de restituire în natură era neîntemeiată pentru că acestea nu locuiau în imobil în calitate de chiriași, iar imobilul nu era liber, condiții cerute de art. 2 și art. 5 din Legea nr. 112/1995. Aceasta pentru că, și în asemenea ipoteză, au fost încălcate cu prilejul vânzării-cumpărării chiar dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, care au constituit temeiul vânzării-cumpărării, care permiteau vânzarea către chiriașii titulari de contract numai apartamentelor ce nu se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora ca urmare a nedepunerii de cereri de restituire în perioada prevăzută prin art. 14 din aceeași lege.

În concret însă, reclamantele ceruseră restituirea în natură la data de 10 iulie 1996, situație cunoscută de pârâții vânzători și care putea și trebuia cunoscută prin minime diligențe și de către pârâții-cumpărători, iar cererea de restituire în natură nu era încă soluționată la data vânzării-cumpărării (2 decembrie 1996), astfel că la cea din urmă dată imobilul nu putea fi vândut. Pentru toate cele ce preced, care răspund tuturor motivelor invocate și dezvoltate, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, SC T.A SA, M.T.G. și M.V. împotriva deciziei civile a 1643 din 13 septembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.