ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4279/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2254 din 25 mai 1999 la Tribunalul București reclamanții I.M.M., N.A.I., N.B.V. și C.S. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC R. SA, V.P. și V.L. solicitând să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 5 și 6, etaj III din București, sector 1 și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, având ca obiect acest imobil. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că etajul III al imobilului menționat, proprietatea autorului lor N.R.B., nu a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul unui titlu valabil.

Au mai precizat reclamanții că este nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu intră sub incidența acestui act normativ. Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 671 din 5 octombrie 2000, a respins acțiunea. S-a reținut că etajul III din imobil situat în București, proprietatea lui N.R.B. autorul reclamanților, a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin naționalizare. S-a considerat că acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate fi admisă întrucât pârâții V.P. și V.L.

au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 110 din 7 martie 2001 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 671 din 5 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, cu motivarea că aceștia nu au făcut dovada existenței unei cauze de nulitate a actului de înstrăinare a bunului către pârâți. În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 110 din 7 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, au declarat recurs reclamanții I.M.M., N.A.I., N.B.V. și C.S. solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. și susținând în esență, că: 1. hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii referitoare la starea în care se găsea construcția la data preluării de către stat; 2. Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat nelegal întrucât proprietarul imobilului în litigiu nu a fost N.R.B., care figurează în anexa la acest act normativ ci E.C., proprietara terenului și prin accesiune și proprietara construcției; 3. greșit s-a considerat că a fost legal încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât ambele părți contractante au fost de rea credință la încheierea actului juridic. Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat pentru următoarele considerente. Instanța de apel a reținut o corectă situație de fapt.

Etajul III al imobilului situat în București, a fost proprietatea lui N.R.B., împrejurare ce rezultă din convenția încheiată de acesta și, printre alte persoane fizice, și E.C., proprietara terenului, la data de 5 decembrie 1945, iar Decretul nr. 92/1950 de naționalizare s-a aplicat față de adevăratul proprietar. Cauza ilicită constituie, potrivit art. 966 și art. 968 C. civ., un motiv de nulitate a unui act juridic. Cauza, condiție generală de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca fiind de bună sau de rea credință, are un incontestabil reflex asupra cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință este considerat nul absolut în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit , al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ. Per a contrario , în măsura în care ambele părți sau cel puțin cumpărătorul au fost de bună credință, intenția de fraudare a legii nu există și drept urmare nici cauza ilicită. În speță, contractul de vânzare cumpărare a bunului în litigiu a fost încheiat, în condițiile Legii nr. 112/1995, între SC R.V. SA și pârâții V.P. M. și V.L. la data de 10 martie 1977, anterior formulării, la data de 25 mai 1999 a acțiunii în revendicare. Cum reclamanții nu au făcut dovada cauzei ilicite a actului juridic a cărui nulitate absolută au solicitat să fie constatată, corect acțiunea a fost respinsă.

Față de considerentele menționate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții I.M.M., N.A.I., N.B.V., C.S. împotriva deciziei civile nr. 110/A din 7 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2004.