ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4279/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

2254 din 25 mai 1999 la Tribunalul București reclamanții I.M.M., N.A.I., N.B.V.

și C.S. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului

București, SC R. SA, V.P. și V.L. solicitând să fie obligați pârâții să le lase

în deplină proprietate și posesie apartamentele nr. 5 și 6, etaj III din

București, sector 1 și să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, având ca obiect acest imobil.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat că etajul III al imobilului menționat, proprietatea autorului lor

N.R.B., nu a intrat în patrimoniul Statului Român în temeiul unui titlu

valabil.

Au mai precizat reclamanții că este

nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

întrucât vânzătorul nu putea înstrăina un bun ce nu intră sub incidența acestui

act normativ.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 671 din 5

octombrie 2000, a respins acțiunea.

S-a reținut că etajul III din imobil

situat în București, proprietatea lui N.R.B. autorul reclamanților, a intrat în

patrimoniul Statului Român în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin

naționalizare.

S-a considerat că acțiunea în

revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu poate

fi admisă întrucât pârâții V.P. și V.L. au cumpărat imobilul cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 110 din 7 martie 2001 a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 671 din 5

octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, cu motivarea că aceștia nu au făcut dovada existenței unei cauze

de nulitate a actului de înstrăinare a bunului către pârâți.

În termen legal, împotriva deciziei

civile nr. 110 din 7 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, au declarat recurs reclamanții I.M.M., N.A.I., N.B.V. și C.S.

solicitând casarea în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și susținând

în esență, că: 1. hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii

referitoare la starea în care se găsea construcția la data preluării de către

stat; 2. Decretul nr. 92/1950 a fost aplicat nelegal întrucât proprietarul

imobilului în litigiu nu a fost N.R.B., care figurează în anexa la acest act

normativ ci E.C., proprietara terenului și prin accesiune și proprietara

construcției; 3. greșit s-a considerat că a fost legal încheiat contractul de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 întrucât ambele părți

contractante au fost de rea credință la încheierea actului juridic.

Curtea urmează să respingă recursul

ca nefondat pentru următoarele considerente.

Instanța de apel a reținut o corectă

situație de fapt.

Etajul III al imobilului situat în

București, a fost proprietatea lui N.R.B., împrejurare ce rezultă din convenția

încheiată de acesta și, printre alte persoane fizice, și E.C., proprietara

terenului, la data de 5 decembrie 1945, iar Decretul nr. 92/1950 de naționalizare

s-a aplicat față de adevăratul proprietar.

Cauza ilicită constituie, potrivit

art. 966 și art. 968 C. civ., un motiv de nulitate a unui act juridic.

Cauza, condiție generală de

validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a

părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea

de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului,

poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează să fie calificat ca

fiind de bună sau de rea credință, are un incontestabil reflex asupra cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în

condițiile în care ambele părți au fost de rea credință este considerat nul

absolut în aplicarea principiului

fraus omnia corrumpit

, al cărui temei

legal îl constituie art. 966 C. civ.

Per a contrario

, în măsura în care ambele părți sau

cel puțin cumpărătorul au fost de bună credință, intenția de fraudare a legii

nu există și drept urmare nici cauza ilicită.

În speță, contractul de vânzare

cumpărare a bunului în litigiu a fost încheiat, în condițiile Legii nr. 112/1995,

între SC R.V. SA și pârâții V.P. M. și V.L. la data de 10 martie 1977, anterior

formulării, la data de 25 mai 1999 a acțiunii în revendicare.

Cum reclamanții nu au făcut dovada

cauzei ilicite a actului juridic a cărui nulitate absolută au solicitat să fie

constatată, corect acțiunea a fost respinsă.

Față de considerentele menționate,

Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții I.M.M., N.A.I., N.B.V., C.S. împotriva deciziei civile nr. 110/A

din 7 martie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2004.