ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București la 6 ianuarie 2000, reclamanta V.R.A. a

chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC

F. SA, solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și

posesie imobilul situat în București, Str. I.S.P. nr. 1, sector 2, format din

teren în suprafață de 262 m.p. și construcția edificată pe acesta, având parter

și două etaje.

La termenul de judecată de la 24 mai 2000,

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a

dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor imobilului, urmare a cererii

reclamantei de chemare în judecată a altor persoane, respectiv I.L.,

cumpărătoarea apartamentului 3, M.I., cumpărător al apartamentului 4 și B.L.,

cumpărătoarea apartamentului 2 din imobil. Reclamanta a solicitat, totodată, să

se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

între pârâți și SC F. SA, pentru vânzarea bunului altuia și fraudă la lege,

conform dispozițiilor art. 948 și urm. C. civ.

La 20 septembrie

2000, reclamanta și-a precizat acțiunea principală, în sensul că obiectul

acesteia îl reprezintă revendicarea imobilului, iar temeiul de drept îl

constituie dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 alin. (4) și (5) din

H.G. nr. 20/1996, în forma modificată prin H.G. nr. 11/1997.

Prin cererea

introdusă la 27 iunie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, aceeași

reclamantă a solicitat instanței, ca în contradictoriu cu pârâții SC F. SA,

M.I. și M.D., să constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, prin care s-a înstrăinat prin

vânzare apartamentul 4 din imobilul în litigiu.

Această acțiune a

făcut obiectul dosarului nr. 8800/2001 al Judecătoriei sectorului 2 București,

instanță care, prin Sentința civilă nr. 9562 din 21 noiembrie 2002 a reținut

incidența dispozițiilor art. 163 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și a dispus

trimiterea la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, consecință a

admiterii excepției de litispendență față de existența Sentinței civile nr. 698

din 10 octombrie 2001 pronunțată în dosarul nr. 17/2000 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ.

Soluția de înaintare

a dosarului a fost menținută prin Decizia civilă nr. 570/A din 26 martie 2003 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 2012 din 22 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin Decizia civilă

nr. 519 din 24 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul reclamanților V.C. și V.V. împotriva Sentinței civile nr. 698/2001

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sentință pe care a

desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, ca instanță

de fond.

Astfel investit,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 848 din 15

iunie 2009, a admis acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, încheiat între

pârâții Municipiul București prin SC F. S.A. și M.I. și M.D., pârâți pe care

i-a obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților

apartamentul 4 din imobilul situat în București, Str. I.P. nr. 1, sectorul 2.

Acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâtele I.L. și I.A.V. a fost respinsă ca fiind rămasă fără

obiect.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește cererea de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2633 din

21 ianuarie 1997, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții I.,

aceasta a rămas fără obiect, contractul menționat fiind deja desființat prin

hotărâre judecătorească irevocabilă, iar apartamentul 3 fiind restituit în

natură către reclamanți.

Referitor la acțiunea

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634

din 21 ianuarie 1997, încheiat pentru apartamentul 4, tribunalul a reținut că

imobilul a fost preluat de stat de la autorii reclamanților fără plata vreunei

despăgubiri și în condițiile în care aceștia făceau parte dintr-o categorie de

persoane exceptate expres de la naționalizare, chiar de actul normativ de

preluare, Decretul nr. 92/1950, decret ce contravenea atât dispozițiilor

Constituției din 1948, cât și C. civ., în vigoare la acea dată, prin urmare

trecerea în proprietatea statului fiind făcută abuziv, fără titlu valabil.

S-a considerat că, în

aceste condiții, imobilul nu putea fi înstrăinat către pârâții chiriași M.,

deoarece au fost fraudate dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar la aceste

aspecte se adaugă și reaua-credință a chiriașilor cumpărători, care știau că

foștii proprietari formulează (în baza Legii nr. 112/1995), în termen legal,

cererea nr. 1772 din 24 iulie 1996, pentru restituirea în natură a imobilului

și, prin urmare, știau sau, cu minimum de diligența, puteau cunoaște faptul că

titlul vânzătorului este contestat.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada

dreptului lor de proprietate prin contractul de vânzare - cumpărare din 12

august 1936, autorizația nr. 59 din 3 septembrie 1936, procesul-verbal nr.

20538 din 19 septembrie 1940, în timp ce statul, prin unitatea

administrativ-teritorială, Municipiul București, nu și-a constituit niciodată

un titlu valabil asupra imobilului, pârâtul SC F. fiind un simplu

administrator, iar titlul de proprietate al pârâților M.I. și D., posesorii

actuali, fiind desființat.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel pârâții M.I. și M.D., criticând-o ca nelegală și

netemeinică pentru nesoluționarea cererii lor, prin care au solicitat să se

constate că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect ca urmare a soluționării

cererii intimaților pe cale administrativă, conform procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, fiind emisă dispoziția nr. 9712 din 28 februarie 2004 a

Primăriei Municipiului București, prin care, pentru apartamentul nr. 4, s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În subsidiar,

apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe

dreptul comun, având în vedere atât prevederile Legii nr. 1/2009, cât și

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd

obligativitatea aplicării legii speciale.

S-a susținut că, din

interpretarea corelată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) - g) cu art. 2

alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 rezultă preluarea abuzivă a imobilului,

însă cu titlu, respectiv Decretul nr. 92/1950, astfel că vânzarea făcută în

condițiile Legii nr. 112/1995 este valabilă.

Împotriva aceleiași

sentințe a declarat apel și pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

invocând greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, dispoziții potrivit cărora, sunt

considerate a fi preluate cu titlu valabil de către stat imobilele

naționalizate sub imperiul Decretului nr. 92/1950. S-a susținut că pârâții

persoane fizice nu aveau obligația legală de a verifica situația juridică a

bunului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, calitatea de

proprietar a statului nefiind contestată, astfel că părțile contractante au

fost de bună-credință.

S-a arătat că, în

aceste condiții, față de dispozițiile art. 21, ale art. 1 alin. (1), (7), (9)

și 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul

comunist are la dispoziție o cale specială de restituire, fără nesocotirea

dispozițiilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană

pentru Drepturile Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție.

Apelantul a susținut că revendicarea în condițiile dreptului comun este

inadmisibilă, atâta timp cât o lege specială reglementează modul de restituire

în natură și acordarea de despăgubiri.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 345 A din 31 mai 2010 a respins ca nefondate apelurile

declarate de pârâții M.I. și M.D. și Municipiul București prin Primarul

General.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că, având în vedere

principiul disponibilității procesului civil, acțiunea în revendicare formulată

de reclamanți nu putea rămâne fără obiect ca urmare a soluționării cererii

formulate de aceștia conform procedurii Legii nr. 10/2001, deoarece prin

dispoziția nr. 9721 din 28 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului

București, s-a respins notificarea nr. 2024 din 2 august 2001 formulată de

autoarea V.R.A., această dispoziție fiind contestată în dosarul nr. 12795/3/2008

al Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Față de precizarea

acțiunii la termenul din 23 martie 2003, curtea de apel a înlăturat critica

apelanților - pârâți vizând greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor

alin. (1) al art. 57 C. proc. civ., cât și pe aceea referitoare la neindicarea,

în motivarea cererii introductive a cauzei de nulitate invocate.

S-a considerat că

valabilitatea actului de vânzare-cumpărare a fost corect analizată de prima

instanță față de dispozițiile legale care guvernau acest act juridic, respectiv

dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a reținut

că la momentul vânzării nu au fost respectate dispozițiile art. 1 din această

lege, întrucât, procedând la analiza valabilității titlului statului, în

contextul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportate la dispozițiile

Constituției din 1948 și ale C. civ., s-a constatat preluarea abuzivă, cu

încălcarea art. I - II ale Decretului nr. 92/1950, a imobilului proprietatea

antecesorilor D.M., casnică, și D.A., pensionar al Casei de Asigurări a

Avocaților.

Prin urmare, s-a

reținut că actul de înstrăinare s-a încheiat cu nesocotirea art. 1 alin. (1)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și cu ignorarea

cererii formulate la data de 24 iulie 1996, prin care autoarea reclamanților

solicită restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Față de probatoriul

administrat în fond și în apel, s-a reținut că apelanții - pârâți nu au

efectuat un minimum de diligențe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

neputându-se constata buna lor credință.

Instanța de apel a

considerat, totodată, că sunt neîntemeiate criticile referitoare la

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, cu referire la Decretul nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, având în vedere atât

data formulării acesteia, cât și jurisprudența constantă a Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la o instanță judecătorească nu

se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea printr-o

hotărâre definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre

va fi executată.

Prin urmare, au fost

respinse ca neîntemeiate și criticile formulate de pârâtul Municipiul București

referitoare la calitatea de proprietar a statului, necontestată la data

încheierii contractului.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții M.I. și M.D.,

invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâții au invocat nelegala soluționare a capătului de cerere prin

care s-a solicitat să se constate că imobilul a intrat abuziv în proprietatea

statului, întrucât naționalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor

Decretului nr. 92/1950, modificat prin Decretul nr. 524/1955, întrucât autorii

reclamantului aveau numeroase apartamente închiriate, pe care le foloseau

pentru a obține venituri. În plus, s-a susținut că autorul D.A., de profesie

avocat, nu a contestat măsura naționalizării.

Critica formulată prin

cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greșita respingere a cererii de

suspendare a prezentei cauze până la soluționarea definitivă a cererii adresate

pe cale administrativă, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin cel de-al

treilea motiv de recurs s-a criticat modul de soluționare de către instanța de

apel a criticii referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată

a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile art. 57 - 59 C. proc. civ. și

modificată după prima zi de înfățișare.

De asemenea,

recurenții au susținut că s-a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art.

1 din Legea nr. 10/2001, care au declarat ca fiind naționalizate fără titlu

toate imobilele intrate în proprietatea statului comunist, precum și a art. 6

din Legea nr. 213/1998, prevederi ce nu puteau fi aplicate retroactiv.

S-a susținut că s-a

soluționat în mod nelegal cererea de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare, fără a se face dovezi în sensul relei lor credințe, sub

acest aspect arătându-se că declarația martorei C.M. nu este credibilă.

Intimatul V.C. a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea de

ședință de la 15 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a luat act că, în urma desfacerii

căsătoriei, recurenta - pârâtă M.D. a revenit la numele anterior,

"N.".

Examinând criticile

invocate de pârâții recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Criticile ce au

constituit obiect al primului motiv de recurs, vizând greșita soluționare a

capătului de cerere privind trecerea nelegală a apartamentului 4 din Str. Sg.

I.P. nr. 1, sector 2 București, în patrimoniul statului, nu pot fi primite.

Preluarea întregului

imobil, teren și construcție, deci și a apartamentului 4, în litigiu, în baza

Decretului nr. 92/1950, a fost făcută pe numele D.A., în condițiile în care

atât acesta, în calitate de pensionar cât și proprietara D.M., casnică, erau

exceptați de la naționalizare conform art. II din actul normativ menționat.

De altfel, decretul

menționat contravenea atât art. 11 din Constituția României din 1948 cât și C.

civ., ca lege organică, astfel că s-a reținut corect de instanțele de fond și

apel că preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil.

Critica referitoare

la greșita respingere a cererii de suspendare a prezentului dosar până la

soluționarea definitivă a cererii formulate de intimat pe cale administrativă

în baza Legii nr. 10/2001, este nefondată.

Pentru a se pronunța

asupra cererii de suspendare formulate de pârâții M., în temeiul dispozițiilor

art. 244 pct. 1, C. proc. civ., la termenul din 31 mai 2010, instanța de apel a

avut în vedere faptul că dosarul având ca obiect contestația reclamantului

împotriva dispozițiilor Primarului Municipiului București nr. 9721 din 28

februarie 2008, prin care s-a respins notificarea autoarei sale, V.R.A., este

suspendat până la soluționarea cauzei de față.

Dezlegarea acelei

pricini, respectiv solicitarea reclamantului de a-i fi restituit în natură

apartamentul 4 din imobil, depinde în mod direct de soluția din prezentul

litigiu și nu invers. În funcție de soluția dată asupra capătului de cerere având

ca obiect constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare a apartamentului

4, instanța se va pronunța, în baza Legii nr. 10/2001, asupra contestației

împotriva dispoziției de respingere a solicitării restituirii în natură a

apartamentului menționat.

Nici cel de-al

treilea motiv de recurs nu este fondat.

Problema calității

procesuale pasive a pârâților recurenți a fost dezlegată corect de instanțele

de fond și apel, în aplicarea dispozițiilor alin. (1) al art. 57 C. proc. civ.

Astfel, într-un prim

ciclu procesual, față de situația juridică ce a rezultat pe parcursul

judecății, reclamanții au chemat în judecată persoanele care au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin actul subsecvent, a

cărui nulitate s-a solicitat să se constate.

Reclamanții și-au

precizat și completat acțiunea în acest sens, fiind, de altfel, evident că și

prin promovarea căilor de atac, pârâții pretind același drept ca și

reclamanții, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului 4 din

imobilul în litigiu.

Mai mult, se va

reține că prin cererea cu care au investit Judecătoria sectorului 2 București,

în care s-a admis excepția de litispendență, reclamanta a solicitat să se

constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC F. și

pârâții M., și în raport de această situație justificându-se primirea cererii

de precizare a acțiunii.

Criticile referitoare

la greșita reținere a încălcării dispozițiilor legii la momentul încheierii

contractului de vânzare - cumpărare de către recurenți sunt nefondate.

Curtea va reține că,

în condițiile în care s-a dovedit că s-a vândut un bun preluat fără titlu,

valabil, iar cererea de restituire în natură a fostului proprietar formulată în

temeiul Legii nr. 112/1995 nu fusese soluționată anterior vânzării, în lipsa

unor minime diligențe ale cumpărătorilor în sensul verificării situației

bunului, nu se putea reține buna - credință a acestora.

Atâta timp cât

ascendenții și descendenții defunctei V.R., care a formulat cerere de

restituire în baza Legii nr. 112/1995, au ocupat permanent unul din

apartamentele imobilului, nu se poate susține de către recurenți că au fost

într-o eroare comună și invincibilă la momentul încheierii contractului de

vânzare - cumpărare.

Contrar susținerilor

recurenților formulate prin motivele de recurs, instanțele de fond și apel nu

au instituit o prezumție de rea-credință, ci au constatat că, prin proba

contrară, a fost răsturnată prezumția bunei-credințe.

Susținerile

recurenților-pârâți în sensul diligențelor făcute nu pot fi primite, întrucât

s-a dovedit că cererea de restituire în natură a autoarei intimatului, adresată

Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu fusese analizată, astfel că

dreptul la cumpărare al chiriașilor posesori nu se putea naște.

Curtea va reține, totodată,

că instanțele de fond și apel au examinat corect acțiunea introductivă,

formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza

jurisprudenței constante a CEDO, în aplicarea art. 6 din Convenție și a art. 2

din Primul Protocol adițional, în sensul că vânzarea de către stat a unui bun

al altuia către un terț, chiar și atunci când acesta este de bună-credință,

atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de

proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (cauzele Porțeanu, Străin,

Filipescu, Bărcănescu împotriva României).

Trimiterile

recurenților la Hotărârea pilot Atanasiu împotriva României nu pot fi primite,

având în vedere că nu s-a reținut buna-credință a pârâților în dobândirea

bunului, pentru a se pune problema încălcării principiului proporționalității,

la care aceștia fac referire.

Față de aceste

considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâții M.I. și M.D. împotriva Deciziei nr. 345/A din 31

mai 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 04 octombrie 2011.