ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6727/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București la 6 ianuarie 2000, reclamanta V.R.A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC F. SA, solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Str. I.S.P. nr. 1, sector 2, format din teren în suprafață de 262 m.p. și construcția edificată pe acesta, având parter și două etaje. La termenul de judecată de la 24 mai 2000, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor imobilului, urmare a cererii reclamantei de chemare în judecată a altor persoane, respectiv I.L., cumpărătoarea apartamentului 3, M.I., cumpărător al apartamentului 4 și B.L., cumpărătoarea apartamentului 2 din imobil.

Reclamanta a solicitat, totodată, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți și SC F. SA, pentru vânzarea bunului altuia și fraudă la lege, conform dispozițiilor art. 948 și urm. C. civ. La 20 septembrie 2000, reclamanta și-a precizat acțiunea principală, în sensul că obiectul acesteia îl reprezintă revendicarea imobilului, iar temeiul de drept îl constituie dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 alin. (4) și (5) din H.G. nr. 20/1996, în forma modificată prin H.G. nr. 11/1997. Prin cererea introdusă la 27 iunie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, aceeași reclamantă a solicitat instanței, ca în contradictoriu cu pârâții SC F. SA, M.I.

și M.D., să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, prin care s-a înstrăinat prin vânzare apartamentul 4 din imobilul în litigiu. Această acțiune a făcut obiectul dosarului nr. 8800/2001 al Judecătoriei sectorului 2 București, instanță care, prin Sentința civilă nr. 9562 din 21 noiembrie 2002 a reținut incidența dispozițiilor art. 163 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și a dispus trimiterea la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, consecință a admiterii excepției de litispendență față de existența Sentinței civile nr. 698 din 10 octombrie 2001 pronunțată în dosarul nr. 17/2000 al Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ.

Soluția de înaintare a dosarului a fost menținută prin Decizia civilă nr. 570/A din 26 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2012 din 22 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Prin Decizia civilă nr. 519 din 24 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților V.C. și V.V. împotriva Sentinței civile nr. 698/2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, sentință pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, ca instanță de fond. Astfel investit, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 848 din 15 iunie 2009, a admis acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, încheiat între pârâții Municipiul București prin SC F. S.A.

și M.I. și M.D., pârâți pe care i-a obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul 4 din imobilul situat în București, Str. I.P. nr. 1, sectorul 2. Acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele I.L. și I.A.V. a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2633 din 21 ianuarie 1997, formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții I., aceasta a rămas fără obiect, contractul menționat fiind deja desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar apartamentul 3 fiind restituit în natură către reclamanți.

Referitor la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2634 din 21 ianuarie 1997, încheiat pentru apartamentul 4, tribunalul a reținut că imobilul a fost preluat de stat de la autorii reclamanților fără plata vreunei despăgubiri și în condițiile în care aceștia făceau parte dintr-o categorie de persoane exceptate expres de la naționalizare, chiar de actul normativ de preluare, Decretul nr. 92/1950, decret ce contravenea atât dispozițiilor Constituției din 1948, cât și C. civ., în vigoare la acea dată, prin urmare trecerea în proprietatea statului fiind făcută abuziv, fără titlu valabil.

S-a considerat că, în aceste condiții, imobilul nu putea fi înstrăinat către pârâții chiriași M., deoarece au fost fraudate dispozițiile Legii nr. 112/1995, iar la aceste aspecte se adaugă și reaua-credință a chiriașilor cumpărători, care știau că foștii proprietari formulează (în baza Legii nr. 112/1995), în termen legal, cererea nr. 1772 din 24 iulie 1996, pentru restituirea în natură a imobilului și, prin urmare, știau sau, cu minimum de diligența, puteau cunoaște faptul că titlul vânzătorului este contestat.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, tribunalul a constatat că reclamanții au făcut dovada dreptului lor de proprietate prin contractul de vânzare - cumpărare din 12 august 1936, autorizația nr. 59 din 3 septembrie 1936, procesul-verbal nr. 20538 din 19 septembrie 1940, în timp ce statul, prin unitatea administrativ-teritorială, Municipiul București, nu și-a constituit niciodată un titlu valabil asupra imobilului, pârâtul SC F. fiind un simplu administrator, iar titlul de proprietate al pârâților M.I. și D., posesorii actuali, fiind desființat. Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâții M.I.

și M.D., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru nesoluționarea cererii lor, prin care au solicitat să se constate că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect ca urmare a soluționării cererii intimaților pe cale administrativă, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind emisă dispoziția nr. 9712 din 28 februarie 2004 a Primăriei Municipiului București, prin care, pentru apartamentul nr. 4, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. În subsidiar, apelanții pârâți au solicitat respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, având în vedere atât prevederile Legii nr. 1/2009, cât și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd obligativitatea aplicării legii speciale.

S-a susținut că, din interpretarea corelată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. a) - g) cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 rezultă preluarea abuzivă a imobilului, însă cu titlu, respectiv Decretul nr. 92/1950, astfel că vânzarea făcută în condițiile Legii nr. 112/1995 este valabilă. Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâtul Municipiul București prin Primarul General, invocând greșita interpretare a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, dispoziții potrivit cărora, sunt considerate a fi preluate cu titlu valabil de către stat imobilele naționalizate sub imperiul Decretului nr. 92/1950. S-a susținut că pârâții persoane fizice nu aveau obligația legală de a verifica situația juridică a bunului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, calitatea de proprietar a statului nefiind contestată, astfel că părțile contractante au fost de bună-credință.

S-a arătat că, în aceste condiții, față de dispozițiile art. 21, ale art. 1 alin. (1), (7), (9) și 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, proprietarul deposedat abuziv de regimul comunist are la dispoziție o cale specială de restituire, fără nesocotirea dispozițiilor art. 21 din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție. Apelantul a susținut că revendicarea în condițiile dreptului comun este inadmisibilă, atâta timp cât o lege specială reglementează modul de restituire în natură și acordarea de despăgubiri. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 345 A din 31 mai 2010 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții M.I.

și M.D. și Municipiul București prin Primarul General. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că, având în vedere principiul disponibilității procesului civil, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți nu putea rămâne fără obiect ca urmare a soluționării cererii formulate de aceștia conform procedurii Legii nr. 10/2001, deoarece prin dispoziția nr. 9721 din 28 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, s-a respins notificarea nr. 2024 din 2 august 2001 formulată de autoarea V.R.A., această dispoziție fiind contestată în dosarul nr. 12795/3/2008 al Tribunalului București, secția a III-a civilă. Față de precizarea acțiunii la termenul din 23 martie 2003, curtea de apel a înlăturat critica apelanților - pârâți vizând greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor alin. (1) al art. 57 C. proc.

civ., cât și pe aceea referitoare la neindicarea, în motivarea cererii introductive a cauzei de nulitate invocate. S-a considerat că valabilitatea actului de vânzare-cumpărare a fost corect analizată de prima instanță față de dispozițiile legale care guvernau acest act juridic, respectiv dispozițiile Legii nr. 112/1995. Astfel, s-a reținut că la momentul vânzării nu au fost respectate dispozițiile art. 1 din această lege, întrucât, procedând la analiza valabilității titlului statului, în contextul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportate la dispozițiile Constituției din 1948 și ale C. civ., s-a constatat preluarea abuzivă, cu încălcarea art. I - II ale Decretului nr. 92/1950, a imobilului proprietatea antecesorilor D.M., casnică, și D.A., pensionar al Casei de Asigurări a Avocaților.

Prin urmare, s-a reținut că actul de înstrăinare s-a încheiat cu nesocotirea art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 și cu ignorarea cererii formulate la data de 24 iulie 1996, prin care autoarea reclamanților solicită restituirea în natură a imobilului în litigiu. Față de probatoriul administrat în fond și în apel, s-a reținut că apelanții - pârâți nu au efectuat un minimum de diligențe la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se constata buna lor credință.

Instanța de apel a considerat, totodată, că sunt neîntemeiate criticile referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, cu referire la Decretul nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, având în vedere atât data formulării acesteia, cât și jurisprudența constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată. Prin urmare, au fost respinse ca neîntemeiate și criticile formulate de pârâtul Municipiul București referitoare la calitatea de proprietar a statului, necontestată la data încheierii contractului.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, pârâții M.I. și M.D., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâții au invocat nelegala soluționare a capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate că imobilul a intrat abuziv în proprietatea statului, întrucât naționalizarea s-a făcut cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, modificat prin Decretul nr. 524/1955, întrucât autorii reclamantului aveau numeroase apartamente închiriate, pe care le foloseau pentru a obține venituri. În plus, s-a susținut că autorul D.A., de profesie avocat, nu a contestat măsura naționalizării. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greșita respingere a cererii de suspendare a prezentei cauze până la soluționarea definitivă a cererii adresate pe cale administrativă, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a criticat modul de soluționare de către instanța de apel a criticii referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile art. 57 - 59 C. proc. civ. și modificată după prima zi de înfățișare. De asemenea, recurenții au susținut că s-a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care au declarat ca fiind naționalizate fără titlu toate imobilele intrate în proprietatea statului comunist, precum și a art. 6 din Legea nr. 213/1998, prevederi ce nu puteau fi aplicate retroactiv. S-a susținut că s-a soluționat în mod nelegal cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, fără a se face dovezi în sensul relei lor credințe, sub acest aspect arătându-se că declarația martorei C.M.

nu este credibilă. Intimatul V.C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Prin încheierea de ședință de la 15 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a luat act că, în urma desfacerii căsătoriei, recurenta - pârâtă M.D. a revenit la numele anterior, "N.". Examinând criticile invocate de pârâții recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile ce au constituit obiect al primului motiv de recurs, vizând greșita soluționare a capătului de cerere privind trecerea nelegală a apartamentului 4 din Str. Sg.

I.P. nr. 1, sector 2 București, în patrimoniul statului, nu pot fi primite. Preluarea întregului imobil, teren și construcție, deci și a apartamentului 4, în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, a fost făcută pe numele D.A., în condițiile în care atât acesta, în calitate de pensionar cât și proprietara D.M., casnică, erau exceptați de la naționalizare conform art. II din actul normativ menționat. De altfel, decretul menționat contravenea atât art. 11 din Constituția României din 1948 cât și C. civ., ca lege organică, astfel că s-a reținut corect de instanțele de fond și apel că preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil. Critica referitoare la greșita respingere a cererii de suspendare a prezentului dosar până la soluționarea definitivă a cererii formulate de intimat pe cale administrativă în baza Legii nr. 10/2001, este nefondată.

Pentru a se pronunța asupra cererii de suspendare formulate de pârâții M., în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1, C. proc. civ., la termenul din 31 mai 2010, instanța de apel a avut în vedere faptul că dosarul având ca obiect contestația reclamantului împotriva dispozițiilor Primarului Municipiului București nr. 9721 din 28 februarie 2008, prin care s-a respins notificarea autoarei sale, V.R.A., este suspendat până la soluționarea cauzei de față. Dezlegarea acelei pricini, respectiv solicitarea reclamantului de a-i fi restituit în natură apartamentul 4 din imobil, depinde în mod direct de soluția din prezentul litigiu și nu invers. În funcție de soluția dată asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare a apartamentului 4, instanța se va pronunța, în baza Legii nr. 10/2001, asupra contestației împotriva dispoziției de respingere a solicitării restituirii în natură a apartamentului menționat.

Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu este fondat. Problema calității procesuale pasive a pârâților recurenți a fost dezlegată corect de instanțele de fond și apel, în aplicarea dispozițiilor alin. (1) al art. 57 C. proc. civ. Astfel, într-un prim ciclu procesual, față de situația juridică ce a rezultat pe parcursul judecății, reclamanții au chemat în judecată persoanele care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, prin actul subsecvent, a cărui nulitate s-a solicitat să se constate. Reclamanții și-au precizat și completat acțiunea în acest sens, fiind, de altfel, evident că și prin promovarea căilor de atac, pârâții pretind același drept ca și reclamanții, respectiv dreptul de proprietate asupra apartamentului 4 din imobilul în litigiu.

Mai mult, se va reține că prin cererea cu care au investit Judecătoria sectorului 2 București, în care s-a admis excepția de litispendență, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC F. și pârâții M., și în raport de această situație justificându-se primirea cererii de precizare a acțiunii. Criticile referitoare la greșita reținere a încălcării dispozițiilor legii la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare de către recurenți sunt nefondate. Curtea va reține că, în condițiile în care s-a dovedit că s-a vândut un bun preluat fără titlu, valabil, iar cererea de restituire în natură a fostului proprietar formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu fusese soluționată anterior vânzării, în lipsa unor minime diligențe ale cumpărătorilor în sensul verificării situației bunului, nu se putea reține buna - credință a acestora.

Atâta timp cât ascendenții și descendenții defunctei V.R., care a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, au ocupat permanent unul din apartamentele imobilului, nu se poate susține de către recurenți că au fost într-o eroare comună și invincibilă la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare. Contrar susținerilor recurenților formulate prin motivele de recurs, instanțele de fond și apel nu au instituit o prezumție de rea-credință, ci au constatat că, prin proba contrară, a fost răsturnată prezumția bunei-credințe. Susținerile recurenților-pârâți în sensul diligențelor făcute nu pot fi primite, întrucât s-a dovedit că cererea de restituire în natură a autoarei intimatului, adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 nu fusese analizată, astfel că dreptul la cumpărare al chiriașilor posesori nu se putea naște.

Curtea va reține, totodată, că instanțele de fond și apel au examinat corect acțiunea introductivă, formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în baza jurisprudenței constante a CEDO, în aplicarea art. 6 din Convenție și a art. 2 din Primul Protocol adițional, în sensul că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către un terț, chiar și atunci când acesta este de bună-credință, atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (cauzele Porțeanu, Străin, Filipescu, Bărcănescu împotriva României). Trimiterile recurenților la Hotărârea pilot Atanasiu împotriva României nu pot fi primite, având în vedere că nu s-a reținut buna-credință a pârâților în dobândirea bunului, pentru a se pune problema încălcării principiului proporționalității, la care aceștia fac referire.

Față de aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții M.I. și M.D. împotriva Deciziei nr. 345/A din 31 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 04 octombrie 2011.