ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7072/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 1408/2000 pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, reclamanții T.R., T.S., T.C., T.P., T.N. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta să fie obligat să le respecte dreptul de proprietate și posesia asupra imobilului situat în București, str. A.C. compus din terenul de 720 mp și construcția cu parter, etaj și mansardă prevăzută cu mai multe apartamente și dependințele aferente. Prin cererea de la dosar, reclamanții T.R., T.S., T.C., T.P., T.N. și-au modificat acțiunea principală, în sensul că au solicitat introducerea în cauză a pârâților-cumpărători I.J.M., G.R., D.M.C., C.D.D.

și C.O.D., precum și a SC H.N. SA București, prin care s-au efectuat vânzările apartamentelor către foștii chiriași. Referitor la obiectul cauzei, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare: nr. V1. din 12 ianuarie 1999, nr. V2. din 14 ianuarie 1999, nr. V3. din 19 ianuarie 1999, nr. V4. din 19 decembrie 1996 și nr. V5. din 09 ianuarie 1997 încheiate în favoarea pârâților, solicitând totodată, ca toți pârâții, inclusiv C.G.M.B. chemat inițial în judecată, să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul aflat în litigiu, considerând că dreptul autoarei sale dobândit prin vânzare-cumpărare asupra terenului și prin construire referitor la construcție, este preferabil față de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în favoarea pârâților-chiriași în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au invocat cauza falsă și nelicită, ca motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, considerând că la încheierea contractelor s-au încălcat dispozițiile art. 948 pct. 4 raportat la art. 966 din C. civ., precum și dispozițiile legii speciale reparatorii. Într-un prim ciclu procesual, finalizat prin decizia nr. 5433 din 16 decembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 965/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal, numai pentru judecarea pe fond privind acțiunea principală formulată de reclamanții-recurenți, constatând că în mod greșit acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesual active.

S-a reținut că toți reclamanții, cu excepția lui T.C., au calitate procesuală activă pentru a solicita drepturile cuvenite părinților lor T.A.M.P. și T.A. zis AU. Într-un al doilea ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 9989/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare numai cu privire la soluționarea acțiunii în contradictoriu cu pârâta D.M.C., pentru ap. nr. X2. al imobilului în litigiu, constatându-se că în mod greșit acțiunea a fost respinsă pentru lipsa capacității de folosință a pârâtei G.R., întrucât pârâta D.M.C. a fost chemată în judecată atât în nume propriu, cât și ca moștenitoare a defunctei G.R., cauza fiind soluționată irevocabil cu privire la celelalte aspecte.

Cu ocazia rejudecării cauzei după desființarea parțială cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a constituit Dosarul nr. 2079/3/2004. Prin sentința civilă nr. 342 din 18 februarie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților T.R., T.S., T.C., T.P., T.N., în contradictoriu cu pârâții D.M.C., Municipiul București, reprezentat prin Primarul General al Municipiului București, SC H.N. SA, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 14 ianuarie 1999 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatarul SC H.N. SA și autoarea G.R., însă a fost admisă acțiunea în revendicare și obligată pârâta D.M.C.

să le lase reclamanților dreptul de proprietate și posesia asupra locuinței formată din cele două camere situate în ap. nr. X2. de la etajul 1 al imobilului din str. A.C., cu dependințele aferente și părțile comune identificate mai sus, moștenite de la autoarea G.R. Această soluție a fost menținută prin decizia civilă nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - reclamanți T.R., T.P., T.S., T.N.S. și de către apelanta - pârâtă D.M.C. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că din mențiunile existente pe verso -ul cererii de cumpărare formulată de chiriașa G., rezultă că numita reclamanta T.R.

a solicitat doar apartamentul nr. X1., iar pentru restul imobilului despăgubiri, iar reclamantul T.P. a solicitat doar despăgubiri, existând și mențiunea privind inexistența vreunui proces de revendicare pe rolul instanțelor. În aceste condiții, buna-credință, reținută, în mod corect, în persoana cumpărătoarei, avea ca efect salvarea actului de la nulitate, astfel că respingerea capătul de cerere privind constatarea nulității contractului este legală și temeinică. În plus, prin hotărârile pronunțate anterior în prezentul litigiu, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că pârâta B.M.C. a fost de bună credință la momentul încheierii contractului său de vânzare - cumpărare pentru o cameră din imobil, situată tot la etajul 1, astfel că nu se poate reține că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. X2.

de la etajul 1, când a acționat în calitate de mandatară a cumpărătoarei G.R., apartament pe care ulterior l-a dobândit prin succesiune, ar fi fost de rea-credință. Instanța de apel a mai constatat că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel și prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene în materia drepturilor omului, să se ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de pârâta-cumpărătoare, a normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.

Era esențial, așadar, ca reclamanții să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15 octombrie 2010. Instanța de apel a constatat că reclamanții au un „bun” în sensul Convenției, confirmat irevocabil prin hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit nelegalitatea naționalizării și s-a dispus obligarea celorlalți pârâți să le lase, în deplină proprietate și posesie, reclamanților, parte din imobilul revendicat. În același timp, Curtea nu a contestat faptul că intimata-pârâtă, deținătoare și ea a unui titlul asupra apartamentului, dispunea la rândul său, de un „bun”, însă viciul care afectează titlul autorului său - statul - radiază implicit și în privința propriului titlul, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs cu cel al reclamanților mai bine caracterizat.

Curtea a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale, susținerile apelanților reclamanți din acest punct de vedere fiind corecte. Totodată, instanța de apel a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 nu s-a dovedit până la această dată efectiv, reclamanții neprimind o soluționare a notificării lor nici până la această dată. Verificând mecanismul de acordare a despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, C.E.D.O. a constatat în mod repetat totala sa ineficiență (Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Cauza Katz contra României ș.a.) chiar și în urma listării sale la bursă.

Prin art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei O.U.G. a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Având în vedere faptul că reclamanții nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire la data la care o vor putea primi, instanța de apel a apreciat că acestora li se impune o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor ei, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. În aceste condiții, restituirea în natură dispusă în mod corect de tribunal reprezintă unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei. Împotriva menționatei decizii, au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanții T.N.S., T.P., T.R.

și T.S. și apelanta-pârâtă D.M.C., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate apelanta-pârâtă D.M.C. s-a arătat că prin decizia de casare nr. 9989 din 08 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat lipsa culpei sale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care statul român stabilise deja un mod de a repara daunele pentru foștii proprietari. Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 112/1995 prevedea imperativ că, din momentul în care fostul proprietar al imobilului a optat pentru acordarea despăgubirilor, nu mai poate reveni asupra opțiunii avute, în sensul solicitării restituirii imobilului în natură, aspect ce a fost respectat în speță.

Aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește dreptul de opțiune al reclamanților, ignorând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în ceea ce privește obligativitatea acestora pentru instanța inferioară. Recurenta are calitatea de moștenitoare legatară a d-nei G.R., aspect necontestat, motiv pentru care nu poate fi obligată să lase în deplină proprietate și pașnică posesie acest imobil. Reclamanta T.R. a fost singura care a formulat o cerere în baza Legii nr. 112/1995, ceilalți reclamanți - apelanți nu au formulat o astfel de cerere niciodată, în consecință neputând beneficia de cererea reclamantei T.R.

Prin cererea formulată, reclamanta - apelantă a solicitat restituirea în natură doar a apartamentului situat la parterul imobilului în care locuia, astfel cum reiese din adresa nr. A1. din 24 iulie 1996, iar pentru restul imobilului a solicitat despăgubiri în echivalent, astfel cum reiese din adresa nr. A2. din 24 iulie 1996, adrese aflate la dosarul cauzei. Prin nota de sinteză întocmită de Comisia de acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a hotărât acordarea de despăgubiri aferente cererii. Odată cu exercitarea dreptului de opțiune, conform principiului disponibilității, s-au respectat dispozițiile art. 9, 12 și 14 din Legea nr. 112/1995 și s-a depus cerere de cumpărare, cerere care a fost depusă ulterior termenului de 6 luni de opțiune al foștilor proprietari, astfel încât autoarea recurentei a fost de bună-credință.

Toate considerentele cu privire la buna-credință a chiriașei cumpărătoare au fost reținute de astfel de către instanța supremă prin hotărârea irevocabilă pronunțată în această cauză în ciclurile procesuale anterioare. În speța de față sunt incidente și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, ce vizează acordarea doar de despăgubiri către foștii proprietari, legea fiind imperativă și de imediată aplicare litigiilor în curs. În acest sens, în speță, sunt aplicabile hotărârile Pincova și Pinc vs. Cehia și Raicu contra României, în care se stipulează că cei care au dobândit cu bună - credință un imobil, nu pot fi puși să suporte responsabilitățile statului, în condițiile unor abuzuri făcute de acesta.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanții-reclamanții T.N.S., T.P., T.R. și T.S. se critică soluția de respingere a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 14 ianuarie 1999 pentru următoarele considerente: Art. 50 pct. 2 din Legea nr. 10/2001 prevede că „actele juridice de înstrăinare având obiect imobile, preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”. Contractul de vânzare-cumpărare este un act juridic bilateral la care participă atât cumpărătorul, cât și vânzătorul, astfel că este suficient ca unul să fie de rea-credință, pentru ca actul să fie lovit de nulitate absolută.

În speță, vânzătorul Municipiul București a dat dovadă de totală rea-credință, motivat de faptul că nu a soluționat cererile reclamanților adresate Comisiei Legii nr. 112/1995, cereri formulate în baza Legii nr. 112/1995 în interiorul termenului de 6 luni, iar prin adresa din 05 august 2004, aceasta a comunicat Tribunalului București că aceste cereri înregistrate sub nr. A1./1995 și nr. A2./1995 în Dosar nr. 7893 „nu se mai găsesc în arhivă și au rămas nesoluționate”. Municipiul București, prin SC H.N. SA, a nesocotit prevederile art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997 și Hotărârea C.G.M.B. nr. 17/1996 prin care se stipulează faptul că în dosarele în curs de soluționare nu se vor întocmi acte de vânzare-cumpărare până la clarificarea situației juridice a imobilelor respective, vânzarea acestor imobile fiind suspendată.

Prezumția de bună-credință a compărătoarei decedate, G.R., a fost răsturnată câtă vreme aceasta cunoștea faptul că reclamanții au întreprins, înainte de cumpărarea spațiului, demersuri legale de recuperare a acestuia. Această situație rezultă din interogatoriul luat reclamantului P.T. Prin soluția pronunțată în rejudecare, de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a acestui contract, se aduce un grav prejudiciu dreptului de proprietate al reclamanților și folosinței normale și utile a întregului imobil, având consecințe majore în ceea ce privește administrarea și întreținerea acestuia, instalațiile cât și celelalte utilități fiind proiectate și executate pentru folosința întregului imobil.

Analizând recursurile formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele: Cu privire la recursul declarat de pârâta D.M.C. acesta este numai în parte fondat, pentru următoarele considerente: Recurenta a dobândit imobilul în litigiu prin testament de la chiriașa-cumpărătoare G.R., în numele căreia a depus diligențe, ca mandatar, pentru cumpărarea apartamentului. Împrejurarea că certificatul de moștenitor nu a fost contestat nu poate constitui un argument în respingerea acțiunii în revendicare, întrucât, coroborat cu titlul de proprietate al autoarei sale, acest certificat constituie unul dintre actele de proprietate care stau la baza soluționării unei astfel de acțiuni.

Faptul că recurenta a acționat cu bună credință la cumpărarea propriului apartament situat în același imobil a fost stabilită cu putere de lucru judecat în al doilea ciclu procesual al acestei cauzei și, în mod corect, a fost extinsă și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare pe care, în calitate de mandatar, l-a încheiat în luna ianuarie 1999, având în vedere diferența de numai două zile dintre data încheierii celor două contracte și situația juridică identică a celor două apartamente. Însă buna credință are relevanță numai sub aspectul salvării de la nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum prevede art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, iar soluția instanței de apel a fost aceea de a menține ca valabil acest contract.

Prin urmare, buna credință nu poate constitui motiv de respingere a acțiunii în revendicare și nici argument în susținerea încălcării art. 315 C. proc. civ., cu privire la decizia nr. 9989/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, nu poate fi primită nici argumentarea recurentei conform căreia ar fi avut loc o greșită interpretare a Legii nr. 112/1995, prin faptul că solicitarea de măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestei legi nu mai dădea posibilitatea formulării unei noi cereri de restituire în natură a imobilului, întrucât temeiul juridic al celei de-a doua cereri este diferit.

În ceea ce privește respectarea dispozițiilor art. 9, 12 și 14 din Legea nr. 112/1995, acestea nu constituie critici de nelegalitate, întrucât soluția instanței de apel a fost tocmai în sensul constatării valabilității contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999, în considerarea respectării acestor temeiuri legale, motivat de faptul că apartamentul putea fi vândut deoarece cererea formulată de persoanele îndreptățite, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea în vigoare al Legii nr. 112/1995, nu viza restituirea în natură, ci se referea strict la acordarea de despăgubiri. Criticile recurentei privind dovedirea calității procesuale active numai în persoana reclamantei T.R.

nu vor mai putea fi analizate, deoarece au format obiect de analiză în primul ciclu procesual al acestei cauze, fiind dezlegate cu putere de lucru judecat. Sunt însă fondate criticile recurentei-pârâte cu privire la aplicarea greșită a jurisprudenței C.E.D.O. Astfel, instanța de apel a apreciat că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 al Protocolului 1 adițional la C.E.D.O., confirmat prin hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit nelegalitatea naționalizării și s-a dispus obligarea celorlalți pârâți din prezenta cauză să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul pe care aceștia îl ocupau. În realitate, față de recurentă a fost respinsă acțiunea în revendicare cu privire la un alt apartament din același imobil pe care l-a cumpărat în nume propriu, fiind însă adevărat că au fost restituite reclamanților toate celelalte apartamente ale imobilului, cu excepția apartamentului nr. X2.

Astfel fiind, aprecierea instanței de apel este greșită, deoarece în prezenta cauză, deși s-a stabilit nelegalitatea naționalizării întregului imobil, cu privire la apartamentul în litigiu nu există nici o dispoziție a instanței de restituire în natură către reclamanți. Or, potrivit ultimei orientări a C.E.D.O. exprimată în cauza pilot Atanasiu contra României, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (paragr. 140). Hotărârile care constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (paragr.143), simpla constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului.

Ca atare, întrucât cu privire la ap. 2, et.1 situat în București, str. A.C., sector 1 nu există o hotărâre definitivă și executorie prin care instanțele să le fi recunoscut reclamanților calitatea de proprietari, dispunând în mod expres restituirea bunului în patrimoniul lor, reclamanții nu dețin un bun actual în sensul desprins din jurisprudența citată a C.E.D.O. În absența acestui bun, ei nu pot avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare care presupune ca ambele părți să aibă bun actual, astfel încât soluția urmează a fi modificată cu privire la capătul de cerere privind revendicarea ap. X2., în sensul respingerii acestei cereri. Analizând recursul declarat de reclamanții T.N.S., T.P., T.R.

și T.S., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, pentru argumentele ce succed: Criticile recurenților vizează exclusiv greșita respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999, motivat de faptul că vânzarea apartamentelor pentru care erau formulate cereri în temeiul Legii nr. 112/1995 era interzisă de art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997 și de H.C.G.M.B. nr. 117/1996 care interziceau vânzarea apartamentelor pentru care se aflau dosare în curs de soluționare. Recurenții au precizat totodată că părțile contractului bilateral de vânzare-cumpărare au fost de rea credință, astfel încât dispozițiile art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 nu se aplică.

Înalta Curte constată că obligația la care se referă art. 9 al Legii nr. 112/1995, de a nu perfecta vânzări și de a aștepta soluționarea cererilor formulate în temeiul acestei legi, are în vedere numai solicitările exprese sau implicite pentru restituirea în natură a imobilului, pentru că numai în acest caz se impune așteptarea finalizării cererii. În caz contrar, când nu se dorește restituirea în natură, așteptarea soluționării acestei cereri nu este necesară întrucât restituirea în natură ar reprezenta o depășire a limitelor învestirii și o încălcare a principiului disponibilității. Referindu-se la art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997, recurenții au în vedere de fapt prevederile art. 9 2 din HG nr. 20/1996, astfel cum a fost modificat prin H.G.

nr. 11/1997, potrivit căruia comisiile pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, dacă dețineau indicii că o locuință a fost trecută fără titlu în proprietatea statului și nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995, aveau obligația să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor, suspendând, totodată, pentru o perioadă de cel mult 6 luni, procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau, după caz, de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare. Or, în prezenta cauză nu se impunea constatarea existenței unor astfel de indicii, câtă vreme persoanele îndreptățite și-au exprimat neechivoc dorința de a nu li restitui în natură imobilul, în cazul în care cererea lor va fi apreciată ca întemeiată.

Pentru aceste argumente, cât și pentru cele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că textul art. 9 2 din H.G. nr. 11/1997, fiind reglementat în aplicarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, nu poate primi o altă interpretare. Față de argumentele expuse anterior, apar ca nefondate și criticile privind existența relei credințe a Municipiului București, constând în înstrăinarea apartamentului fără a aștepta soluționarea cererii de despăgubiri. Susținerea recurenților potrivit cu care G.R.

cunoștea demersurile reclamanților pentru restituirea imobilului, fiind la rândul său de rea credință, sunt argumentate în temeiul răspunsului la interogatoriu dat de P.T., însă această probă a fost apreciată în mod corect ca neconcludentă, în raport de demersurile referitoare la apartamentul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv cererile formulate, de către T.R., T.P., în cuprinsul cărora nu a fost solicitată, nici explicit, nici implicit, restituirea în natură a apartamentului nr. X2. Prin urmare, intenția foștilor proprietari de recuperare în natură a imobilului nu poate fi dovedită prin alte mijloace de probă decât înscrisurile, iar în cuprinsul lor a fost exprimată neechivoc modalitatea de despăgubire dorită de foștii proprietari.

Prin urmare, pentru ambele părți contractante ale contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999 nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 (indicate greșit ca fiind art. 50 pct. 2 al Legii nr. 10/2001), potrivit căruia „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Argumentul afectării dreptului de proprietate al reclamanților, prin nerestituirea tuturor unităților locative create în imobil, nu poate determina schimbarea deciziei recurate pe capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, cât timp acesta a fost salvat de la nulitate, în temeiul art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, pentru motivele menționate anterior. Pe de altă parte, unitățile locative în imobil au fost deja create și folosite ca atare de-a lungul timpului, astfel încât nu se poate susține în mod plauzibil imposibilitatea folosirii imobilului ca urmare a soluției pronunțate în prezenta cauză. Astfel fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.N.S., T.P., T.R.

și T.S. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, iar recursul declarat de pârâta D.M.C. va fi admis, modificată în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă, schimbată în parte sentința nr. 342 din 18 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că va fi respinsă acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta D.M.C., în calitate de moștenitoare a autoarei G.R., pentru lipsa unui bun actual în patrimoniul reclamanților, astfel cum s-a argumentat anterior. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții T.N.S., T.P., T.R. și T.S. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâta D.M.C. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia atacată în sensul că: Admite apelul declarat de pârâta D.M.C. împotriva sentinței nr. 342 din 18 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că respinge acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta D.M.C., în calitate de moștenitoare a autoarei G.R.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2012.