ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7072/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7072/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1408/2000 pe

rolul Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios

administrativ, reclamanții T.R., T.S., T.C., T.P., T.N. au chemat în judecată Consiliul

General al Municipiului București solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, acesta să fie obligat să le respecte dreptul de proprietate și posesia

asupra imobilului situat în București, str. A.C. compus din terenul de 720 mp și

construcția cu parter, etaj și mansardă prevăzută cu mai multe apartamente și dependințele

aferente.

Prin cererea de la dosar,

reclamanții T.R., T.S., T.C., T.P., T.N. și-au modificat acțiunea principală, în

sensul că au solicitat introducerea în cauză a pârâților-cumpărători I.J.M., G.R.,

D.M.C., C.D.D. și C.O.D., precum și a SC H.N. SA București, prin care s-au efectuat

vânzările apartamentelor către foștii chiriași.

Referitor la obiectul

cauzei, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare: nr. V1. din 12 ianuarie 1999, nr. V2. din 14 ianuarie 1999,

nr. V3. din 19 ianuarie 1999, nr. V4. din 19 decembrie 1996 și nr. V5. din 09

ianuarie 1997 încheiate în favoarea pârâților, solicitând totodată, ca toți pârâții,

inclusiv C.G.M.B. chemat inițial în judecată, să fie obligați să-i lase în deplină

proprietate și posesie imobilul aflat în litigiu, considerând că dreptul autoarei

sale dobândit prin vânzare-cumpărare asupra terenului și prin construire referitor

la construcție, este preferabil față de contractele de vânzare-cumpărare încheiate

în favoarea pârâților-chiriași în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamanții au invocat

cauza falsă și nelicită, ca motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare,

considerând că la încheierea contractelor s-au încălcat dispozițiile art. 948

pct. 4 raportat la art. 966 din C. civ., precum și dispozițiile legii speciale reparatorii.

Într-un prim ciclu procesual,

finalizat prin decizia nr. 5433 din 16 decembrie 2003, pronunțată în dosarul

nr. 965/2002, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul

reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunal, numai pentru judecarea

pe fond privind acțiunea principală formulată de reclamanții-recurenți, constatând

că în mod greșit acțiunea a fost respinsă pentru lipsa calității procesual active.

S-a reținut că toți reclamanții,

cu excepția lui T.C., au calitate procesuală activă pentru a solicita drepturile

cuvenite părinților lor T.A.M.P. și T.A. zis AU.

Într-un al doilea ciclu

procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 9989/2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare numai cu privire

la soluționarea acțiunii în contradictoriu cu pârâta D.M.C., pentru ap. nr. X2.

al imobilului în litigiu, constatându-se că în mod greșit acțiunea a fost respinsă

pentru lipsa capacității de folosință a pârâtei G.R., întrucât pârâta D.M.C. a fost

chemată în judecată atât în nume propriu, cât și ca moștenitoare a defunctei G.R.,

cauza fiind soluționată irevocabil cu privire la celelalte aspecte.

Cu ocazia rejudecării

cauzei după desființarea parțială cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București,

secția a V-a civilă s-a constituit Dosarul nr. 2079/3/2004.

Prin sentința civilă

nr. 342 din 18 februarie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost

respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamanților T.R., T.S., T.C., T.P., T.N., în

contradictoriu cu pârâții D.M.C., Municipiul București, reprezentat prin Primarul

General al Municipiului București, SC H.N. SA, privind constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare nr. V2. din 14 ianuarie 1999 încheiat între

Primăria Municipiului București prin mandatarul SC H.N. SA și autoarea G.R., însă

a fost admisă acțiunea în revendicare și obligată pârâta D.M.C. să le lase reclamanților

dreptul de proprietate și posesia asupra locuinței formată din cele două camere

situate în ap. nr. X2. de la etajul 1 al imobilului din str. A.C., cu dependințele

aferente și părțile comune identificate mai sus, moștenite de la autoarea G.R.

Această soluție a fost

menținută prin decizia civilă nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin care au fost respinse,

ca nefondate, apelurile formulate de apelanții - reclamanți T.R., T.P., T.S., T.N.S.

și de către apelanta - pârâtă D.M.C.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că din mențiunile existente pe verso -ul cererii de cumpărare

formulată de chiriașa G., rezultă că numita reclamanta T.R. a solicitat doar apartamentul

nr. X1., iar pentru restul imobilului despăgubiri, iar reclamantul T.P. a solicitat

doar despăgubiri, existând și mențiunea privind inexistența vreunui proces de revendicare

pe rolul instanțelor.

În aceste condiții, buna-credință,

reținută, în mod corect, în persoana cumpărătoarei, avea ca efect salvarea actului

de la nulitate, astfel că respingerea capătul de cerere privind constatarea nulității

contractului este legală și temeinică.

În plus, prin hotărârile

pronunțate anterior în prezentul litigiu, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat

că pârâta B.M.C. a fost de bună credință la momentul încheierii contractului său

de vânzare - cumpărare pentru o cameră din imobil, situată tot la etajul 1, astfel

că nu se poate reține că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

pentru apartamentul nr. X2. de la etajul 1, când a acționat în calitate de mandatară

a cumpărătoarei G.R., apartament pe care ulterior l-a dobândit prin succesiune,

ar fi fost de rea-credință.

Instanța de apel a mai

constatat că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin

compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea

art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, premisă impusă de altfel și prin Decizia în interesul

Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea a pornit de la

reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene

în materia drepturilor omului, să se ajungă la concluzia necesității înlăturării

în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de pârâta-cumpărătoare, a normei

interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită

în mod expres și de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.

Era esențial, așadar,

ca reclamanții să facă dovada că dețin un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată

și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României

și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15 octombrie 2010.

Instanța de apel a constatat

că reclamanții au un „bun” în sensul Convenției, confirmat irevocabil prin hotărârea

judecătorească prin care s-a stabilit nelegalitatea naționalizării și s-a dispus

obligarea celorlalți pârâți să le lase, în deplină proprietate și posesie, reclamanților,

parte din imobilul revendicat.

În același timp, Curtea

nu a contestat faptul că intimata-pârâtă, deținătoare și ea a unui titlul asupra

apartamentului, dispunea la rândul său, de un „bun”, însă viciul care afectează

titlul autorului său - statul - radiază implicit și în privința propriului titlul,

fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului său în concurs

cu cel al reclamanților mai bine caracterizat.

Curtea a recunoscut preferabilitatea

titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat,

provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă

legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale, susținerile apelanților

reclamanți din acest punct de vedere fiind corecte.

Totodată, instanța de

apel a apreciat că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 nu s-a dovedit până la această

dată efectiv, reclamanții neprimind o soluționare a notificării lor nici până la

această dată.

Verificând mecanismul

de acordare a despăgubirilor prin Fondul Proprietatea, C.E.D.O. a constatat în mod

repetat totala sa ineficiență (Cauza Maria Atanasiu și alții contra României, Cauza

Katz contra României ș.a.) chiar și în urma listării sale la bursă.

Prin art. 3 din O.U.G.

nr. 62/2010, pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestei O.U.G.

a fost suspendată emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII, astfel că

Legea nr. 10/2001 nu este în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata

unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai

este posibilă.

Având în vedere faptul

că reclamanții nu au primit încă o despăgubire și nu au nicio garanție cu privire

la data la care o vor putea primi, instanța de apel a apreciat că acestora li se

impune o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor ei, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În aceste condiții, restituirea

în natură dispusă în mod corect de tribunal reprezintă unica măsură reparatorie

posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamanților

către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al recurentei.

Împotriva menționatei

decizii, au declarat și motivat recurs, în termen legal, apelanții-reclamanții T.N.S.,

T.P., T.R. și T.S. și apelanta-pârâtă D.M.C., pentru motive de nelegalitate întemeiate

pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate apelanta-pârâtă D.M.C. s-a arătat că prin decizia de casare

nr. 9989 din 08 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu

putere de lucru judecat lipsa culpei sale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

în condițiile în care statul român stabilise deja un mod de a repara daunele pentru

foștii proprietari.

Prin aceeași decizie,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 112/1995 prevedea imperativ

că, din momentul în care fostul proprietar al imobilului a optat pentru acordarea

despăgubirilor, nu mai poate reveni asupra opțiunii avute, în sensul solicitării

restituirii imobilului în natură, aspect ce a fost respectat în speță.

Aceste considerente au

intrat în puterea lucrului judecat, iar instanța de apel a interpretat în mod greșit

dispozițiile Legii nr. 112/1995, în ceea ce privește dreptul de opțiune al reclamanților,

ignorând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în ceea ce privește obligativitatea

acestora pentru instanța inferioară.

Recurenta are calitatea

de moștenitoare legatară a d-nei G.R., aspect necontestat, motiv pentru care nu

poate fi obligată să lase în deplină proprietate și pașnică posesie acest imobil.

Reclamanta T.R. a fost

singura care a formulat o cerere în baza Legii nr. 112/1995, ceilalți reclamanți

- apelanți nu au formulat o astfel de cerere niciodată, în consecință neputând beneficia

de cererea reclamantei T.R. Prin cererea formulată, reclamanta - apelantă a solicitat

restituirea în natură doar a apartamentului situat la parterul imobilului în care

locuia, astfel cum reiese din adresa nr. A1. din 24 iulie 1996, iar pentru restul

imobilului a solicitat despăgubiri în echivalent, astfel cum reiese din adresa nr.

A2. din 24 iulie 1996, adrese aflate la dosarul cauzei. Prin nota de sinteză întocmită

de Comisia de acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a hotărât

acordarea de despăgubiri aferente cererii.

Odată cu exercitarea dreptului

de opțiune, conform principiului disponibilității, s-au respectat dispozițiile

art. 9, 12 și 14 din Legea nr. 112/1995 și s-a depus cerere de cumpărare, cerere

care a fost depusă ulterior termenului de 6 luni de opțiune al foștilor proprietari,

astfel încât autoarea recurentei a fost de bună-credință.

Toate considerentele cu

privire la buna-credință a chiriașei cumpărătoare au fost reținute de astfel de

către instanța supremă prin hotărârea irevocabilă pronunțată în această cauză în

ciclurile procesuale anterioare.

În speța de față sunt

incidente și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, ce vizează acordarea

doar de despăgubiri către foștii proprietari, legea fiind imperativă și de imediată

aplicare litigiilor în curs. În acest sens, în speță, sunt aplicabile hotărârile

Pincova și Pinc vs. Cehia și Raicu contra României, în care se stipulează că cei

care au dobândit cu bună - credință un imobil, nu pot fi puși să suporte responsabilitățile

statului, în condițiile unor abuzuri făcute de acesta.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, apelanții-reclamanții T.N.S., T.P., T.R. și T.S.

se critică soluția de

respingere a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

nr. V2. din 14 ianuarie 1999 pentru următoarele considerente:

Art. 50 pct. 2 din Legea

nr. 10/2001 prevede că „actele juridice de înstrăinare având obiect imobile, preluate

fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care

actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Contractul de vânzare-cumpărare

este un act juridic bilateral la care participă atât cumpărătorul, cât și vânzătorul,

astfel că este suficient ca unul să fie de rea-credință, pentru ca actul să fie

lovit de nulitate absolută.

În speță, vânzătorul Municipiul

București a dat dovadă de totală rea-credință, motivat de faptul că nu a soluționat

cererile reclamanților adresate Comisiei Legii nr. 112/1995, cereri formulate în

baza Legii nr. 112/1995 în interiorul termenului de 6 luni, iar prin adresa din

05 august 2004, aceasta a comunicat Tribunalului București că aceste cereri înregistrate

sub nr. A1./1995 și nr. A2./1995 în Dosar nr. 7893 „nu se mai găsesc în arhivă și

au rămas nesoluționate”.

Municipiul București,

prin SC H.N. SA, a nesocotit prevederile art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997 și Hotărârea

C.G.M.B. nr. 17/1996 prin care se stipulează faptul că în dosarele în curs de soluționare

nu se vor întocmi acte de vânzare-cumpărare până la clarificarea situației juridice

a imobilelor respective, vânzarea acestor imobile fiind suspendată.

Prezumția de bună-credință

a compărătoarei decedate, G.R., a fost răsturnată câtă vreme aceasta cunoștea faptul

că reclamanții au întreprins, înainte de cumpărarea spațiului, demersuri legale

de recuperare a acestuia. Această situație rezultă din interogatoriul luat reclamantului

P.T.

Prin soluția pronunțată

în rejudecare, de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută a

acestui contract, se aduce un grav prejudiciu dreptului de proprietate al reclamanților

și folosinței normale și utile a întregului imobil, având consecințe majore în ceea

ce privește administrarea și întreținerea acestuia, instalațiile cât și celelalte

utilități fiind proiectate și executate pentru folosința întregului imobil.

Analizând recursurile

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul

declarat de pârâta D.M.C. acesta este numai în parte fondat, pentru următoarele

considerente:

Recurenta a dobândit imobilul

în litigiu prin testament de la chiriașa-cumpărătoare G.R., în numele căreia a depus

diligențe, ca mandatar, pentru cumpărarea apartamentului.

Împrejurarea că certificatul

de moștenitor nu a fost contestat nu poate constitui un argument în respingerea

acțiunii în revendicare, întrucât, coroborat cu titlul de proprietate al autoarei

sale, acest certificat constituie unul dintre actele de proprietate care stau la

baza soluționării unei astfel de acțiuni.

Faptul că recurenta a

acționat cu bună credință la cumpărarea propriului apartament situat în același

imobil a fost stabilită cu putere de lucru judecat în al doilea ciclu procesual

al acestei cauzei și, în mod corect, a fost extinsă și în ceea ce privește contractul

de vânzare-cumpărare pe care, în calitate de mandatar, l-a încheiat în luna ianuarie

1999, având în vedere diferența de numai două zile dintre data încheierii celor

două contracte și situația juridică identică a celor două apartamente.

Însă buna credință are

relevanță numai sub aspectul salvării de la nulitate a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum prevede art. 45 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001, iar soluția instanței de apel a fost aceea de a menține ca valabil

acest contract.

Prin urmare, buna credință

nu poate constitui motiv de respingere a acțiunii în revendicare și nici argument

în susținerea încălcării art. 315 C. proc. civ., cu privire la decizia nr. 9989/2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, nu poate

fi primită nici argumentarea recurentei conform căreia ar fi avut loc o greșită

interpretare a Legii nr. 112/1995, prin faptul că solicitarea de măsuri reparatorii

prin echivalent în temeiul acestei legi nu mai dădea posibilitatea formulării unei

noi cereri de restituire în natură a imobilului, întrucât temeiul juridic al celei

de-a doua cereri este diferit.

În ceea ce privește respectarea

dispozițiilor art.

9,

12 și 14 din Legea nr. 112/1995, acestea nu constituie critici de nelegalitate,

întrucât soluția instanței de apel a fost tocmai în sensul constatării valabilității

contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999, în considerarea respectării

acestor temeiuri legale, motivat de faptul că apartamentul putea fi vândut deoarece

cererea formulată de persoanele îndreptățite, după expirarea termenului de 6 luni

de la intrarea în vigoare al Legii nr. 112/1995, nu viza restituirea în natură,

ci se referea strict la acordarea de despăgubiri.

Criticile recurentei privind

dovedirea calității procesuale active numai în persoana reclamantei T.R. nu vor

mai putea fi analizate, deoarece au format obiect de analiză în primul ciclu procesual

al acestei cauze, fiind dezlegate cu putere de lucru judecat.

Sunt însă fondate criticile

recurentei-pârâte cu privire la aplicarea greșită a jurisprudenței C.E.D.O.

Astfel, instanța de apel

a apreciat că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 al Protocolului 1 adițional

la C.E.D.O., confirmat prin hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a stabilit

nelegalitatea naționalizării și s-a dispus obligarea celorlalți pârâți din prezenta

cauză să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul pe care aceștia

îl ocupau.

În realitate, față de

recurentă a fost respinsă acțiunea în revendicare cu privire la un alt apartament

din același imobil pe care l-a cumpărat în nume propriu, fiind însă adevărat că

au fost restituite reclamanților toate celelalte apartamente ale imobilului, cu

excepția apartamentului nr. X2.

Astfel fiind, aprecierea

instanței de apel este greșită, deoarece în prezenta cauză, deși s-a stabilit nelegalitatea

naționalizării întregului imobil, cu privire la apartamentul în litigiu nu există

nici o dispoziție a instanței de restituire în natură către reclamanți.

Or, potrivit ultimei orientări

a

C.E.D.O.

exprimată în cauza pilot Atanasiu contra României,

existența unui bun actual

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului”

(paragr. 140). Hotărârile care constată că naționalizarea întregului imobil a fost

ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament

(paragr.143),

simpla

constatare

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului.

Ca atare, întrucât cu

privire la ap. 2, et.1 situat în

București, str. A.C., sector 1 nu există o

hotărâre

definitivă și executorie prin care instanțele să le fi recunoscut reclamanților

calitatea de proprietari, dispunând în mod expres restituirea bunului în patrimoniul

lor, reclamanții nu dețin un bun actual în sensul desprins din jurisprudența citată

a C.E.D.O.

În absența

acestui bun, ei nu pot avea câștig de cauză în acțiunea în revendicare care presupune

ca ambele părți să aibă bun actual, astfel încât soluția urmează a fi modificată

cu privire la capătul de cerere privind revendicarea ap. X2., în sensul respingerii

acestei cereri.

Analizând recursul declarat

de reclamanții T.N.S., T.P., T.R. și T.S., Înalta Curte îl apreciază ca nefondat,

pentru argumentele ce succed:

Criticile recurenților

vizează exclusiv greșita respingere a capătului de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare

nr. V2./14 ianuarie 1999, motivat de faptul că

vânzarea apartamentelor pentru care erau formulate cereri în temeiul Legii nr. 112/1995

era interzisă de art. 9.2 din H.G. nr. 11/1997 și de H.C.G.M.B. nr. 117/1996 care

interziceau vânzarea apartamentelor pentru care se aflau dosare în curs de soluționare.

Recurenții au precizat totodată că părțile contractului bilateral de vânzare-cumpărare

au fost de rea credință, astfel încât dispozițiile art. 45 alin. (2) al Legii

nr. 10/2001 nu se aplică.

Înalta Curte constată

că obligația la care se referă art. 9 al Legii nr. 112/1995, de a nu perfecta vânzări

și de a aștepta soluționarea cererilor formulate în temeiul acestei legi, are în

vedere numai solicitările exprese sau implicite pentru restituirea în natură a imobilului,

pentru că numai în acest caz se impune așteptarea finalizării cererii. În caz contrar,

când nu se dorește restituirea în natură, așteptarea soluționării acestei cereri

nu este necesară întrucât restituirea în natură ar reprezenta o depășire a limitelor

învestirii și o încălcare a principiului disponibilității.

Referindu-se la art. 9.2

din H.G.

nr. 11/1997, recurenții au în vedere de fapt prevederile art. 9

2

din

HG nr. 20/1996, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 11/1997, potrivit căruia

comisiile pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, dacă dețineau indicii că o locuință

a fost trecută fără titlu în proprietatea statului și nu intra sub incidența Legii

nr. 112/1995, aveau obligația să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea

situației juridice a locuințelor, suspendând, totodată, pentru o perioadă de cel

mult 6 luni, procedura de restituire în natură, de acordare a despăgubirilor sau,

după caz, de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare.

Or, în prezenta cauză

nu se impunea constatarea existenței unor astfel de indicii, câtă vreme persoanele

îndreptățite și-au exprimat neechivoc dorința de a nu li restitui în natură imobilul,

în cazul în care cererea lor va fi apreciată ca întemeiată.

Pentru aceste argumente,

cât și pentru cele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că textul

art. 9

2

din

H.G. nr. 11/1997, fiind reglementat în aplicarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, nu

poate primi o altă interpretare.

Față de argumentele expuse

anterior, apar ca nefondate și criticile privind existența relei credințe a Municipiului

București, constând în înstrăinarea apartamentului fără a aștepta soluționarea cererii

de despăgubiri.

Susținerea recurenților

potrivit cu care G.R. cunoștea demersurile reclamanților pentru restituirea imobilului,

fiind la rândul său de rea credință, sunt argumentate în temeiul răspunsului la

interogatoriu dat de P.T., însă această probă a fost apreciată în mod corect ca

neconcludentă, în raport de demersurile referitoare la apartamentul în litigiu în

temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv cererile formulate, de către T.R., T.P., în

cuprinsul cărora nu a fost solicitată, nici explicit, nici implicit, restituirea

în natură a apartamentului nr. X2.

Prin urmare, intenția

foștilor proprietari de recuperare în natură a imobilului nu poate fi dovedită prin

alte mijloace de probă decât înscrisurile, iar în cuprinsul lor a fost exprimată

neechivoc modalitatea de despăgubire dorită de foștii proprietari.

Prin urmare, pentru ambele

părți contractante ale contractului de vânzare-cumpărare nr. V2./14 ianuarie 1999

nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință, motiv pentru care devin incidente

prevederile art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 (indicate greșit ca fiind

art. 50 pct. 2 al Legii nr. 10/2001), potrivit căruia „actele juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile

preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate

absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Argumentul afectării dreptului

de proprietate al reclamanților, prin nerestituirea tuturor unităților locative

create în imobil, nu poate determina schimbarea deciziei recurate pe capătul de

cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, cât timp

acesta a fost salvat de la nulitate, în temeiul art. 45 alin. (2) al Legii nr. 10/2001,

pentru motivele menționate anterior.

Pe de altă parte, unitățile

locative în imobil au fost deja create și folosite ca atare de-a lungul timpului,

astfel încât nu se poate susține în mod plauzibil imposibilitatea folosirii imobilului

ca urmare a soluției pronunțate în prezenta cauză.

Astfel fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat

de reclamanții T.N.S., T.P., T.R. și T.S. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, iar recursul declarat de pârâta D.M.C. va fi admis, modificată în

parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă, schimbată

în parte sentința nr. 342 din 18 februarie 2011 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, în sensul că va fi respinsă acțiunea în revendicare în contradictoriu

cu pârâta D.M.C., în calitate de moștenitoare a autoarei G.R., pentru lipsa unui

bun actual în patrimoniul reclamanților, astfel cum s-a argumentat anterior. Vor

fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții T.N.S., T.P., T.R. și T.S. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie

2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de pârâta D.M.C. împotriva deciziei nr. 23A din 25 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia

atacată în sensul că:

Admite apelul declarat

de pârâta D.M.C. împotriva sentinței nr. 342 din 18 februarie 2011 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

Schimbă în parte sentința

în sensul că respinge acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta D.M.C.,

în calitate de moștenitoare a autoarei G.R.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 16 noiembrie 2012.