ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6231/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 18 aprilie 1997, sub nr. 8033/1997, reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. În motivare, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului revendicat, care i-a fost preluat de stat în mod nelegal, fără plată, în anul 1989, ca urmare a plecării din țară, printr-o decizie administrativă ce nu i-a fost comunicată niciodată. În drept, a invocat prevederile art. 480 și urm. C. civ. La data de 28 octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat și constatarea nulității oricărui act de înstrăinare a imobilului revendicat, după trecerea acestuia în proprietatea statului.

La data de 16 martie 1999, reclamantul a precizat că solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea numitului V.A.G., pe care înțelege să-l cheme în judecată ca pârât. Prin sentința civilă nr. 14664 din 28 septembrie 1999, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 159/3/1999. La cererea reclamantului, s-a dispus introducerea în cauză, ca pârâtă, și a celeilalte cumpărătoare din contractul de vânzare-cumpărare atacat, numita V.S.C.E.

Pârâții V. au formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București și SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului plătit pentru imobilul revendicat, în ipoteza admiterii acțiunii. Prin încheierea din data de 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, Tribunalul a dispus suspendarea judecății, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea din data de 23 februarie 2010, a dispus repunerea cauzei pe rol, având în vedere opțiunea reclamantului de continuare a judecății acțiunii promovate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de care procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 a fost suspendată până la soluționarea prezentului litigiu.

Urmare a decesului pârâtului V.A.G., în cauză a fost introdus moștenitorul acestuia, V.S. Prin cererea precizatoare formulată la data de 04 iunie 2010, reclamantul a indicat că pârâtul chemat în judecată ca reprezentant al statului este Municipiul București, prin Primarul General, în loc de Consiliul Local al Municipiului București. Prin sentința civilă nr. 1117 din 08 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că potrivit certificatului de moștenitor din 13 noiembrie 1985, reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, deținut de autorul său conform contractului de construire a locuinței în baza H.C.M.

nr. 4015/1953. Prin sentința civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, definitivă, întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului. Prin decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, imobilul revendicat a fost trecut, în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974, de la reclamant în proprietatea statului, fără plată. Această decizie nu a fost comunicată reclamantului. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și V.A.G. și V.S.C.E., în calitate de cumpărători, dreptul de proprietate asupra imobilului a fost transmis acestora din urmă conform prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a apreciat că, deși în cuprinsul cererilor sale, reclamantul nu a indicat cauzele de nulitate a acestui contract de vânzare-cumpărare, examinarea cererii în nulitate se impune a fi făcută prin raportare la prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată. Astfel, imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost trecut în proprietatea statului fără plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974 și cum decizia de preluare nu a fost comunicată reclamantului, trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu valabil. Din economia prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a înțeles să salveze de la sancțiunea nulității acele contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile a căror preluare în proprietatea statului s-a realizat în lipsa unui titlu valabil, dacă actul a fost încheiat cu bună-credință.

În speță, actul de vânzare-cumpărare atacat a fost încheiat cu bună-credință, ceea ce îl exceptează de la sancțiunea nulității. În acest sens, s-a reținut că perfectarea vânzării-cumpărării s-a făcut la data de 23 septembrie 1996, anterior formulării acțiunii în revendicare, care a avut loc la data de 18 aprilie 1997, iar reclamantul nu a produs dovezi precum că ar fi notificat vânzătorului și chiriașilor cumpărători intenția sa de a redobândi imobilul și nici nu a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare, tribunalul a apreciat ca fiind incidentă hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care a verificat dacă reclamantul este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a reținut că, urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prin hotărârea dată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, nu se mai poate recunoaște existența în patrimoniul foștilor proprietari deposedați a unui ”bun”, ci este adusă în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate anterior (parag.

(136) din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României). Drept urmare, aprecierea că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeană a hotărât că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului se naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și care naște un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură.

Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene la situația de fapt dedusă judecații, tribunalul a apreciat ca reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului revendicat, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care imobilul a fost preluat în mod abuziv, iar potrivit dispozițiilor legii speciale restituirea în natură nu este posibilă, deoarece bunul a fost înstrăinat și actul de înstrăinare nu a fost anulat. În consecință, s-a concluzionat că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, iar în aceste condiții, cererea de chemare în garanție formulată de pârât a rămas fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 900A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate, pentru următoarele considerente: Capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între pârâți, în legătură cu imobilul din litigiu, just a fost soluționat în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Conform acestui text, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În speță, este de necontestat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, atâta vreme cât statul nu a plătit reclamantului nicio despăgubire pentru bunul preluat. Reclamantul însă nu a reușit sa răstoarne prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor (autorii pârâților persoane fizice), cât timp, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a formulat o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, o acțiune în revendicare sau vreo notificare privind intenția sa de recuperare a imobilului. Or, pentru a putea opera sancțiunea nulității absolute era necesară dovada fraudei ambelor părți contractante. De asemenea, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nicio instanță nu constatase preluarea la stat a imobilului fără titlu.

Dimpotrivă, în evidențele administrației era consemnat faptul trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Legii nr. 223/1974. Așa fiind, just prima instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea, Curtea a constatat că ambele părți invocă titluri de proprietate asupra imobilului din litigiu, respectiv reclamantul pretinde că a dobândit prin moștenire de la autorul său R.E., decedat la 06 mai 1983, în baza sentinței civile nr. 4033 din 21 iulie 1984 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar pârâții exhibă contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor cu statul, în baza Legii nr. 112/1995.

La rândul său, autorul reclamantului a devenit proprietar deplin asupra imobilului prin contractul de construire și recepție încheiat în baza H.C.M. nr. 4015/1953. Aflându-ne în situația existenței a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, urmează a se stabili care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Inițial, în cauzele Katz contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra României, dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în spețele respective, reclamanții din acțiunile în revendicare erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât instanțele în mod greșit le-au respins acțiunea în revendicare.

Instanța europeană a conchis că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1. Spre deosebire însă de prezenta cauză, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului, constatarea că sunt proprietarii bunului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la predarea către respectivii reclamanți a imobilului.

În speță, reclamantul nu a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să i se reconfirme dreptul de proprietate, iar Statul Român să fi fost obligat la restituirea în natură a imobilului. Într-o cauză recentă, cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în hotărârea din 12 octombrie 2010 - cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noțiunea de bunuri poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Aceste constatări cu caracter de principiu, înscrise în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului menționate mai sus, nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care să i se fi restituit imobilul din litigiu. În altă ordine de idei, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. Curtea a observat că în condițiile în care nicio instanță sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.

Totuși, dacă constatarea juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație. În raport de aceste statuări, se impune concluzia că prin simplul fapt al constatării în considerentele hotărârii judecătorești apelate a preluării imobilului în litigiu fără titlu la stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, pentru a putea obține restituirea în natură a acestuia. Reclamantul nu poate obține restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform art. 18 lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Reclamantul poate valorifica constatarea nevalabilității titlului statului în cadrul procedurii instituite în baza Legii nr. 10/2001, care îi conferă un drept patrimonial constând în creanțe. Creanțele se valorifică la fel ca și în cazul foștilor chiriași care și-au pierdut imobilul în cadrul acțiunii în revendicare, la nivelul valorii de circulație a imobilului, astfel cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, așa încât nu se poate concluziona că prin respingerea acțiunii în revendicare, reclamantul ar fi privat de dreptul său în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În plus, Statul Român s-a obligat să adopte măsurile necesare și să implementeze o legislație care să permită acordarea efectivă a unor despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparație, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este dată în spiritul acestei interpretări, de vreme ce s-a decis că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale”.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive: În mod nelegal, instanța de apel și-a argumentat soluția doar prin referire la cauza Atanasiu, reținând greșit că hotărârea pronunțată în această cauză reflectă o schimbare a jurisprudenței Curții Europene cu privire la drepturile foștilor proprietari de a obține restituirea în natură a imobilelor confiscate în perioada comunistă. Aprecierea instanței în sensul că, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții împotriva României, reclamantul nu mai deține un „bun” în sensul Convenției, este eronată.

Prin această hotărâre, Curtea Europeană nu a dat semnalul schimbării jurisprudenței sale, ci doar a acordat României un termen limită de 18 luni pentru a rezolva problema restituirilor în materia proprietății. În cauza Atanasiu, instanța europeană reiterează jurisprudența anterioară cu privire la noțiunea de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sens în care la parag. 134 se menționează: „Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de «bunuri» poate cuprinde atât «bunurile actuale», cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o «speranță legitimă» de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzinegorova împotriva Republicii Cehe (dec.) nr. 39.794/98 CEDO 2002-VII”.

Drept urmare, în viziunea Curții Europene, noțiunea de „bun” are două accepțiuni, respectiv bun actual și valoare patrimonială - echivalentul unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. Este incontestabil că interesul reclamantului de a se restitui apartamentul în natură este un interes patrimonial.

În jurisprudența împotriva României generată de cauza Păduraru și reiterată în cauzele repetitive ce i-au urmat, finalizată cu condamnări ale României pentru încălcări ale art. 1 din Protocol nr. 1, interesul patrimonial al restituirii în natură a unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 se constituia în „speranța legitimă” la restituirea în natură, dată fiind jurisprudența instanțelor române de admitere, în condițiile dreptului comun, a acțiunilor în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători (chiar și de bună-credință) ai bunului altuia, coroborată și cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu distingea între ipoteza înstrăinării bunului către chiriaș și cea în care bunul se mai afla în deținerea unei autorități, respectiv a „unității deținătoare în terminologia Legii nr. 10/2001”.

Nu există în textul hotărârii Atanasiu niciun argument din care să rezulte că reclamantul nu ar deține un „bun” în sensul Convenției - premiza de la care pornește raționamentul instanțelor anterioare. Dimpotrivă, în hotărârea menționată, Curtea Europeană a constatat că „respingerea acțiunii în revendicare de drept comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a legilor cu caracter reparator, nu relevă în sine o problemă prin prisma dreptului de acces la instanță, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se dovedească a fi o cale efectivă” - parag. 118. Instanța europeană a concluzionat însă că procedura instituită prin legea specială nu a fost una eficientă, având în vedere nerespectarea termenelor de soluționare a notificărilor, inexistența unei căi de atac, absența oricărui răspuns din partea autorităților administrative - parag.

119-122. În hotărârea Atanasiu, Curtea extinde aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naționalizării asupra existentei „bunului”. Astfel, până la cauza Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în considerentele hotărârii, reprezenta un „bun” în sensul Convenției, abordare care nu a fost schimbată în cauza Atanasiu, ci extinsă la o altă ipoteză, aceea a soluționării cererilor privind acordarea de despăgubiri bănești. Respingerea de plano a unei acțiuni în revendicare, pe considerentul existenței căii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fără a verifica, în concret, caracterul efectiv al acestei proceduri, în situația particulară a reclamantului, conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție.

De altfel, în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arată că instanțele de judecată învestite cu o cerere de revendicare imobiliară în baza dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de a asigura reclamantului dreptul de acces la instanța, sens în care trebuie să cerceteze în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă în sensul jurisprudenței Curții Europene și în ce măsură reclamantul are fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome. Caracterul eficient al procedurii speciale trebuie examinat de instanța națională în funcție de starea legislației și a practicilor administrative, mai ales modul de funcționare a Fondului Proprietatea, de la momentul pronunțării hotărârii, și de situația particulară a reclamantului.

Pentru trecut, Curtea Europeană a decis, în mod constant, în jurisprudența sa, de la cauza Străin până la prezenta cauză pilot, că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, pe baza a două elemente: absența despăgubirilor și incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite și cuantumul acestora. În funcție de demersurile anterioare administrativ-jurisdicționale urmate de reclamant, acesta va putea invoca fie un bun actual,când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaște caracterul nelegal al naționalizării și, eventual, dispune restituirea imobilului, fie o speranță legitimă, în măsura în care există constatări făcute de instanțe sau de administrație cu privire la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri.

Hotărârea pilot nu poate fi interpretată ca temei pentru respingerea, în bloc, a acțiunilor în revendicare pe un termen de 18 luni. Interpretarea contrară neglijează caracteristicile mecanismului hotărârii pilot, care vizează doar cauzele aflate pe rolul Curții Europene, nu și cele în curs de judecată în fața instanțelor interne, și principiul subsidiarității, conform căruia judecătorul intern este primul chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții și care, alături de celelalte autorități ale statului, trebuie să apere imperativele Convenției în materia dreptului de proprietate. Raționamentul folosit de instanța de apel pentru a respinge acțiunea în revendicare, întemeiat pe parag.

143-144 din hotărârea pilot Atanasiu, este greșit. Pe de o parte, respingerea automată a acțiunii în revendicare și indicarea mecanismului procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru obținerea despăgubirii conduce la încălcarea dreptului de acces la o instanță, având în vedere ineficiența respectivului mecanism de despăgubire. Pe de altă parte, argumentul instanței de apel, potrivit căruia simpla constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun în sensul Convenției, nu poate fi primit, întrucât scoate din context paragrafele în discuție. Argumentul ar fi valabil doar în situația în care nu se constată, în considerentele unei hotărâri judecătorești, caracterul ilegal al naționalizării.

Altfel spus, dacă există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naționalizării, jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată și reclamantul va avea un bun în sensul Convenției, în legătură cu imobilul respectiv. Dacă, în schimb, o asemenea constatare nu există și instanța sesizată ajunge la concluzia că naționalizarea a fost legală, atunci se naște un drept la despăgubire ce reprezintă, la rândul său, un „bun” în sensul Convenției. Pe fond, indiferent dacă interesul protejabil este de tipul „bunului actual” sau al „speranței legitime” și indiferent dacă se raportează la imobil sau la despăgubiri, analiza Curții este neschimbată: o privare de bun nu este conformă cu Convenția decât dacă este legală, proporțională și urmărește un scop legitim.

Cu alte cuvinte, fie că vorbim de nerestituirea imobilului, fie că reclamantul nu a beneficiat de despăgubiri, ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001 va produce aceeași consecință - constatarea încălcării art. 1 din primul Protocol adițional în situația nerestituirii bunului sau a neachitării în timp util a despăgubirii aferente bunului. În speță, s-a reținut corect că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil. Cum Legea nr. 112/1995 nu permitea vânzarea către chiriași decât a imobilelor preluate cu titlu valabil, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza acestei legi este un act lovit de nulitate absolută, statul neavând calitatea de proprietar al imobilului la data înstrăinării.

În ipoteza respingerii capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanța trebuie să procedeze la compararea titlului reclamantului cu titlul pârâților V. și să acorde preferință titlului reclamantului, cu consecința admiterii capătului de cerere în revendicare. Compararea celor două titluri de proprietate impune aplicarea normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, premisă impusă de altfel și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție . În condițiile în care ambele părți dețin un „bun” în sensul Convenției, soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziție în dreptul intern pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său.

Or, intimatul-pârât are în prezent la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât recurentul-reclamant de a obține o despăgubire efectivă, prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. Noua reglementare schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu contra României, deoarece în prezent permite chiriașilor-cumpărători să pretindă nu numai prețul de vânzare actualizat, ci chiar valoarea de circulație a imobilului. Spre deosebire de pârât, proprietarul deposedat de bun înainte de 1989, și care a suferit o nouă privare prin vânzarea operată în temeiul Legii nr. 112/1995, nu are perspectiva unei asemenea despăgubiri, fără a mai lua în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor o perioadă atât de lungă de timp, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii.

În concluzie, nu se poate reține că prin admiterea acțiunii în revendicare, chiriașilor-cumpărători li s-ar crea un prejudiciu disproporționat. În schimb, pentru vechiul proprietar al imobilului, legea specială, în lipsa posibilității de restituire în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce însemnă că despăgubirile sunt iluzorii și deci reparația efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce.

Pe de altă parte, deși se vorbește de posibilitatea transformării acțiunii în revendicare într-o acțiune personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de față nu se poate vorbi de o reglementare legală sau de o practică cristalizată a instanțelor interne pentru a se putea conchide că, în concret, în afară de procedura administrativă și de acțiunea în revendicare de drept comun, ar mai exista și o a treia cale de reparare a prejudiciului cauzat adevăratului proprietar, care să ofere o soluție previzibilă. Și d ecizia în interesul legii nr. 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește prevalența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care aceasta nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, în prezent, pârâtul are la îndemână mai multe mijloace în dreptul intern pentru a obține o reparație corespunzătoare valorii dreptului său de proprietate, așa încât nu se poate susține că, prin admiterea acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar, i s-ar aduce atingere dreptului la bun ori securității raporturilor juridice. Nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu confirmă preferabilitatea titlului chiriașilor, chiar cumpărători de bună-credință, față de cel al adevăraților proprietari. Dimpotrivă, Curtea Europeană continuă să aplice și în prezent raționamentul potrivit căruia vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o ingerință, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în exercițiul dreptului de proprietate al titularului, ingerință care este nejustificată, chiar dacă terții cumpărători sunt de bună-credință.

În ce îl privește pe reclamant, acesta deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât imobilul litigios nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul său. Totuși, potrivit legii speciale interne, acesta nu ar mai putea obține restituirea în natură în situația în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credință. În aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaș, corespunde cerințelor primului parag.

al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această ingerință a statului, care este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene, vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă este anterioară confirmării în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (cauza Străin, parag.

39 și 59). Pe de altă parte, în jurisprudența mai recentă, Curtea Europeană a constatat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Bone contra României). Curtea a considerat că, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și/sau contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive privind acordarea de despăgubiri se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea (Faimblat contra României).

Or, Curtea a stabilit deja ca acest fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (Ruxandra Ionescu contra României și Matache și alții contra României). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire. Curtea a conchis că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv, justifică concluzia că reclamantul este în imposibilitate de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care este supus în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii speciale interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

Cum în prezenta cauză, reclamantul se găsește în situația similară din jurisprudența Curții, deoarece deține un „bun” în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea bunului său, manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, această ingerință a rupt echilibrul just între protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale interne de reparație, restituirea în natură a imobilului către reclamant fiind unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaș. Intimatul-pârât V.S. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul este fondat, potrivit celor ce succed: În speță, instanța a fost învestită la data de 18 aprilie 1997, cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. La data de 28 octombrie 1997, reclamantul și-a întregit acțiunea cu un capăt de cerere în constatarea nulității oricărui act de înstrăinare de către stat a imobilului revendicat, obiectul acestui capăt de cerere fiind precizat la data de 16 martie 1999, ca vizând contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat de stat cu chiriașii, în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, acțiunea dedusă judecății este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea la speță a acestei legi.

Astfel, unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Acest principiu are o consacrare constituțională și civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din Constituția României, cât și de art. 1 C. civ. Raportat la principiul enunțat, cât timp sesizarea instanței a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, acțiunea dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun ale C. civ., iar nu de cele ale Legii nr. 10/2001, care nu poate fi aplicată retroactiv.

Or, instanța de apel nu și-a fundamentat soluția pe legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății, și anume pe dispozițiile C. civ., ci a făcut analiza validității contractului de vânzare-cumpărare atacat și a cererii în revendicare prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ceea ce este greșit. Incidența legii speciale în soluționarea cererii în revendicare a fost reținută de instanța de apel prin aplicarea la speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care statuează asupra rezolvării concursului dintre legea specială și legea generală în favoarea legii speciale.

Față de aceeași decizie în interesul legii, care consacră prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenție, instanța de apel a analizat și care dintre părțile litigiului are un bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform jurisprudenței actuale a Curții Europene, reflectată în cauza Atanasiu contra României. Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează asupra regulilor de soluționare a acțiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, ca atare, ea nu este aplicabilă în cauza de față, care vizează o acțiune în revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, în mod greșit Curtea de apel a rezolvat acțiunea în revendicare formulată de reclamant după regulile stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008. În ce privește cauza Atanasiu contra României, este de observat că aceasta a avut ca premisă o acțiune în revendicare de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că analiza din această cauză asupra noțiunii de bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, realizată în contextul aplicabilității Legii nr. 10/2001, nu putea fi avută în vedere în prezenta cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidentă.

Așa cum s-a arătat deja, în raport de data sesizării instanței - 18 aprilie 1997, acțiunea în revendicare dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., ceea ce obliga instanța să o soluționeze prin compararea titlurilor părților, după criteriilor create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., sens în care curtea de apel nu a procedat. În concluzie, reținând că judecata pricinii nu s-a făcut cu aplicarea legii incidente, respectiv a dispozițiilor de drept comun ale C. civ., ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantului, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul R.E. împotriva deciziei civile nr. 900A din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012.