ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6231/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6231/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sectorului 1 București, la data de 18 aprilie 1997, sub nr. 8033/1997, reclamantul

R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București,

solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, sector 1.

În motivare, reclamantul

a arătat că este proprietarul imobilului revendicat, care i-a fost preluat de stat

în mod nelegal, fără plată, în anul 1989, ca urmare a plecării din țară, printr-o

decizie administrativă ce nu i-a fost comunicată niciodată.

În drept, a invocat prevederile

art. 480 și urm. C. civ.

La data de 28

octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat

și constatarea nulității oricărui act de înstrăinare a imobilului revendicat, după

trecerea acestuia în proprietatea statului.

La data de 16 martie 1999,

reclamantul a precizat că solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

din 23 septembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 în favoarea numitului

V.A.G., pe care înțelege să-l cheme în judecată ca pârât.

Prin sentința civilă

nr. 14664 din 28 septembrie 1999, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

După declinare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub

nr. 159/3/1999.

La cererea reclamantului,

s-a dispus introducerea în cauză, ca pârâtă, și a celeilalte cumpărătoare din contractul

de vânzare-cumpărare atacat, numita V.S.C.E.

Pârâții V. au formulat

cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București și

SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului plătit pentru

imobilul revendicat, în ipoteza admiterii acțiunii.

Prin încheierea din data

de 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, Tribunalul a dispus suspendarea

judecății, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar prin încheierea

din data de 23 februarie 2010, a dispus repunerea cauzei pe rol, având în vedere

opțiunea reclamantului de continuare a judecății acțiunii promovate înainte de intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de care procedura administrativă a Legii

nr. 10/2001 a fost suspendată până la soluționarea prezentului litigiu.

Urmare a decesului pârâtului

V.A.G., în cauză a fost introdus moștenitorul acestuia, V.S.

Prin cererea precizatoare

formulată la data de 04 iunie 2010, reclamantul a indicat că pârâtul chemat în judecată

ca reprezentant al statului este Municipiul București, prin Primarul General, în

loc de Consiliul Local al Municipiului București.

Prin sentința civilă

nr. 1117 din 08 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată și cererea de chemare în

garanție, ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul a reținut că potrivit certificatului de moștenitor din 13

noiembrie 1985, reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A.,

dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, deținut de autorul său conform

contractului de construire a locuinței în baza H.C.M. nr. 4015/1953.

Prin sentința civilă

nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București, definitivă,

întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului.

Prin decizia nr. 2283

din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul

Executiv, imobilul revendicat a fost trecut, în temeiul prevederilor Decretului

nr. 223/1974, de la reclamant în proprietatea statului, fără plată. Această decizie

nu a fost comunicată reclamantului.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 23 septembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC H.N. SA, în calitate de vânzător, și V.A.G. și V.S.C.E., în calitate de cumpărători,

dreptul de proprietate asupra imobilului a fost transmis acestora din urmă conform

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a apreciat

că, deși în cuprinsul cererilor sale, reclamantul nu a indicat cauzele de nulitate

a acestui contract de vânzare-cumpărare, examinarea cererii în nulitate se impune

a fi făcută prin raportare la prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Astfel, imobilul ce face

obiectul contractului de vânzare-cumpărare atacat a fost trecut în proprietatea

statului fără plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974 și cum decizia de preluare

nu a fost comunicată reclamantului, trecerea imobilului în proprietatea statului

s-a realizat fără titlu valabil.

Din economia prevederilor

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a înțeles să salveze

de la sancțiunea nulității acele contracte de vânzare-cumpărare vizând imobile a

căror preluare în proprietatea statului s-a realizat în lipsa unui titlu valabil,

dacă actul a fost încheiat cu bună-credință.

În speță, actul de vânzare-cumpărare

atacat a fost încheiat cu bună-credință, ceea ce îl exceptează de la sancțiunea

nulității.

În acest sens, s-a reținut

că perfectarea vânzării-cumpărării s-a făcut la data de 23 septembrie 1996, anterior

formulării acțiunii în revendicare, care a avut loc la data de 18 aprilie 1997,

iar reclamantul nu a produs dovezi precum că ar fi notificat vânzătorului și chiriașilor

cumpărători intenția sa de a redobândi imobilul și nici nu a formulat cerere de

restituire în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește soluționarea

acțiunii în revendicare, tribunalul a apreciat ca fiind incidentă hotărârea pronunțată

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României și decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în raport de care a verificat dacă reclamantul este titularul unui

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În acest sens, s-a reținut

că, urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prin

hotărârea dată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, nu se mai poate

recunoaște existența în patrimoniul foștilor proprietari deposedați a unui ”bun”,

ci este adusă în discuție existenta unui nou drept de proprietate, care își are

originea în temeiul legislației adoptate de stat, prin care se urmărește restituirea

totală sau parțială a bunurilor confiscate anterior (parag. (136) din cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României).

Drept urmare, aprecierea

că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeană a

hotărât că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură

a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură

nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv

Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că prin constatarea

caracterului abuziv al preluării imobilului se naște un interes patrimonial, care

intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și

care naște un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului

în natură.

Raportând aspectele rezultate

din jurisprudența Curții Europene la situația de fapt dedusă judecații, tribunalul

a apreciat ca reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului

revendicat, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care imobilul

a fost preluat în mod abuziv, iar potrivit dispozițiilor legii speciale restituirea

în natură nu este posibilă, deoarece bunul a fost înstrăinat și actul de înstrăinare

nu a fost anulat.

În consecință, s-a concluzionat

că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, iar în aceste condiții, cererea de

chemare în garanție formulată de pârât a rămas fără obiect.

Prin decizia civilă

nr. 900A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate,

pentru următoarele considerente:

Capătul de cerere privind

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

între pârâți, în legătură cu imobilul din litigiu, just a fost soluționat în raport

de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text,

actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare,

având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută,

în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

În speță, este de necontestat

că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, atâta vreme cât statul nu a plătit

reclamantului nicio despăgubire pentru bunul preluat.

Reclamantul însă nu a

reușit sa răstoarne prezumția bunei-credințe a cumpărătorilor (autorii pârâților

persoane fizice), cât timp, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

nu a formulat o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, o acțiune în revendicare

sau vreo notificare privind intenția sa de recuperare a imobilului.

Or, pentru a putea opera

sancțiunea nulității absolute era necesară dovada fraudei ambelor părți contractante.

De asemenea, până la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nicio instanță nu constatase preluarea

la stat a imobilului fără titlu. Dimpotrivă, în evidențele administrației era consemnat

faptul trecerii imobilului în proprietatea statului în baza Legii nr. 223/1974.

Așa fiind, just prima

instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește capătul

de cerere privind revendicarea, Curtea a constatat că ambele părți invocă titluri

de proprietate asupra imobilului din litigiu, respectiv reclamantul pretinde că

a dobândit prin moștenire de la autorul său R.E., decedat la 06 mai 1983, în baza

sentinței civile nr. 4033 din 21 iulie 1984 a Judecătoriei Sectorului 1 București,

iar pârâții exhibă contractul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii lor cu statul,

în baza Legii nr. 112/1995. La rândul său, autorul reclamantului a devenit proprietar

deplin asupra imobilului prin contractul de construire și recepție încheiat în baza

H.C.M. nr. 4015/1953.

Aflându-ne în situația

existenței a două titluri de proprietate asupra aceluiași imobil, urmează a se stabili

care dintre părți este deținătoarea unui bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Inițial, în cauzele Katz

contra României, Ruxandra Ionescu contra României, Matache și alții contra României,

dar și Brumărescu contra României, Străin și alții contra României, Rățeanu contra

României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României

și Porțeanu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că,

în spețele respective, reclamanții din acțiunile în revendicare erau beneficiarii

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel încât

instanțele în mod greșit le-au respins acțiunea în revendicare.

Instanța europeană a conchis

că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar

și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a unui drept

al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate

contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.

Spre deosebire însă de

prezenta cauză, în acele spețe, reclamanții erau beneficiarii unui bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că obținuseră, în prealabil, în

contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială, ca reprezentant al statului,

constatarea că sunt proprietarii bunului printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă. Mai mult, unitatea administrativ-teritorială fusese obligată la

predarea către respectivii reclamanți a imobilului.

În speță, reclamantul

nu a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să i

se reconfirme dreptul de proprietate, iar Statul Român să fi fost obligat la restituirea

în natură a imobilului.

Într-o cauză recentă,

cu caracter de hotărâre pilot, respectiv în hotărârea din 12 octombrie 2010 - cauza

Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a statuat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la bunurile sale. Noțiunea de bunuri poate

cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

Curtea a reamintit că

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat în sensul

că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce

le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. În schimb, atunci când un

stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă

o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept

de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Dacă interesul patrimonial

în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială,

decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este

confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Existența unui bun actual

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Aceste constatări cu caracter

de principiu, înscrise în hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului menționate

mai sus, nu conferă reclamantului calitatea de titular al unui bun actual în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât el nu este beneficiarul unei hotărâri judecătorești prin care să i se fi

restituit imobilul din litigiu.

În altă ordine de idei,

de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005,

dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea unei despăgubiri.

Curtea Europeană a apreciat

că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

Curtea a observat că în

condițiile în care nicio instanță sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut

reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu,

chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții

nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât

aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea

imobilului în natură.

Totuși, dacă constatarea

juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire

în baza legii de reparație.

În raport de aceste statuări,

se impune concluzia că prin simplul fapt al constatării în considerentele hotărârii

judecătorești apelate a preluării imobilului în litigiu fără titlu la stat, reclamantul

nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție, pentru a putea obține restituirea în natură a acestuia.

Reclamantul nu poate obține

restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme

cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul

este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, conform art. 18

lit. c) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent când imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Reclamantul poate valorifica

constatarea nevalabilității titlului statului în cadrul procedurii instituite în

baza Legii nr. 10/2001, care îi conferă un drept patrimonial constând în creanțe.

Creanțele se valorifică

la fel ca și în cazul foștilor chiriași care și-au pierdut imobilul în cadrul acțiunii

în revendicare, la nivelul valorii de circulație a imobilului, astfel cum rezultă

din dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, așa încât nu se poate

concluziona că prin respingerea acțiunii în revendicare, reclamantul ar fi privat

de dreptul său în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În plus, Statul Român

s-a obligat să adopte măsurile necesare și să implementeze o legislație care să

permită acordarea efectivă a unor despăgubiri tuturor beneficiarilor legilor de

reparație, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României din 12 octombrie 2010.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție este dată în spiritul acestei interpretări,

de vreme ce s-a decis că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale”.

Decizia Curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o

ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive:

În mod nelegal, instanța

de apel și-a argumentat soluția doar prin referire la cauza Atanasiu, reținând greșit

că hotărârea pronunțată în această cauză reflectă o schimbare a jurisprudenței Curții

Europene cu privire la drepturile foștilor proprietari de a obține restituirea în

natură a imobilelor confiscate în perioada comunistă.

Aprecierea instanței în

sensul că, după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Atanasiu și alții împotriva României, reclamantul nu mai deține un „bun” în sensul

Convenției, este eronată.

Prin această hotărâre,

Curtea Europeană nu a dat

semnalul schimbării jurisprudenței sale, ci doar a acordat

României un termen limită de 18 luni pentru a rezolva problema restituirilor în

materia proprietății.

În cauza Atanasiu, instanța

europeană reiterează jurisprudența anterioară cu privire la noțiunea de „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, sens în care la parag.

134 se menționează: „Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare

a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică

se referă la «bunurile» sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de «bunuri» poate

cuprinde atât «bunurile actuale», cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o «speranță legitimă»

de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzinegorova

împotriva Republicii Cehe (dec.) nr. 39.794/98 CEDO 2002-VII”.

Drept urmare, în viziunea

Curții Europene, noțiunea de „bun” are două accepțiuni, respectiv bun actual și

valoare patrimonială - echivalentul unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant

poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept

de proprietate.

Este incontestabil că

interesul reclamantului de a se restitui apartamentul în natură este un interes

patrimonial. În jurisprudența împotriva României generată de cauza Păduraru și reiterată

în cauzele repetitive ce i-au urmat, finalizată cu condamnări ale României pentru

încălcări ale art. 1 din Protocol nr. 1, interesul patrimonial al restituirii în

natură a unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001

se constituia în „speranța legitimă” la restituirea în natură, dată fiind jurisprudența

instanțelor române de admitere, în condițiile dreptului comun, a acțiunilor în revendicare

împotriva chiriașilor cumpărători (chiar și de bună-credință) ai bunului altuia,

coroborată și cu dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu distingea

între ipoteza înstrăinării bunului către chiriaș și cea în care bunul se mai afla

în deținerea unei autorități, respectiv a „unității deținătoare în terminologia

Legii nr. 10/2001”.

Nu există în textul hotărârii

Atanasiu niciun argument din care să rezulte că reclamantul nu ar deține un „bun”

în sensul Convenției - premiza de la care pornește raționamentul instanțelor anterioare.

Dimpotrivă, în hotărârea

menționată, Curtea Europeană a constatat că „respingerea acțiunii în revendicare

de drept comun, având în vedere necesitatea asigurării unei coerente aplicări a

legilor cu caracter reparator, nu relevă în sine o problemă prin prisma dreptului

de acces la instanță, cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să

se dovedească a fi o cale efectivă” - parag. 118.

Instanța europeană a concluzionat

însă că procedura instituită prin legea specială nu a fost una eficientă, având

în vedere nerespectarea termenelor de soluționare a notificărilor, inexistența unei

căi de atac, absența oricărui răspuns din partea autorităților administrative -

parag. 119-122.

În hotărârea Atanasiu,

Curtea extinde aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatării

caracterului ilegal al naționalizării asupra existentei „bunului”. Astfel, până

la cauza Atanasiu, Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al

naționalizării, în considerentele hotărârii, reprezenta un „bun” în sensul Convenției,

abordare care nu a fost schimbată în cauza Atanasiu, ci extinsă la o altă ipoteză,

aceea a soluționării cererilor privind acordarea de despăgubiri bănești.

Respingerea

de plano

a unei acțiuni în revendicare,

pe considerentul existenței căii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, fără

a verifica, în concret, caracterul efectiv al acestei proceduri, în situația particulară

a reclamantului, conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție.

De altfel, în decizia

în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arată

că instanțele de judecată învestite cu o cerere de revendicare imobiliară în baza

dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au îndatorirea de

a asigura reclamantului dreptul de acces la instanța, sens în care trebuie să cerceteze

în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă

în sensul jurisprudenței Curții Europene și în ce măsură reclamantul are fie

un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care

Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome.

Caracterul eficient al

procedurii speciale trebuie examinat de instanța națională în funcție de starea

legislației și a practicilor administrative, mai ales modul de funcționare a Fondului

Proprietatea, de la momentul pronunțării hotărârii, și de situația particulară a

reclamantului. Pentru trecut, Curtea Europeană a decis, în mod constant, în jurisprudența

sa, de la cauza Străin până la prezenta cauză pilot, că procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 nu este eficientă, pe baza a două elemente: absența despăgubirilor și

incertitudinea cu privire la data la care ar urma să fie plătite și cuantumul acestora.

În funcție de demersurile

anterioare administrativ-jurisdicționale urmate de reclamant, acesta va putea invoca

fie un bun actual,când are o hotărâre irevocabilă ce recunoaște caracterul nelegal

al naționalizării și, eventual, dispune restituirea imobilului, fie o speranță legitimă,

în măsura în care există constatări făcute de instanțe sau de administrație cu privire

la calitatea de moștenitor, legalitatea naționalizării sau dreptul de a primi despăgubiri.

Hotărârea pilot nu poate

fi interpretată ca temei pentru respingerea, în bloc, a acțiunilor în revendicare

pe un termen de 18 luni.

Interpretarea contrară

neglijează caracteristicile mecanismului hotărârii pilot, care vizează doar cauzele

aflate pe rolul Curții Europene, nu și cele în curs de judecată în fața instanțelor

interne, și principiul subsidiarității, conform căruia judecătorul intern este primul

chemat să aplice dispozițiile convenționale și jurisprudența Curții și care, alături

de celelalte autorități ale statului, trebuie să apere imperativele Convenției în

materia dreptului de proprietate.

Raționamentul folosit

de instanța de apel pentru a respinge acțiunea în revendicare, întemeiat pe parag.

143-144 din hotărârea pilot Atanasiu, este greșit. Pe de o parte, respingerea automată

a acțiunii în revendicare și indicarea mecanismului procedural prevăzut de Legea

nr. 10/2001 pentru obținerea despăgubirii conduce la încălcarea dreptului de acces

la o instanță, având în vedere ineficiența respectivului mecanism de despăgubire.

Pe de altă parte, argumentul instanței de apel, potrivit căruia simpla constatare

a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios nu conferă reclamantului

calitatea de titular al unui bun în sensul Convenției, nu poate fi primit, întrucât

scoate din context paragrafele în discuție. Argumentul ar fi valabil doar în situația

în care nu se constată, în considerentele unei hotărâri judecătorești, caracterul

ilegal al naționalizării. Altfel spus, dacă există o hotărâre prin care se constată

caracterul ilegal al naționalizării, jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată

și reclamantul va avea un bun în sensul Convenției, în legătură cu imobilul respectiv.

Dacă, în schimb, o asemenea constatare nu există și instanța sesizată ajunge la

concluzia că naționalizarea a fost legală, atunci se naște un drept la despăgubire

ce reprezintă, la rândul său, un „bun” în sensul Convenției. Pe fond, indiferent

dacă interesul protejabil este de tipul „bunului actual” sau al „speranței legitime”

și indiferent dacă se raportează la imobil sau la despăgubiri, analiza Curții este

neschimbată: o privare de bun nu este conformă cu Convenția decât dacă este legală,

proporțională și urmărește un scop legitim.

Cu alte cuvinte, fie că

vorbim de nerestituirea imobilului, fie că reclamantul nu a beneficiat de despăgubiri,

ineficiența mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001 va produce aceeași consecință

- constatarea încălcării art. 1 din primul Protocol adițional în situația nerestituirii

bunului sau a neachitării în timp util a despăgubirii aferente bunului.

În speță, s-a reținut

corect că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil.

Cum Legea nr. 112/1995

nu permitea vânzarea către chiriași decât a imobilelor preluate cu titlu valabil,

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza acestei legi este un act lovit

de nulitate absolută, statul neavând calitatea de proprietar al imobilului la data

înstrăinării.

În ipoteza respingerii

capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, instanța trebuie să procedeze la compararea

titlului reclamantului cu titlul pârâților V. și să acorde preferință titlului reclamantului,

cu consecința admiterii capătului de cerere în revendicare.

Compararea celor două

titluri de proprietate impune aplicarea normelor europene privind protecția dreptului

de proprietate, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, premisă

impusă de altfel și prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție

.

În condițiile în care

ambele părți dețin un „bun” în sensul Convenției, soluționarea cauzei depinde în

mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziție

în dreptul intern pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului

său.

Or,

intimatul-pârât are în

prezent la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât recurentul-reclamant

de a obține o despăgubire efectivă, prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum aceasta a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009.

Noua reglementare schimbă

ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu contra României, deoarece

în prezent permite chiriașilor-cumpărători să pretindă nu numai prețul de vânzare

actualizat, ci chiar valoarea de circulație a imobilului.

Spre deosebire de pârât,

proprietarul deposedat de bun înainte de 1989, și care a suferit o nouă privare

prin vânzarea operată în temeiul Legii nr. 112/1995, nu are perspectiva unei asemenea

despăgubiri, fără a mai lua în calcul prejudiciul suferit de persoanele private

astfel de bunurile lor o perioadă atât de lungă de timp, datorită unei lipse prelungite

a despăgubirii.

În concluzie, nu se poate

reține că prin admiterea acțiunii în revendicare, chiriașilor-cumpărători li s-ar

crea un prejudiciu disproporționat.

În schimb, pentru vechiul

proprietar al imobilului, legea specială, în lipsa posibilității de restituire în

natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar cum deja s-a

constatat, Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce însemnă că despăgubirile

sunt iluzorii și deci reparația efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu

se produce.

Pe de altă parte, deși

se vorbește de posibilitatea transformării acțiunii în revendicare într-o acțiune

personală îndreptată împotriva vânzătorului, în momentul de față nu se poate vorbi

de o reglementare legală sau de o practică cristalizată a instanțelor interne pentru

a se putea conchide că, în concret, în afară de procedura administrativă și de acțiunea

în revendicare de drept comun, ar mai exista și o a treia cale de reparare a prejudiciului

cauzat adevăratului proprietar, care să ofere o soluție previzibilă.

Și d

ecizia în interesul legii

nr. 33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește prevalența dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care aceasta nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or,

în prezent, pârâtul are

la îndemână mai multe mijloace în dreptul intern pentru a obține o reparație corespunzătoare

valorii dreptului său de proprietate, așa încât nu se poate susține că, prin admiterea

acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar, i s-ar aduce atingere dreptului

la bun ori securității raporturilor juridice.

Nici jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului

nu confirmă preferabilitatea titlului chiriașilor, chiar cumpărători

de bună-credință, față de cel al adevăraților proprietari.

Dimpotrivă, Curtea Europeană

continuă să aplice și în prezent raționamentul potrivit căruia vânzarea apartamentelor

în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o ingerință, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, în exercițiul dreptului de proprietate al titularului, ingerință care este

nejustificată, chiar dacă terții cumpărători sunt de bună-credință.

În ce îl privește pe reclamant,

acesta deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

întrucât imobilul litigios nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul său.

Totuși, potrivit legii

speciale interne, acesta nu ar mai putea obține restituirea în natură în situația

în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credință.

În aceste condiții, rămâne

de

analizat

în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului

său de către stat către chiriaș, corespunde cerințelor primului parag. al art. 1

din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această ingerință a statului, care este prevăzută

de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există

un just echilibru între cerințele protejării unui interes general al comunității

și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării

unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Potrivit jurisprudenței

constante a Curții Europene, vânzarea de către stat unor terți de bună-credință

a bunului altuia, chiar dacă este anterioară confirmării în instanță a dreptului

de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri,

reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

(cauza Străin, parag. 39 și 59).

Pe de altă parte, în jurisprudența

mai recentă, Curtea Europeană a constatat că nici în prezent Guvernul României nu

a demonstrat că sistemul de indemnizare creat prin Legea nr. 247/2005 ar permite

beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar

previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au

fost lipsiți (cauza Bone contra României).

Curtea a considerat că,

chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și/sau contencioasă,

executarea deciziei administrative sau judiciare definitive privind acordarea de

despăgubiri se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005

și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea (Faimblat contra României).

Or, Curtea a stabilit deja ca acest fond nu funcționează în prezent într-un mod

susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri

(Ruxandra Ionescu contra României și Matache și alții contra României).

Mai mult, nici Legea

nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul

suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

Curtea a conchis că, deși

Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă,

cât și, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic

și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la

plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură

nu mai este posibilă.

Toate aceste argumente,

deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate

în mod abuziv, justifică concluzia că reclamantul este în imposibilitate de a-și

recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura soluție pentru a înlătura privarea

de proprietate la care este supus în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor

legii speciale interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție

și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței

instanței europene.

Cum în prezenta cauză,

reclamantul se găsește în situația similară din jurisprudența Curții, deoarece deține

un „bun” în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la respectarea bunului

său, manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului către chiriași, această

ingerință a rupt echilibrul just între protecția proprietății reclamantului și cerințele

interesului general, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin

mecanismele legilor speciale interne de reparație, restituirea în natură a imobilului

către reclamant fiind unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate

suferită prin vânzarea imobilului către chiriaș.

Intimatul-pârât V.S. a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul este fondat,

potrivit celor ce succed:

În speță, instanța a fost

învestită la data de 18 aprilie 1997, cu o acțiune în revendicare de drept comun,

având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

La data de 28

octombrie 1997, reclamantul și-a întregit acțiunea cu un capăt de cerere în constatarea

nulității oricărui act de înstrăinare de către stat a imobilului revendicat, obiectul

acestui capăt de cerere fiind precizat la data de 16 martie 1999, ca vizând contractul

de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat de stat cu chiriașii, în baza

Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, acțiunea

dedusă judecății este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a

avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea la speță a acestei

legi.

Astfel, unul din principiile

care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivității legii civile

noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori

se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute.

Acest principiu are o

consacrare constituțională și civilă, fiind prevăzut atât de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, cât și de art. 1 C. civ.

Raportat la principiul

enunțat, cât timp sesizarea instanței a avut loc anterior intrării în vigoare a

legii speciale, acțiunea dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept

comun ale C. civ., iar nu de cele ale Legii nr. 10/2001, care nu poate fi aplicată

retroactiv.

Or, instanța de apel nu

și-a fundamentat soluția pe legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății,

și anume pe dispozițiile C. civ., ci a făcut analiza validității contractului de

vânzare-cumpărare atacat și a cererii în revendicare prin raportare la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, ceea ce este greșit.

Incidența legii speciale

în soluționarea cererii în revendicare a fost reținută de instanța de apel prin

aplicarea la speță a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, care statuează asupra rezolvării concursului dintre legea specială

și legea generală în favoarea legii speciale. Față de aceeași decizie în interesul

legii, care consacră prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și

Convenție, instanța de apel a analizat și care dintre părțile litigiului are un

bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, conform jurisprudenței actuale a Curții Europene, reflectată în cauza Atanasiu

contra României.

Decizia în interesul legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează asupra regulilor de

soluționare a acțiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate

de stat în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

și, ca atare, ea nu este aplicabilă în cauza de față, care vizează o acțiune în

revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință,

în mod greșit Curtea de apel a rezolvat acțiunea în revendicare formulată de reclamant

după regulile stabilite prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.

În ce privește cauza Atanasiu

contra României, este de observat că aceasta a avut ca premisă o acțiune în revendicare

de drept comun a unui imobil preluat de stat în perioada comunistă, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că analiza din această cauză asupra

noțiunii de bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, realizată

în contextul aplicabilității Legii nr. 10/2001, nu putea fi avută în vedere în prezenta

cauză, unde Legea nr. 10/2001 nu este incidentă.

Așa cum s-a arătat deja,

în raport de data sesizării instanței - 18 aprilie 1997, acțiunea în revendicare

dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun ale art. 480 C.

civ., ceea ce obliga instanța să o soluționeze prin compararea titlurilor părților,

după criteriilor create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C.

civ., sens în care curtea de apel nu a procedat.

În concluzie, reținând

că judecata pricinii nu s-a făcut cu aplicarea legii incidente, respectiv a dispozițiilor

de drept comun ale C. civ., ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, Înalta

Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) raportat la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul reclamantului, să caseze decizia recurată

și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamantul R.E. împotriva deciziei civile nr. 900A din 13 decembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.