ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3034/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3034/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 aprilie 1997 sub nr. 8033/1997,

reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al

Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1.

În drept, reclamantul

a invocat prevederile art. 480 și următoarele C. civ.

La data de 28

octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare prin care a

solicitat constatarea nulității oricărui act de înstrăinare a imobilului în

discuție, după trecerea acestuia în proprietatea statului.

La data de 16 martie 1999

reclamantul a precizat că solicită constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat cu V.A.G.

Prin sentința civilă nr.

14664 din 28 septembrie 1999 Judecătoria sector 1 admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02 noiembrie 1999 sub nr.

5208/1999.

Tribunalul a dispus,

la solicitarea reclamantului, citarea în calitate de pârât și a numitei V.S.C.E.

La data de 12 mai 2000,

pârâții V.A.G. și V.S.C.E. au formulat cerere de chemare în garanție a C.G.M.

București și SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora, în ipoteza admiterii

acțiunii reclamantului, la restituirea prețului plătit pentru imobilul

revendicat, reactualizat, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor

de judecată.

În ședința publică de

la data de 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, tribunalului a dispus

suspendarea judecății, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind

menținută conform dispozițiilor din ședințele publice de la data de 16 ianuarie

2003 și 19 ianuarie 2007. Cauza a fost repusă pe rol pentru verificarea

menținerii temeiurilor suspendării, la data de 20 aprilie 2008, măsura fiind

menținută, conform încheierii de ședință din data de 05 septembrie 2008.

La data de 12 aprilie

2010, reclamantul a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, cauza fiind

repusă pe rol la data de 23 februarie 2011.

Consecință a

decesului pârâtului V.A.G., în temeiul dispozițiilor art. 243 pct. 1 C. proc.

civ., tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului V.S. în calitate de

pârât.

În ședința publică de

la data de 23 martie 2011, reclamantul a depus o cerere precizatoare în

cuprinsul căreia a învederat că, înțelege să își întemeieze acțiunea pe

prevederile art. 480, 481, 482 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., art.

11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, Decizia nr. 23/2008

și nr. 5/2000.

Prin sentința civilă nr.

1117 din 08 iunie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

acțiunea modificată, ca neîntemeiată, și a respins ca rămasă fără obiect

cererea de chemare în garanție formulată de pârâții V.S.C.E. și V.S.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor din 13

noiembrie 1985, reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A.,

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, deținut

de autorul acestuia conform contractului de construire a locuinței în baza H.C.M.

nr. 4015/1953. Tribunalul a constatat că, prin sentința civilă nr. 4033 din 21

iulie 1984 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, definitivă, întregul

imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului R.E.

Tribunalul a

constatat că, prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul

Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, imobilul situat în

București, sector 1 a fost trecut, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) și art.

4 din Decretul nr. 223/1974, de la proprietarul R.E., în proprietatea statului,

fără plată. Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, astfel cum

rezultă din cuprinsul adresei din 14 aprilie 2000.

Tribunalul a constatat

că, prin contractul de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat între

Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de

vânzător și autorul pârâtului V.S., în calitate de cumpărător, imobilul

anterior menționat a fost vândut conform prevederilor Legii nr. 112/1995 către

acesta din urmă. La data de 18 aprilie 1997, pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, a fost înregistrată acțiunea reclamantului R.E., având ca obiect

revendicarea imobilului situat în București, sector 1. Ulterior, la data de 18

august 2001, prin intermediul Biroului de executori judecătorești E. și P.,

reclamantul a formulat notificarea înregistrată sub nr. 3184 și adresată

Primăriei Municipiului București, prin care, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001,

a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1,

împreună cu dependințe și teren aferent, această notificare nefiind

soluționată.

Tribunalul a reținut

că vânzarea cumpărarea a fost perfectată la data de 23 septembrie 1996, cu mult

anterior formulării acțiunii în revendicare ce a fost înregistrată pe rolul

instanței abia la data de 18 aprilie 1997, iar reclamantul nu a făcut nicio

dovadă a faptului că ar fi notificat vânzătorului și chiriașului cumpărător

intenția sa de a redobândi imobilul în litigiu. Din probatoriul administrat

rezultă că reclamantul nu a formulat vreo cerere de restituire în temeiul Legii

nr. 112/1995 și nici nu a formulat o acțiune în revendicare anterior datei de

18 aprilie 1994. În acest sens sunt recunoașterile reclamantului la

interogatoriu, răspunsul la întrebările nr. 1 și 2. În consecință, reținând că

prin probele administrate reclamantul nu a răsturnat prezumția bunei credințe

instituită de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., tribunalul a constatat

astfel incidența prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

republicat și a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că, întrucât reclamantul a

întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 C. civ., solicitarea

sa nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și

având în vedere desigur și jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu referire

expresă la cauza Maria Atanasiu si alții împotriva României.

Raportând aspectele

rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă

judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la

restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în

condițiile în care imobilul a fost preluat în mod abuziv, reclamantul a parcurs

procedura prevăzută de legea specială potrivit dispozițiilor căreia restituirea

în natură nici nu ar fi fost posibilă, față de faptul că titlul recurentului

pârât, contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

nu a fost în prezent anulat.

În consecință, față

de toate considerentele ce preced, tribunalul a considerat că acțiunea în

revendicare nu mai poate fi primită, în condițiile în care reclamantul nu mai

are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat

abuziv, ci are un drept la despăgubire în condițiile legii speciale, astfel că

se impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

civile nr. 1117/2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

declarat apel reclamantul R.E., solicitând admiterea apelului, schimbarea în

tot a sentinței apelate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

În motivarea

apelului, apelantul a arătat că interpretarea instanței de fond este cu totul

eronată, contrară literei și spiritului Hotărârii C.E.D.O în Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României precum și jurisprudenței anterioare a

Curții.

Apelantul reclamant a

solicitat compararea celor două titluri de proprietate prin aplicarea normelor

europene privind protecția dreptului de proprietate respectiv a art. 1 din

Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale premisă impusă dealtfel și prin Decizia

în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. În

condițiile în care ambele părți dețin un "bun" în sensul convenției,

soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care

fiecare parte le are la dispoziție în dreptul intern pentru obținerea unei

compensații efective pentru pierderea bunului său.

În raport cu acest

criteriu, apelantul reclamant a arătat că pârâtul are în prezent la dispoziție,

în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât apelantul - reclamant

pentru a obține o despăgubire efectivă, prin intermediul acțiunii izvorâte din

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 așa cum aceasta a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009 sau prin intermediul acțiunii în evicțiune,

acțiune de drept comun pentru care există o jurisprudență constantă a

instanțelor judecătorești.

Apelantul reclamant a

susținut că nu se poate reține că, prin admiterea acțiunii în revendicare,

pârâților li s-ar crea un prejudiciu disproporționat.

Apelantul a arătat că

legea specială, în lipsa posibilității restituirii în natură, prevede acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum deja s-a constatat, Fondul

Proprietatea nu funcționează, ceea ce înseamnă că despăgubirile sunt iluzorii

astfel încât reparația efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se

produce.

Apelantul reclamant a

mai arătat că vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o

ingerință în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în exercițiul dreptului de

proprietate al titularului, ingerință care este nejustificată, chiar dacă

terții cumpărători sunt de bună credință.

Apelantul-reclamant

deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție întrucât acest bun nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul

său. Astfel, Curtea Europeană a drepturilor omului a statuat că vânzarea de

către stat unor terți de bună credință a bunului altuia, chiar anterior

confirmării în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată

cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate

contrară art. 1 din Protocolul nr. I la Convenție (cauza Străin parag. 39 și

59). Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 invocată de către stat, nu

permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de

vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în

patrimoniul statului (cauza Străin parag. 47).

Apelantul a arătat

că, prin reglementarea art. 45 (fost art. 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001

s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

"bună credință" ci și preferabilitatea acestor contracte față de

titlul proprietarului deposedat de stat în considerarea principiului ocrotirii

bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității

actelor juridice încheiate. Însă, în aplicarea raționamentului conceput de

Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate

inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în

revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la

Convenția europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11

alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României dar și al deciziei în

interesul legii menționate, pentru considerentele din jurisprudența C.E.D.O.

Prin Decizia civilă nr.

900/A din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul reclamantului.

Pentru a decide

astfel, Curtea a considerat că a fost soluționat corect capătul de cerere

privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

între pârâți, în legătură cu imobilul din litigiu, în raport de dispozițiile art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În speță, este de necontestat că imobilul a

fost preluat fără titlu valabil, atâta vreme cât statul nu a plătit

reclamantului nici o despăgubire pentru privarea sa de proprietate. Reclamantul

nu a reușit să răstoarne prezumția bunei credințe a cumpărătorilor (autorii

pârâților persoane fizice), atâta vreme cât, până la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, nu a formulat o cerere de restituire în baza

Legii nr. 112/1995, o acțiune în revendicare sau vreo notificare privind

intenția sa de recuperare a imobilului.

Curtea de Apel a

considerat că prin simplul fapt al constatării, în considerentele hotărârii

judecătorești apelate, a preluării imobilului în litigiu fără titlu de către

stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 din

Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a

putea obține restituirea în natură a acestuia. Acesta nu poate obține

restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta

vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

iar cumpărătorul este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din

Legea nr. 10/2001.

Curtea a reținut că

reclamantul poate valorifica constatarea nevalabilității titlului statului în

cadrul procedurii instituită în baza Legii nr. 10/2001, care îi conferă un

drept patrimonial constând în creanțe.

Prin Decizia civilă nr.

6231 din 15 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București. În practicaua acestei decizii, s-a luat

act de transmiterea calității procesuale pasive a intimatei pârâte decedate V.S.C.E.

către moștenitorul acesteia, V.S., parte în proces.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că, în

speță, instanța a fost învestită la data de 18 aprilie 1997, cu o acțiune în

revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în

perioada comunistă, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. La data de 28

octombrie 1997, reclamantul și-a întregit acțiunea cu un capăt de cerere în

constatarea nulității oricărui act de înstrăinare de către stat a imobilului

revendicat, obiectul acestui capăt de cerere fiind precizat la data de 16

martie 1999, ca vizând contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996,

încheiat de stat cu chiriașii, în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare,

acțiunea dedusă judecății este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea la

speță a acestei legi.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a arătat că Decizia în interesul Legii

nr. 33/2008 statuează asupra regulilor de soluționare a acțiunilor în

revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada

comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, ca atare,

ea nu este aplicabilă în cauza de față, care vizează o acțiune în revendicare

anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a arătat că, în raport de data sesizării

instanței - 18 aprilie 1997, acțiunea în revendicare dedusă judecății este

guvernată de dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., ceea ce obligă

instanța să o soluționeze prin compararea titlurilor părților, după criteriile

create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., sens în care

curtea de apel nu a procedat.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 159/3/1999.

Prin Decizia civilă nr.

66/A din 26 februarie 2013, Curtea de Apel București a respins ca nefondat

apelul reclamantului.

Pentru a decide

astfel, Curtea a arătat că, în baza art. 315 C. proc. civ., instanța de apel

urmează să analizeze dreptul reclamantului de a-și revendica imobilul în

temeiul art. 480 C. civ. Compararea titlurilor de proprietate ale unor subiecți

diferiți asupra aceluiași imobil poate fi efectuată numai între titluri

deopotrivă actuale și deopotrivă valabile. În speță nu există niciun element

care să conducă la ideea relei credințe a cumpărătorului în condițiile în care

reclamantul nu l-a notificat pe pârât asupra intenției de a revendica imobilul,

nici nu a formulat anterior cumpărării imobilului vreo acțiune în justiție și

nici nu a contestat titlul statului.

Curtea a considerat

că, deși buna credință nu duce prin ea însăși la dobândirea dreptului de

proprietate imobiliară, reprezintă un element de consolidare a titlului

dobânditorului bunului cu bună credință și de preferabilitate.

Curtea a considerat

că este necesar ca, prin admiterea acțiunii în revendicare, să nu se aducă

atingere dreptului de proprietate al terțului dobânditor, afectându-se astfel

securitatea raporturilor juridice prin încălcarea dispozițiilor art. 1 parag. 1

din Protocolul adițional la Convenția Europeană care are prioritate în

aplicare.

Prin Decizia civilă nr.

4710 din 23 octombrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că

instanța de apel a făcut în mod formal referire la dispozițiile art. 315 C.

proc. civ. („hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”) pentru că, în

realitate, tranșarea chestiunii litigioase, constând în disputa titlurilor de

proprietate opuse de părți, s-a realizat în aceiași termeni cu ai instanței

anterioare (sancționată prin casarea hotărârii cu trimitere spre reluarea

judecății). Astfel, deși nu indică în mod expres decizia în interesul Legii nr.

33/2008 sau hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, instanța de apel

face referire și își fundamentează soluția pe reguli de principiu degajate din

acestea, ignorând faptul că ele au privit situații litigioase create prin

promovarea acțiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, a reținut că instanța de apel a făcut analiza

noțiunii de bun după criteriile rezultate din hotărârea pronunțată în cauza

Atanasiu - respectiv, existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin

care s-a recunoscut părții dreptul de a păstra imobilul (par. 140), existența

unei speranțe legitime dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o

jurisprudență constantă (parag. 137). Tot astfel, deși nu arată în mod expres,

instanța de apel a valorificat argumente, considerente avute în vedere la

pronunțarea Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 - cele referitoare la

securitatea raporturilor juridice și la art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci

când este în discuție dreptul terțului subdobânditor. Or, decizia de casare a

instanței de recurs stabilise cu valoare obligatorie că în speță nu au

incidență aceste repere jurisdicționale menționate față de data promovării

acțiunii în revendicare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat că instanța de apel a reținut

în mod contradictoriu că trebuie „să fie validată securitatea raporturilor

juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care n-au fost

atacate”, deși contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului a făcut obiectul

solicitării de desființare a acestuia, cererea în nulitatea lui constituind

obiectul învestirii instanței. Tot astfel, de o manieră contradictorie,

instanța a reținut că „în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a

fost anulat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului

este consolidată”, ignorând faptul că obiectul învestirii sale îl reprezentase

și cererea de anulare a contractului asupra căreia trebuia să facă o analiză

punctuală.

Prin Decizia nr. 124/A

din 24 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant R.E. împotriva sentinței

civile nr. 1117 din 08 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în Dosarul nr. 159/3/1999, în contradictoriu cu intimații chemați

în garanție C.G.M. București, SC H.N. SA și intimații pârâți Municipiul

București prin primarul General și V.S.

În ceea ce privește

cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 23

septembrie 1996, Curtea a constatat că, pentru a opera sancțiunea nulității

absolute, este necesar a se constata încălcarea, la momentul încheieri actului

juridic, a unei norme imperative.

Încheierea actului de

vânzare - cumpărare în discuție a fost permisă de Legea nr. 112/1995. Astfel,

această lege impunea ca, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii,

persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor să depună

cereri în acest sens. După expirarea acestui termen, chiriașii titulari de

contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora aveau posibilitatea de a opta pentru cumpărarea

acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

În acest context

legislativ, la data de 5 august 1996, prin cererea înregistrată cu nr. 27990, V.A.G.

și V.S.C.E. au optat pentru cumpărarea apartamentului.

Curtea a constatat

că, la acel moment, erau îndeplinite condițiile speciale prevăzute de lege care

permiteau încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Astfel, V.A.G. și V.S.C.E.

aveau calitatea de chiriași în apartamentul în discuție, în baza contractului

de închiriere din 19 noiembrie 1989, depus în copie la fila 56 din Dosarul Tribunalului

București nr. 159/3/1999.

De asemenea, nu era

în discuție restituirea în natură a apartamentului, întrucât, la expirarea

termenului prevăzut de lege pentru restituirea în natură a imobilului, o astfel

de cerere nu a fost formulată. În acest sens, reclamantul a recunoscut prin

interogatoriul de la fila 62 din Dosarul Tribunalului București nr. 159/3/1999,

că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. În

același sens, viza oficiului juridic din data de 18 septembrie 1996 pe verso-ul

cererii, atesta că nu există litigiu cu SC H.N. SA cu privire la acest

apartament. Pe cerere a fost întocmită și viza în sensul că imobilul nu

figurează pe lista monumentelor protejate din municipiul București.

Conform art. 9 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, fac excepție de la prevederile care permit

cumpărarea imobilului, chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț,

soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate

personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu. Prin declarații

autentice depuse în copie la filele 52, 53 din Dosarul Tribunalului București nr.

159/3/1999, V.A.G. și V.S.C.E. au declarat că nu dețin locuință proprietate

personală, nu au construit și nu au înstrăinat nicio locuință din fondul

locativ de stat, începând cu 1 ianuarie 1990 în localitatea de domiciliu.

Conform art. 10 din

Legea nr. 112/1995, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care, la data

intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscină,

saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică. Sunt, de asemenea,

exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de case de oaspeți,

de protocol, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii

demnitari.

În cauză, nu s-a pus

problema încălcării acestor prevederi legale.

Conform art. 11 din

Legea nr. 112/1995, actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea

prevederilor art. 9 alin. (6) și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută,

sancțiune care nu poate fi aplicată în cauză, nefiind reținute niciuna din

cauzele de nulitate expuse mai sus.

Curtea a constatat că

și condițiile generale de valabilitate a actului juridic sunt îndeplinite în

cauză. Astfel, capacitatea părților de a încheia actul și consimțământul

valabil nu se contestă în cauză; contractul de vânzare - cumpărare are un

obiect determinat, apartamentul în discuție; de asemenea, cauza actului juridic

este licită. În acest sens, în speță, nu se poate susține existența unei cauze

ilicite din partea vreunei părți, din contextul legislativ analizat mai sus și

împrejurările de fapt ale speței nerezultând, la momentul încheierii actului

juridic, vreun element care să poată afecta legalitatea contractului de vânzare

- cumpărare încheiat.

În raport de aceste

constatări, Curtea a reținut că în mod corect a respins prima instanță capătul

de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare.

În ceea ce privește

revendicarea imobilului în discuție, Curtea a raportat analiza acestei cereri,

în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, la cadrul

legislativ existent la momentul formulării acțiunii reclamantului, dispozițiile

Convenției europene a drepturilor omului și jurisprudența Curții europene a

drepturilor omului la acel moment.

În privința cadrului

legislativ intern, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. se soluționează prin compararea titlurilor

părților. În speță, ambele părți, atât reclamantul cât și pârâții au titluri

scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. În acest caz,

titlul opus de pârâți constă în contractul de vânzare cumpărare din 23

septembrie 1996 iar reclamantul a dobândit imobilul prin succesiune, în anul 1985.

Compararea titlurilor

vizează ipoteza când ambele părți litigante ale revendicării produc titluri

derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură între

ele.

În speță, imobilul

revendicat a fost dobândit, mai întâi, de reclamant, prin succesiune, apoi de

către stat, printr-un act administrativ emis în baza Decretului nr. 223/1974

și, în final, de chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 și a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza acestei legi.

Astfel, în

succesiunea lor, titlurile enunțate sunt într-o strânsă legătură, bazată mai

întâi pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea

bunului, iar apoi, pe intervenția legii care, originar, a dispus preluarea

bunului în patrimoniul statului și, prin convenție, înstrăinarea lui către

chiriași.

Absența unor autori

diferiți și prezența titlurilor originare invocate de pârâți denotă că ipoteza

cerută probațiunii prin compararea titlurilor nu există.

În această situație,

în speță nu se regăsește nici ipoteza premisă pentru compararea titlurilor în

care ambele părți invocă un titlu provenind de la același autor, întrucât nu

există un autor comun care să fi transmis derivat dreptul către reclamant și

pârâți. În circumstanțele concrete ale speței, în lanțul transmiterilor, există

un titlu originar, din care derivă cel al pârâților.

În consecință, se va

analiza acțiunea în revendicare în baza dispozițiilor Convenției europene a

drepturilor omului și a jurisprudenței aferente, invocate de reclamant în

cererea sa, raportându-se însă la momentul introducerii acțiunii, astfel cum a

impus în mod obligatoriu decizia de casare.

Cu privire la

existența unui bun, trebuie determinat dacă apelantul reclamant este sau nu

titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind necesar a se stabili dacă

situația juridică în care s-a regăsit reclamantul aparține domeniului de

aplicare a art. 1.

În ceea ce privește

jurisprudența Curții, anterioară Legii nr. 10/2001, invocată de apelant și

reflectată în principal în cauza Străin contra României, Curtea a constatat că,

în această din urmă cauză, acțiunea în revendicare a fost introdusă de

reclamanți în anul 1993, înainte de apariția Legii nr. 112/1995, astfel încât

imobilul era în litigiu la momentul vânzării către chiriași. În aceste

condiții, C.E.D.O. a considerat că, revânzând unor terți unul dintre

apartamentele imobilului, înainte ca problema legalității naționalizării să fi

fost tranșată definitiv de instanțe, statul i-a privat pe reclamanți de orice

posibilitate de a intra în posesie. Or, nu aceasta este situația din prezenta

speță.

În acea cauză,

C.E.D.O. a constatat existența unui bun în situația în care reclamanții au

introdus o acțiune în revendicare imobiliară în anul 1993, pentru a se constata

nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea

acestuia, vânzarea către chiriași a avut loc în 1996 iar, prin hotărârea

definitivă din 1999, instanța de judecată a stabilit că bunul în cauză fusese

naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a

constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea

bunului imobil în cvasitotalitatea sa.

În prezenta cauză,

acțiunea în revendicare a fost introdusă de reclamant în anul 1997, astfel

încât, la data cumpărării imobilului de chiriași, problema legalității

confiscării nu era în discuție, reclamantul nesolicitând acest lucru nici în

fața autorităților administrative nici în fața instanțelor de judecată.

Astfel, situația

premisă avută în vedere de Curtea europeană, și anume, revânzarea imobilului

unor terți, înainte ca problema legalității naționalizării să fi fost tranșată

definitiv de instanțe, nu se regăsește în prezenta cauză.

În prezenta cauză,

dreptul de proprietate al reclamantul nu a fost recunoscut de autoritățile

administrative și nici de instanțele de judecată, întrucât reclamantul nu a

formulat o astfel de cerere în condițiile prevăzute de legea în vigoare la acel

moment.

Curtea a constatat că

imobilul a fost preluat de stat în baza unui titlu, Decretul nr. 223/1974.

Nevalabilitatea acestui titlu în raport de tratatele internaționale la care

România era parte, și anume D.U.D.O. și Pactul Internațional cu privire la

Drepturile civile și politice nu poate fi contestată. Astfel, la data la care

imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut în proprietatea statului,

România ratificase D.U.D.O. din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1)

și 2 prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și

în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa. Dispozițiile Decretului nr. 223/1974 contraveneau Pactului

Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, ratificat de România

prin Decretul nr. 212/1974, care la art. 13, dispune că orice persoană are

dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat;

orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a

reveni în țara sa. De asemenea, decretul contravenea prevederilor art. 36 din

Constituția din 1965 potrivit cărora dreptul de proprietate personală era

ocrotit de lege, putând constitui obiect al acestui drept, printre altele, casa

de locuit, precum și art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și

printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Pentru a remedia

situația rezultată din preluarea imobilului în temeiul unui act normativ care

încălca internaționale la care România era parte, legiuitorul român a oferit

persoanelor interesate posibilitatea de a solicita restituirea bunului astfel

preluat.

Astfel, în temeiul art.

1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari - persoane fizice - ai

imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului

sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau

în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989,

beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de această lege.

Restituirea în natură

a imobilului în litigiu era posibilă în temeiul art. 2 din Lege. Acest articol

prevede că persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură,

prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care

locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru

celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12. Apartamentul

în litigiu, fiind locuit de chiriași, putea fi restituit în natură, la cererea

fostului proprietar.

Reclamantul avea

posibilitatea astfel de a uza de mijlocul pus de lege la dispoziția sa,

formulând cererea de restituire în natură, în termenul prevăzut de art. 14

Legea nr. 112/1995. Astfel, conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, persoanele

îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la

acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni

de la intrarea în vigoare a legii. Conform art. 29 din Legea nr. 112/1995,

aceasta intra în vigoare la 60 de zile de la data publicării ei în M. Of. al

României, legea fiind publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995.

Rezultă că termenul în care putea fi depusă cererea de restituire a expirat la

data de 29 iulie 1996.

O atare dispoziție

avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese

depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire,

însă, în speță, reclamantul nu a depus o cerere de restituire în condițiile

legii.

Susținerea apelantului

reclamant în sensul că nu avea cunoștință de faptul că imobilul a fost

confiscat și înstrăinat, astfel încât la 18 aprilie 1997 a formulat

revendicare, nu poate fi reținută. Astfel, reclamantul a plecat din țară în

anul 1988, și pretinde că, până în anul 1997, nu a avut cunoștință de situația

juridică a bunului său. Curtea a considerat că o astfel de împrejurare nu poate

fi invocată de reclamant în favoarea sa, întrucât, pe de o parte, la momentul

plecării, acesta cunoștea legislația din România care impunea preluarea bunului

de către stat în cazul în care persoana care a părăsit țara nu se reîntoarce la

expirarea vizei. Pe de altă parte, în măsura în care avea un interes în

situația proprietății sale din țară, după căderea regimului comunist în anul

1989, eveniment de notorietate internațională, acesta putea și trebuia să facă

demersuri în acest sens.

Termenul în care

aceste demersuri puteau fi făcute nu este unul scurt, de natură să afecteze

dreptul în substanța sa. Astfel, de la data căderii regimului comunist și până

la apariția Legii nr. 112/1995 au trecut 5 ani, termen în care reclamantul avea

posibilitatea să acționeze pentru recunoașterea dreptului său, astfel cum s-a

întâmplat în cauza Străin. După data publicării în M. Of. a Legea nr. 112/1995

și până la expirarea termenului de depunere a cererilor au mai trecut 8 luni.

Acceptând teza

contrară, în sensul că reclamantul nu era obligat să procedeze conform legii,

putând obține recunoașterea dreptului său oricând și fără respectarea

procedurii speciale oferite de legiuitor ar conduce la încălcarea principiului

legalității, care presupune existența unor norme de drept intern suficient de

accesibile și previzibile, inclusiv prin modul de aplicare. În cauză,

dispozițiile Legii nr. 112/1995 îndeplinesc condițiile de accesibilitate și

previzibilitate, legea fiind publicată în M. Of. și instituind termene de

formulare a cererilor, aplicate ca atare de autoritățile administrative.

Principiul enunțat presupune ca dispozițiile legale să fie edictate și aplicate

cu destulă precizie pentru a permite persoanelor la care se referă -

beneficiind, la nevoie, de sfaturi profesionale - să poată prevedea, la un

nivel rezonabil, ținând cont de circumstanțele concrete ale cauzei,

consecințele ce ar putea să decurgă dintr-un act determinat. În aceste

condiții, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, în contextul în care o cerere de restituire în

condițiile legii nu a fost formulată, circumstanță concretă în funcție de care

se putea aprecia valabilitatea contractului astfel încheiat.

Acceptarea

nerespectării acestor norme, în favoarea reclamantului, ar conduce la

încălcarea principiului menționat precum și, în situația prezentă, la

încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art.

6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel cum a arătat

Curtea europeană a drepturilor omului, acest principiu trebuie interpretat în

lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale

ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice,

principiu care impune existența unui mediu juridic sigur, predictibilitatea normelor

juridice și stabilitatea raporturilor juridice. Lipsa exigenței în aplicarea

normelor juridice care îndeplinesc cerințele de accesibilitate și

predictibilitate ar determina o nesiguranță a raporturilor juridice, care ar

avea ca efect vătămarea cetățenilor în drepturile și interesele lor legitime.

În contextul arătat,

Curtea a reținut că, în circumstanțele concrete ale cauzei, apelantul reclamant

nu este titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.E., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare a

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 112/1995 când a reținut că în cauză era

posibilă restituire în natură a imobilului în temeiul acestei legi.

Apartamentul în

litigiu, fiind locuit la momentul apariției legii de către chiriași, nu putea

fi restituit în natură, ci doar se puteau obține despăgubiri.

Reținerea instanței

că „reclamantul avea posibilitatea de a uza de mijlocul pus la dispoziție de

lege, formulând cerere de restituire în natură în termenul prevăzut de art. 14

din Legea nr. 112/1995, de 6 luni” este greșită; instanța a adăugat la lege și

atunci când a concluzionat că menirea dispozițiilor art. 14 și a termenului

acordat „avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru

care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de

restituire, însă, în speță, reclamantul nu a depus o cerere de restituire în

condițiile legii”.

Legea nr. 112/1995 nu

a acordat dreptul foștilor proprietari de a obține restituirea în natură a

fostelor imobile decât în situația în care acestea erau libere ori aceștia

le ocupau în calitate de chiriași, situații care nu erau incidente în cauză la

data apariției legii.

Interpretarea

instanței, că a fost lipsit de diligență în cunoașterea situației juridice a

imobilului și că a avut la dispoziție un termen rezonabil de 5 ani pentru a

formula acțiune în justiție, este greșită întrucât Legea nr. 112/1995 nu a

fost o lege de restituire a fostelor proprietăți preluate de Statul Român, ci o

lege de vânzare către chiriași.

Constatarea instanței

că prin neformularea unei cereri de restituire în natură a imobilului, de

altfel fără eficiență juridică, nu a devenit și deținătorul unui „bun” în

sensul Convenției, de asemenea este nelegală.

Prin deciziile de

casare anterioare s-a statuat că în raport de data promovării acțiunii, aceasta

este guvernată de dispozițiile dreptului comun și că trebuie să se procedeze la

compararea titlurilor invocate de părți, prin ignorarea Deciziei nr. 33/2008 și

a hotărârii din cauza Atanasiu, fapt care nu s-a realizat întrucât analiza

noțiunii de „bun” s-a făcut tot după criteriile și argumentele reținute în cele

două hotărâri.

În ce privește

analiza capătului de cerere în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, în mod nelegal instanța a reținut validitatea acestuia prin

raportare la faptul că reclamantul nu a formulat cerere de restituire în

natură, în condițiile în care formularea unei astfel de cereri nu ar fi avut

eficiență juridică, nefiind posibilă restituirea în natură.

Analiza instanței, în

ce privește validitatea contractului, prin raportare strictă la dispozițiile art.

9 și art. 10 din lege, este greșită, întrucât contractul este lovit de nulitate

motivat de faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român, cu nerespectarea

dispozițiilor în vigoare la acea dată, deci fără titlu valabil și astfel nu

intră în sfera de incidență a Legii nr. 112/1995.

În raport de momentul

preluării bunului și de data introducerii acțiunii sunt aplicabile și

dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 5/2000 care a statuat că foștii

proprietari nu pot cere restituirea în natură câtă vreme locuințele sunt locuit

de chiriași, contrar a ceea ce a reținut instanța de apel ca principal

argument în motivarea deciziei.

S-a susținut că în

cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care

permit recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate fără

titlu și restituirea.

Buna sau reaua

credință a chiriașilor-cumpărători nu are relevanță în cauză, dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile iar în cadrul acțiunii în revendicare prin

comparare de titluri de asemenea, buna-credință nu poate produce efecte

juridice.

S-a criticat

reținerea instanței de apel că în cauză, raportat la modurile de dobândire și

transmitere a proprietății, în prezența unor autori diferiți, nu se poate

realiza operațiunea de comparare a titlurilor.

Or, dacă actul de

preluare de către stat este lipsit de valabilitate, nu se poate menține

caracterul derivat al titlurilor de la autorul originar până la pârât, pentru

că un act nul nu poate produce niciun efect juridic.

În situația în care

s-ar constata validitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlurile părților

ar proveni întotdeauna de la autori diferiți și în această situație are câștig

de cauză cel care are titlul cel mai bine caracterizat, în cauză reclamantul.

Pârâții ar deține un

titlu care provine de la un neproprietar iar aceștia au la dispoziție

instituții juridice care le permit să fie despăgubiți de către Statul Român.

Nici posesia și nici

eventuala bună-credință a pârâților, nu pot avea relevanță în soluționarea

acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, nefiind un criteriu legal de

preferabilitate.

Nici argumentul

instanței, în sensul că prin respingerea acțiunii în revendicare s-ar asigura

securitatea și previzibilitatea raporturilor juridice, nu a fost corect

interpretat și aplicat în cauză, prin raportare la Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001

prevede că foștii chiriași cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, în situații

în care au fost evinși de foștii proprietari au dreptul de a obține prețul

reactualizat sau prețul de circulație.

Intimatul-pârât V.S.

a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

A arătat intimatul că

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, precum și dispozițiile art.

948 C. civ.

Înainte de încheierea

contractului s-au efectuat verificări, iar cererea de cumpărare a primit avizul

juridic de înstrăinare, fiind cumpărător de bună-credință și deținătorul unui

„bun” în sensul Convenției.

În operațiunea

juridică de comparare a titlurilor părților, titlul său este mai bine

caracterizat, autorii săi fiind cumpărători de bună-credință.

Recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Reclamantul a

dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, întregul imobil a fost

atribuit reclamantului R.E.

Prin Decizia nr. 2283

din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București -

Comitetul Executiv, imobilul a fost trecut în temeiul prevederilor art. 2 alin.

(2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 în proprietatea Statului Român, fără

plată. Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, astfel cum rezultă

din cuprinsul adresei din 14 aprilie 2000.

Așadar, prin decizia

organului administrativ opera un transfer de drepturi de la persoana aflată în

una din situațiile reglementate de art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974

către stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza acestei

decizii, și nu prin efectul legii.

Aceasta înseamnă că

decizia administrativă avea caracter constitutiv de drepturi și, prin urmare,

producea efecte numai pentru viitor.

Pe de altă parte,

potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, decizia administrativă nu

devine definitivă și deci, nu poate să producă efecte juridice decât după

expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în

proprietatea statului, puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.

Exercitarea acestui

drept impunea însă comunicarea actului administrativ.

Cum, în speță,

decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974 nu a fost comunicată

reclamantului, lipsa comunicării afectează validitatea transferului dreptului

de proprietate către stat, iar decizia administrativă nu mai poate produce

efecte prin intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 9/1989, actul normativ în

temeiul căruia decizia necomunicată a fost emis, fiind abrogat.

Mai mult, Decretul nr.

222/1974, nu reprezintă titlu valabil, fiind contrar Constituției din 1965.

În raport de aceste

elemente de fapt și de drept este evident că preluarea bunului a fost una

abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Constatând că

preluarea a fost una abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil este evident

că reclamantul nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, astfel încât este

titularul unui „bun” în sensul Convenției și care este protejat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În ce privește titlul

pârâților acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie

1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Validitatea acestui

contract trebuie analizat la momentul încheierii acestuia prin raportare la

dispozițiile art. 9, art. 10 și 14 din Legea nr. 112/1995, precum și

dispozițiile art. 948 C. civ.

În mod legal și

fondat, raportat la situația de fapt reținută, s-a constatat că, la momentul

vânzării au fost respectate dispozițiile art. 9 și 10 din Lege, existând și

aparența de drept că statul este titularul dreptului, neexistând niciun

impediment legal pentru încheierea contractului.

Cumpărătorii

imobilului au fost de bună-credință în momentul încheierii contractului,

deoarece s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la natura

juridică a imobilului în litigiu, dovedită cu viza oficiului juridic.

În cauză, nu s-a

făcut dovada că autorii pârâtului cunoșteau că imobilul nu este proprietatea

vânzătorului și că s-ar fi urmărit fraudarea adevăratului proprietar sau

fraudarea legii.

Vânzarea lucrului

altuia este nulă absolut pentru cauză ilicită atunci când ambele părți sunt de

rea-credință, respectiv atunci când încheierea actului s-a făcut de către

vânzător în frauda drepturilor adevăratului proprietar, cu complicitate și pe

riscul cumpărătorului, care a cunoscut că lucrul ce constituie obiectul vânzării

nu se află în proprietatea vânzătorului.

Or, în cauză, nu s-a

făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor, neexistând o notificare din

partea reclamantului către Municipiul București sau chiriași, astfel că

operează principiul bunei-credințe și principiul error communis facit jus,

contractul fiind valid.

În ce privește

acțiunea în revendicare și având în vedere cele statuate anterior prin

deciziile de casare, și prin raportare la existența unor titluri valabile de

proprietate, deținute de ambele părți și care provin de la autori diferiți, se

impune a se da preferință titlului cel mai caracterizat, celui dobândit de la

autorul al cărui drept este preferabil.

În prezența a două titluri

asupra aceluiași imobil este preferabil titlul care provine de la un proprietar

necontestat.

Buna-credință a

cumpărătorului ulterior este lipsită de semnificație juridică, în materia

revendicării, în condițiile în care actul de proprietate al fostului proprietar

este un act autentic, intrat în circuitul civil cu mult timp înainte, iar actul

de proprietate al terțului dobânditor, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

provine de la un vânzător care nu a fost niciodată un veritabil proprietar și

care preia toate viciile titlului statului.

Această soluție se

impune și ca o aplicație a principiului nemo plus iuris ad allium transferre

potest, quam ipse habet.

Evingerea

intimatului-pârât din cauza dedusă judecății, prin admiterea acțiunii în

revendicare, introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale, nu

reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor

acestuia, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, câtă

vreme are posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obține valoarea

de circulație a imobilului.(a se vedea cauza Tudor Tudor c. României)

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se admite recursul, a se modifica decizia, în sensul admiterii apelului

declarat de reclamantul R.E., a se schimba în parte sentința, în sensul

admiterii acțiunii reclamantului și a obliga pe pârâtul V.S. să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1,

păstrând soluția de respingere a cererii de constatare a nulității contractului

de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul V.S. nu a fost cercetată pe

fondul cauzei, urmează a se desființa în parte sentința și a se trimite

cauza primei instanțe, pentru rejudecarea acesteia, în concordanță cu dispozițiile

legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul R.E. împotriva Deciziei nr. 124/A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul R.E. împotriva

sentinței civile nr. 1117 din 08 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a

V-a civilă, pe care o schimbă în parte.

Admite cererea

reclamantului R.E.

Obligă pe pârâtul V.S.

să lase reclamantului în deplină proprietate și linișt