ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3034/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 la data de 18 aprilie 1997 sub nr. 8033/1997, reclamantul R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480 și următoarele C. civ. La data de 28 octombrie 1997, reclamantul a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat constatarea nulității oricărui act de înstrăinare a imobilului în discuție, după trecerea acestuia în proprietatea statului. La data de 16 martie 1999 reclamantul a precizat că solicită constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat cu V.A.G.

Prin sentința civilă nr. 14664 din 28 septembrie 1999 Judecătoria sector 1 admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 02 noiembrie 1999 sub nr. 5208/1999. Tribunalul a dispus, la solicitarea reclamantului, citarea în calitate de pârât și a numitei V.S.C.E. La data de 12 mai 2000, pârâții V.A.G. și V.S.C.E. au formulat cerere de chemare în garanție a C.G.M. București și SC H.N. SA, solicitând obligarea acestora, în ipoteza admiterii acțiunii reclamantului, la restituirea prețului plătit pentru imobilul revendicat, reactualizat, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În ședința publică de la data de 20 aprilie 2001, la solicitarea reclamantului, tribunalului a dispus suspendarea judecății, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, măsura fiind menținută conform dispozițiilor din ședințele publice de la data de 16 ianuarie 2003 și 19 ianuarie 2007. Cauza a fost repusă pe rol pentru verificarea menținerii temeiurilor suspendării, la data de 20 aprilie 2008, măsura fiind menținută, conform încheierii de ședință din data de 05 septembrie 2008. La data de 12 aprilie 2010, reclamantul a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, cauza fiind repusă pe rol la data de 23 februarie 2011. Consecință a decesului pârâtului V.A.G., în temeiul dispozițiilor art. 243 pct. 1 C. proc.

civ., tribunalul a dispus introducerea în cauză a numitului V.S. în calitate de pârât. În ședința publică de la data de 23 martie 2011, reclamantul a depus o cerere precizatoare în cuprinsul căreia a învederat că, înțelege să își întemeieze acțiunea pe prevederile art. 480, 481, 482 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 C.E.D.O., art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, Decizia nr. 23/2008 și nr. 5/2000. Prin sentința civilă nr. 1117 din 08 iunie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea modificată, ca neîntemeiată, și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții V.S.C.E. și V.S.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor din 13 noiembrie 1985, reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 1, deținut de autorul acestuia conform contractului de construire a locuinței în baza H.C.M. nr. 4015/1953. Tribunalul a constatat că, prin sentința civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, definitivă, întregul imobil a fost atribuit în exclusivitate reclamantului R.E. Tribunalul a constatat că, prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, imobilul situat în București, sector 1 a fost trecut, în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974, de la proprietarul R.E., în proprietatea statului, fără plată.

Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 14 aprilie 2000. Tribunalul a constatat că, prin contractul de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător și autorul pârâtului V.S., în calitate de cumpărător, imobilul anterior menționat a fost vândut conform prevederilor Legii nr. 112/1995 către acesta din urmă.

La data de 18 aprilie 1997, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, a fost înregistrată acțiunea reclamantului R.E., având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 1. Ulterior, la data de 18 august 2001, prin intermediul Biroului de executori judecătorești E. și P., reclamantul a formulat notificarea înregistrată sub nr. 3184 și adresată Primăriei Municipiului București, prin care, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, împreună cu dependințe și teren aferent, această notificare nefiind soluționată.

Tribunalul a reținut că vânzarea cumpărarea a fost perfectată la data de 23 septembrie 1996, cu mult anterior formulării acțiunii în revendicare ce a fost înregistrată pe rolul instanței abia la data de 18 aprilie 1997, iar reclamantul nu a făcut nicio dovadă a faptului că ar fi notificat vânzătorului și chiriașului cumpărător intenția sa de a redobândi imobilul în litigiu.

Din probatoriul administrat rezultă că reclamantul nu a formulat vreo cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici nu a formulat o acțiune în revendicare anterior datei de 18 aprilie 1994. În acest sens sunt recunoașterile reclamantului la interogatoriu, răspunsul la întrebările nr. 1 și 2. În consecință, reținând că prin probele administrate reclamantul nu a răsturnat prezumția bunei credințe instituită de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., tribunalul a constatat astfel incidența prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicat și a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că, întrucât reclamantul a întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 C. civ., solicitarea sa nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere desigur și jurisprudența recentă a C.E.D.O., cu referire expresă la cauza Maria Atanasiu si alții împotriva României. Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care imobilul a fost preluat în mod abuziv, reclamantul a parcurs procedura prevăzută de legea specială potrivit dispozițiilor căreia restituirea în natură nici nu ar fi fost posibilă, față de faptul că titlul recurentului pârât, contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost în prezent anulat.

În consecință, față de toate considerentele ce preced, tribunalul a considerat că acțiunea în revendicare nu mai poate fi primită, în condițiile în care reclamantul nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire în condițiile legii speciale, astfel că se impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată. Împotriva sentinței civile nr. 1117/2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declarat apel reclamantul R.E., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În motivarea apelului, apelantul a arătat că interpretarea instanței de fond este cu totul eronată, contrară literei și spiritului Hotărârii C.E.D.O în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României precum și jurisprudenței anterioare a Curții.

Apelantul reclamant a solicitat compararea celor două titluri de proprietate prin aplicarea normelor europene privind protecția dreptului de proprietate respectiv a art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale premisă impusă dealtfel și prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție. În condițiile în care ambele părți dețin un "bun" în sensul convenției, soluționarea cauzei depinde în mod esențial de modalitățile concrete pe care fiecare parte le are la dispoziție în dreptul intern pentru obținerea unei compensații efective pentru pierderea bunului său.

În raport cu acest criteriu, apelantul reclamant a arătat că pârâtul are în prezent la dispoziție, în dreptul intern, mijloace mult mai eficiente decât apelantul - reclamant pentru a obține o despăgubire efectivă, prin intermediul acțiunii izvorâte din dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 sau prin intermediul acțiunii în evicțiune, acțiune de drept comun pentru care există o jurisprudență constantă a instanțelor judecătorești. Apelantul reclamant a susținut că nu se poate reține că, prin admiterea acțiunii în revendicare, pârâților li s-ar crea un prejudiciu disproporționat.

Apelantul a arătat că legea specială, în lipsa posibilității restituirii în natură, prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dar, astfel cum deja s-a constatat, Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce înseamnă că despăgubirile sunt iluzorii astfel încât reparația efectivă a încălcării dreptului de proprietate nu se produce. Apelantul reclamant a mai arătat că vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o ingerință în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în exercițiul dreptului de proprietate al titularului, ingerință care este nejustificată, chiar dacă terții cumpărători sunt de bună credință. Apelantul-reclamant deține un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât acest bun nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul său.

Astfel, Curtea Europeană a drepturilor omului a statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună credință a bunului altuia, chiar anterior confirmării în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. I la Convenție (cauza Străin parag. 39 și 59). Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995 invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului (cauza Străin parag.

47). Apelantul a arătat că, prin reglementarea art. 45 (fost art. 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu "bună credință" ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice încheiate. Însă, în aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocol nr. 1 adițional la Convenția europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele din jurisprudența C.E.D.O.

Prin Decizia civilă nr. 900/A din 13 decembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului. Pentru a decide astfel, Curtea a considerat că a fost soluționat corect capătul de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între pârâți, în legătură cu imobilul din litigiu, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În speță, este de necontestat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, atâta vreme cât statul nu a plătit reclamantului nici o despăgubire pentru privarea sa de proprietate. Reclamantul nu a reușit să răstoarne prezumția bunei credințe a cumpărătorilor (autorii pârâților persoane fizice), atâta vreme cât, până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a formulat o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, o acțiune în revendicare sau vreo notificare privind intenția sa de recuperare a imobilului.

Curtea de Apel a considerat că prin simplul fapt al constatării, în considerentele hotărârii judecătorești apelate, a preluării imobilului în litigiu fără titlu de către stat, reclamantul nu devine titularul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea obține restituirea în natură a acestuia. Acesta nu poate obține restituirea în natură a imobilului nici în baza legislației interne, atâta vreme cât imobilul a fost înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cumpărătorul este protejat prin dispozițiile art. 18 lit. c) și art. 45 din Legea nr. 10/2001. Curtea a reținut că reclamantul poate valorifica constatarea nevalabilității titlului statului în cadrul procedurii instituită în baza Legii nr. 10/2001, care îi conferă un drept patrimonial constând în creanțe.

Prin Decizia civilă nr. 6231 din 15 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București. În practicaua acestei decizii, s-a luat act de transmiterea calității procesuale pasive a intimatei pârâte decedate V.S.C.E. către moștenitorul acesteia, V.S., parte în proces. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că, în speță, instanța a fost învestită la data de 18 aprilie 1997, cu o acțiune în revendicare de drept comun, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

La data de 28 octombrie 1997, reclamantul și-a întregit acțiunea cu un capăt de cerere în constatarea nulității oricărui act de înstrăinare de către stat a imobilului revendicat, obiectul acestui capăt de cerere fiind precizat la data de 16 martie 1999, ca vizând contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat de stat cu chiriașii, în baza Legii nr. 112/1995. Prin urmare, acțiunea dedusă judecății este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a avut loc la data de 14 februarie 2001, ceea ce exclude aplicarea la speță a acestei legi.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a arătat că Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 statuează asupra regulilor de soluționare a acțiunilor în revendicare de drept comun având ca obiect imobile preluate de stat în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și, ca atare, ea nu este aplicabilă în cauza de față, care vizează o acțiune în revendicare anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a arătat că, în raport de data sesizării instanței - 18 aprilie 1997, acțiunea în revendicare dedusă judecății este guvernată de dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., ceea ce obligă instanța să o soluționeze prin compararea titlurilor părților, după criteriile create de doctrină și jurisprudență în aplicarea art. 480 C. civ., sens în care curtea de apel nu a procedat.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 159/3/1999. Prin Decizia civilă nr. 66/A din 26 februarie 2013, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul reclamantului. Pentru a decide astfel, Curtea a arătat că, în baza art. 315 C. proc. civ., instanța de apel urmează să analizeze dreptul reclamantului de a-și revendica imobilul în temeiul art. 480 C. civ. Compararea titlurilor de proprietate ale unor subiecți diferiți asupra aceluiași imobil poate fi efectuată numai între titluri deopotrivă actuale și deopotrivă valabile. În speță nu există niciun element care să conducă la ideea relei credințe a cumpărătorului în condițiile în care reclamantul nu l-a notificat pe pârât asupra intenției de a revendica imobilul, nici nu a formulat anterior cumpărării imobilului vreo acțiune în justiție și nici nu a contestat titlul statului.

Curtea a considerat că, deși buna credință nu duce prin ea însăși la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, reprezintă un element de consolidare a titlului dobânditorului bunului cu bună credință și de preferabilitate. Curtea a considerat că este necesar ca, prin admiterea acțiunii în revendicare, să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al terțului dobânditor, afectându-se astfel securitatea raporturilor juridice prin încălcarea dispozițiilor art. 1 parag. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană care are prioritate în aplicare. Prin Decizia civilă nr. 4710 din 23 octombrie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că instanța de apel a făcut în mod formal referire la dispozițiile art. 315 C. proc. civ. („hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”) pentru că, în realitate, tranșarea chestiunii litigioase, constând în disputa titlurilor de proprietate opuse de părți, s-a realizat în aceiași termeni cu ai instanței anterioare (sancționată prin casarea hotărârii cu trimitere spre reluarea judecății). Astfel, deși nu indică în mod expres decizia în interesul Legii nr. 33/2008 sau hotărârea din cauza Atanasiu împotriva României, instanța de apel face referire și își fundamentează soluția pe reguli de principiu degajate din acestea, ignorând faptul că ele au privit situații litigioase create prin promovarea acțiunilor în revendicare ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că instanța de apel a făcut analiza noțiunii de bun după criteriile rezultate din hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu - respectiv, existența unei hotărâri judecătorești anterioare prin care s-a recunoscut părții dreptul de a păstra imobilul (par. 140), existența unei speranțe legitime dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă (parag. 137). Tot astfel, deși nu arată în mod expres, instanța de apel a valorificat argumente, considerente avute în vedere la pronunțarea Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 - cele referitoare la securitatea raporturilor juridice și la art. 1 din Protocolul nr. 1, atunci când este în discuție dreptul terțului subdobânditor.

Or, decizia de casare a instanței de recurs stabilise cu valoare obligatorie că în speță nu au incidență aceste repere jurisdicționale menționate față de data promovării acțiunii în revendicare. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a constatat că instanța de apel a reținut în mod contradictoriu că trebuie „să fie validată securitatea raporturilor juridice deja create în baza contractelor de vânzare-cumpărare care n-au fost atacate”, deși contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului a făcut obiectul solicitării de desființare a acestuia, cererea în nulitatea lui constituind obiectul învestirii instanței.

Tot astfel, de o manieră contradictorie, instanța a reținut că „în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, neexistând niciun caz de anulare a acestuia, vânzarea statului este consolidată”, ignorând faptul că obiectul învestirii sale îl reprezentase și cererea de anulare a contractului asupra căreia trebuia să facă o analiză punctuală. Prin Decizia nr. 124/A din 24 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant R.E. împotriva sentinței civile nr. 1117 din 08 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 159/3/1999, în contradictoriu cu intimații chemați în garanție C.G.M.

București, SC H.N. SA și intimații pârâți Municipiul București prin primarul General și V.S. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996, Curtea a constatat că, pentru a opera sancțiunea nulității absolute, este necesar a se constata încălcarea, la momentul încheieri actului juridic, a unei norme imperative. Încheierea actului de vânzare - cumpărare în discuție a fost permisă de Legea nr. 112/1995. Astfel, această lege impunea ca, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor să depună cereri în acest sens. După expirarea acestui termen, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora aveau posibilitatea de a opta pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.

În acest context legislativ, la data de 5 august 1996, prin cererea înregistrată cu nr. 27990, V.A.G. și V.S.C.E. au optat pentru cumpărarea apartamentului. Curtea a constatat că, la acel moment, erau îndeplinite condițiile speciale prevăzute de lege care permiteau încheierea contractului de vânzare - cumpărare. Astfel, V.A.G. și V.S.C.E. aveau calitatea de chiriași în apartamentul în discuție, în baza contractului de închiriere din 19 noiembrie 1989, depus în copie la fila 56 din Dosarul Tribunalului București nr. 159/3/1999. De asemenea, nu era în discuție restituirea în natură a apartamentului, întrucât, la expirarea termenului prevăzut de lege pentru restituirea în natură a imobilului, o astfel de cerere nu a fost formulată.

În acest sens, reclamantul a recunoscut prin interogatoriul de la fila 62 din Dosarul Tribunalului București nr. 159/3/1999, că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995. În același sens, viza oficiului juridic din data de 18 septembrie 1996 pe verso-ul cererii, atesta că nu există litigiu cu SC H.N. SA cu privire la acest apartament. Pe cerere a fost întocmită și viza în sensul că imobilul nu figurează pe lista monumentelor protejate din municipiul București. Conform art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fac excepție de la prevederile care permit cumpărarea imobilului, chiriașii titulari sau membrii familiei lor - soț, soție, copii minori - care au dobândit sau au înstrăinat o locuință proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.

Prin declarații autentice depuse în copie la filele 52, 53 din Dosarul Tribunalului București nr. 159/3/1999, V.A.G. și V.S.C.E. au declarat că nu dețin locuință proprietate personală, nu au construit și nu au înstrăinat nicio locuință din fondul locativ de stat, începând cu 1 ianuarie 1990 în localitatea de domiciliu. Conform art. 10 din Legea nr. 112/1995, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică. Sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari.

În cauză, nu s-a pus problema încălcării acestor prevederi legale. Conform art. 11 din Legea nr. 112/1995, actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) și ale art. 10 sunt lovite de nulitate absolută, sancțiune care nu poate fi aplicată în cauză, nefiind reținute niciuna din cauzele de nulitate expuse mai sus. Curtea a constatat că și condițiile generale de valabilitate a actului juridic sunt îndeplinite în cauză. Astfel, capacitatea părților de a încheia actul și consimțământul valabil nu se contestă în cauză; contractul de vânzare - cumpărare are un obiect determinat, apartamentul în discuție; de asemenea, cauza actului juridic este licită.

În acest sens, în speță, nu se poate susține existența unei cauze ilicite din partea vreunei părți, din contextul legislativ analizat mai sus și împrejurările de fapt ale speței nerezultând, la momentul încheierii actului juridic, vreun element care să poată afecta legalitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat. În raport de aceste constatări, Curtea a reținut că în mod corect a respins prima instanță capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare. În ceea ce privește revendicarea imobilului în discuție, Curtea a raportat analiza acestei cereri, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, la cadrul legislativ existent la momentul formulării acțiunii reclamantului, dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului la acel moment.

În privința cadrului legislativ intern, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. se soluționează prin compararea titlurilor părților. În speță, ambele părți, atât reclamantul cât și pârâții au titluri scrise privind dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. În acest caz, titlul opus de pârâți constă în contractul de vânzare cumpărare din 23 septembrie 1996 iar reclamantul a dobândit imobilul prin succesiune, în anul 1985. Compararea titlurilor vizează ipoteza când ambele părți litigante ale revendicării produc titluri derivate care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură între ele. În speță, imobilul revendicat a fost dobândit, mai întâi, de reclamant, prin succesiune, apoi de către stat, printr-un act administrativ emis în baza Decretului nr. 223/1974 și, în final, de chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 și a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza acestei legi.

Astfel, în succesiunea lor, titlurile enunțate sunt într-o strânsă legătură, bazată mai întâi pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar apoi, pe intervenția legii care, originar, a dispus preluarea bunului în patrimoniul statului și, prin convenție, înstrăinarea lui către chiriași. Absența unor autori diferiți și prezența titlurilor originare invocate de pârâți denotă că ipoteza cerută probațiunii prin compararea titlurilor nu există. În această situație, în speță nu se regăsește nici ipoteza premisă pentru compararea titlurilor în care ambele părți invocă un titlu provenind de la același autor, întrucât nu există un autor comun care să fi transmis derivat dreptul către reclamant și pârâți.

În circumstanțele concrete ale speței, în lanțul transmiterilor, există un titlu originar, din care derivă cel al pârâților. În consecință, se va analiza acțiunea în revendicare în baza dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței aferente, invocate de reclamant în cererea sa, raportându-se însă la momentul introducerii acțiunii, astfel cum a impus în mod obligatoriu decizia de casare.

Cu privire la existența unui bun, trebuie determinat dacă apelantul reclamant este sau nu titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, fiind necesar a se stabili dacă situația juridică în care s-a regăsit reclamantul aparține domeniului de aplicare a art. 1. În ceea ce privește jurisprudența Curții, anterioară Legii nr. 10/2001, invocată de apelant și reflectată în principal în cauza Străin contra României, Curtea a constatat că, în această din urmă cauză, acțiunea în revendicare a fost introdusă de reclamanți în anul 1993, înainte de apariția Legii nr. 112/1995, astfel încât imobilul era în litigiu la momentul vânzării către chiriași.

În aceste condiții, C.E.D.O. a considerat că, revânzând unor terți unul dintre apartamentele imobilului, înainte ca problema legalității naționalizării să fi fost tranșată definitiv de instanțe, statul i-a privat pe reclamanți de orice posibilitate de a intra în posesie. Or, nu aceasta este situația din prezenta speță. În acea cauză, C.E.D.O. a constatat existența unui bun în situația în care reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară în anul 1993, pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia, vânzarea către chiriași a avut loc în 1996 iar, prin hotărârea definitivă din 1999, instanța de judecată a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950 și a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa.

În prezenta cauză, acțiunea în revendicare a fost introdusă de reclamant în anul 1997, astfel încât, la data cumpărării imobilului de chiriași, problema legalității confiscării nu era în discuție, reclamantul nesolicitând acest lucru nici în fața autorităților administrative nici în fața instanțelor de judecată. Astfel, situația premisă avută în vedere de Curtea europeană, și anume, revânzarea imobilului unor terți, înainte ca problema legalității naționalizării să fi fost tranșată definitiv de instanțe, nu se regăsește în prezenta cauză. În prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantul nu a fost recunoscut de autoritățile administrative și nici de instanțele de judecată, întrucât reclamantul nu a formulat o astfel de cerere în condițiile prevăzute de legea în vigoare la acel moment.

Curtea a constatat că imobilul a fost preluat de stat în baza unui titlu, Decretul nr. 223/1974. Nevalabilitatea acestui titlu în raport de tratatele internaționale la care România era parte, și anume D.U.D.O. și Pactul Internațional cu privire la Drepturile civile și politice nu poate fi contestată. Astfel, la data la care imobilul revendicat în prezenta cauză a fost trecut în proprietatea statului, România ratificase D.U.D.O. din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și 2 prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Dispozițiile Decretului nr. 223/1974 contraveneau Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, care la art. 13, dispune că orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa. De asemenea, decretul contravenea prevederilor art. 36 din Constituția din 1965 potrivit cărora dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, putând constitui obiect al acestui drept, printre altele, casa de locuit, precum și art. 481 C. civ. care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Pentru a remedia situația rezultată din preluarea imobilului în temeiul unui act normativ care încălca internaționale la care România era parte, legiuitorul român a oferit persoanelor interesate posibilitatea de a solicita restituirea bunului astfel preluat. Astfel, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de această lege. Restituirea în natură a imobilului în litigiu era posibilă în temeiul art. 2 din Lege.

Acest articol prevede că persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriași sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condițiile art. 12. Apartamentul în litigiu, fiind locuit de chiriași, putea fi restituit în natură, la cererea fostului proprietar. Reclamantul avea posibilitatea astfel de a uza de mijlocul pus de lege la dispoziția sa, formulând cererea de restituire în natură, în termenul prevăzut de art. 14 Legea nr. 112/1995. Astfel, conform art. 14 din Legea nr. 112/1995, persoanele îndreptățite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Conform art. 29 din Legea nr. 112/1995, aceasta intra în vigoare la 60 de zile de la data publicării ei în M. Of. al României, legea fiind publicată în M. Of. nr. 279 din 29 noiembrie 1995. Rezultă că termenul în care putea fi depusă cererea de restituire a expirat la data de 29 iulie 1996. O atare dispoziție avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire, însă, în speță, reclamantul nu a depus o cerere de restituire în condițiile legii. Susținerea apelantului reclamant în sensul că nu avea cunoștință de faptul că imobilul a fost confiscat și înstrăinat, astfel încât la 18 aprilie 1997 a formulat revendicare, nu poate fi reținută.

Astfel, reclamantul a plecat din țară în anul 1988, și pretinde că, până în anul 1997, nu a avut cunoștință de situația juridică a bunului său. Curtea a considerat că o astfel de împrejurare nu poate fi invocată de reclamant în favoarea sa, întrucât, pe de o parte, la momentul plecării, acesta cunoștea legislația din România care impunea preluarea bunului de către stat în cazul în care persoana care a părăsit țara nu se reîntoarce la expirarea vizei. Pe de altă parte, în măsura în care avea un interes în situația proprietății sale din țară, după căderea regimului comunist în anul 1989, eveniment de notorietate internațională, acesta putea și trebuia să facă demersuri în acest sens. Termenul în care aceste demersuri puteau fi făcute nu este unul scurt, de natură să afecteze dreptul în substanța sa.

Astfel, de la data căderii regimului comunist și până la apariția Legii nr. 112/1995 au trecut 5 ani, termen în care reclamantul avea posibilitatea să acționeze pentru recunoașterea dreptului său, astfel cum s-a întâmplat în cauza Străin. După data publicării în M. Of. a Legea nr. 112/1995 și până la expirarea termenului de depunere a cererilor au mai trecut 8 luni. Acceptând teza contrară, în sensul că reclamantul nu era obligat să procedeze conform legii, putând obține recunoașterea dreptului său oricând și fără respectarea procedurii speciale oferite de legiuitor ar conduce la încălcarea principiului legalității, care presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile și previzibile, inclusiv prin modul de aplicare.

În cauză, dispozițiile Legii nr. 112/1995 îndeplinesc condițiile de accesibilitate și previzibilitate, legea fiind publicată în M. Of. și instituind termene de formulare a cererilor, aplicate ca atare de autoritățile administrative. Principiul enunțat presupune ca dispozițiile legale să fie edictate și aplicate cu destulă precizie pentru a permite persoanelor la care se referă - beneficiind, la nevoie, de sfaturi profesionale - să poată prevedea, la un nivel rezonabil, ținând cont de circumstanțele concrete ale cauzei, consecințele ce ar putea să decurgă dintr-un act determinat. În aceste condiții, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în contextul în care o cerere de restituire în condițiile legii nu a fost formulată, circumstanță concretă în funcție de care se putea aprecia valabilitatea contractului astfel încheiat.

Acceptarea nerespectării acestor norme, în favoarea reclamantului, ar conduce la încălcarea principiului menționat precum și, în situația prezentă, la încălcarea dreptului la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel cum a arătat Curtea europeană a drepturilor omului, acest principiu trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, principiu care impune existența unui mediu juridic sigur, predictibilitatea normelor juridice și stabilitatea raporturilor juridice.

Lipsa exigenței în aplicarea normelor juridice care îndeplinesc cerințele de accesibilitate și predictibilitate ar determina o nesiguranță a raporturilor juridice, care ar avea ca efect vătămarea cetățenilor în drepturile și interesele lor legitime. În contextul arătat, Curtea a reținut că, în circumstanțele concrete ale cauzei, apelantul reclamant nu este titularul unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul R.E., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 112/1995 când a reținut că în cauză era posibilă restituire în natură a imobilului în temeiul acestei legi.

Apartamentul în litigiu, fiind locuit la momentul apariției legii de către chiriași, nu putea fi restituit în natură, ci doar se puteau obține despăgubiri. Reținerea instanței că „reclamantul avea posibilitatea de a uza de mijlocul pus la dispoziție de lege, formulând cerere de restituire în natură în termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, de 6 luni” este greșită; instanța a adăugat la lege și atunci când a concluzionat că menirea dispozițiilor art. 14 și a termenului acordat „avea drept scop, în mod evident, să evite vânzarea unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte de luarea unei hotărâri de restituire, însă, în speță, reclamantul nu a depus o cerere de restituire în condițiile legii”.

Legea nr. 112/1995 nu a acordat dreptul foștilor proprietari de a obține restituirea în natură a fostelor imobile decât în situația în care acestea erau libere ori aceștia le ocupau în calitate de chiriași, situații care nu erau incidente în cauză la data apariției legii. Interpretarea instanței, că a fost lipsit de diligență în cunoașterea situației juridice a imobilului și că a avut la dispoziție un termen rezonabil de 5 ani pentru a formula acțiune în justiție, este greșită întrucât Legea nr. 112/1995 nu a fost o lege de restituire a fostelor proprietăți preluate de Statul Român, ci o lege de vânzare către chiriași. Constatarea instanței că prin neformularea unei cereri de restituire în natură a imobilului, de altfel fără eficiență juridică, nu a devenit și deținătorul unui „bun” în sensul Convenției, de asemenea este nelegală.

Prin deciziile de casare anterioare s-a statuat că în raport de data promovării acțiunii, aceasta este guvernată de dispozițiile dreptului comun și că trebuie să se procedeze la compararea titlurilor invocate de părți, prin ignorarea Deciziei nr. 33/2008 și a hotărârii din cauza Atanasiu, fapt care nu s-a realizat întrucât analiza noțiunii de „bun” s-a făcut tot după criteriile și argumentele reținute în cele două hotărâri. În ce privește analiza capătului de cerere în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în mod nelegal instanța a reținut validitatea acestuia prin raportare la faptul că reclamantul nu a formulat cerere de restituire în natură, în condițiile în care formularea unei astfel de cereri nu ar fi avut eficiență juridică, nefiind posibilă restituirea în natură.

Analiza instanței, în ce privește validitatea contractului, prin raportare strictă la dispozițiile art. 9 și art. 10 din lege, este greșită, întrucât contractul este lovit de nulitate motivat de faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român, cu nerespectarea dispozițiilor în vigoare la acea dată, deci fără titlu valabil și astfel nu intră în sfera de incidență a Legii nr. 112/1995. În raport de momentul preluării bunului și de data introducerii acțiunii sunt aplicabile și dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 5/2000 care a statuat că foștii proprietari nu pot cere restituirea în natură câtă vreme locuințele sunt locuit de chiriași, contrar a ceea ce a reținut instanța de apel ca principal argument în motivarea deciziei.

S-a susținut că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permit recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate fără titlu și restituirea. Buna sau reaua credință a chiriașilor-cumpărători nu are relevanță în cauză, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nefiind aplicabile iar în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri de asemenea, buna-credință nu poate produce efecte juridice. S-a criticat reținerea instanței de apel că în cauză, raportat la modurile de dobândire și transmitere a proprietății, în prezența unor autori diferiți, nu se poate realiza operațiunea de comparare a titlurilor. Or, dacă actul de preluare de către stat este lipsit de valabilitate, nu se poate menține caracterul derivat al titlurilor de la autorul originar până la pârât, pentru că un act nul nu poate produce niciun efect juridic.

În situația în care s-ar constata validitatea contractului de vânzare-cumpărare, titlurile părților ar proveni întotdeauna de la autori diferiți și în această situație are câștig de cauză cel care are titlul cel mai bine caracterizat, în cauză reclamantul. Pârâții ar deține un titlu care provine de la un neproprietar iar aceștia au la dispoziție instituții juridice care le permit să fie despăgubiți de către Statul Român. Nici posesia și nici eventuala bună-credință a pârâților, nu pot avea relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, nefiind un criteriu legal de preferabilitate. Nici argumentul instanței, în sensul că prin respingerea acțiunii în revendicare s-ar asigura securitatea și previzibilitatea raporturilor juridice, nu a fost corect interpretat și aplicat în cauză, prin raportare la Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 prevede că foștii chiriași cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, în situații în care au fost evinși de foștii proprietari au dreptul de a obține prețul reactualizat sau prețul de circulație. Intimatul-pârât V.S. a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat intimatul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, precum și dispozițiile art. 948 C. civ. Înainte de încheierea contractului s-au efectuat verificări, iar cererea de cumpărare a primit avizul juridic de înstrăinare, fiind cumpărător de bună-credință și deținătorul unui „bun” în sensul Convenției.

În operațiunea juridică de comparare a titlurilor părților, titlul său este mai bine caracterizat, autorii săi fiind cumpărători de bună-credință. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Reclamantul a dobândit prin succesiune, alături de numita N.A., dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar prin sentința civilă nr. 4033 din 21 iulie 1984, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, întregul imobil a fost atribuit reclamantului R.E. Prin Decizia nr. 2283 din 17 noiembrie 1989 emisă de Consiliul Popular al Municipiului București - Comitetul Executiv, imobilul a fost trecut în temeiul prevederilor art. 2 alin. (2) și art. 4 din Decretul nr. 223/1974 în proprietatea Statului Român, fără plată.

Această decizie nu a fost comunicată reclamantului, astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 14 aprilie 2000. Așadar, prin decizia organului administrativ opera un transfer de drepturi de la persoana aflată în una din situațiile reglementate de art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 către stat, dreptul de proprietate al statului născându-se în baza acestei decizii, și nu prin efectul legii. Aceasta înseamnă că decizia administrativă avea caracter constitutiv de drepturi și, prin urmare, producea efecte numai pentru viitor. Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, decizia administrativă nu devine definitivă și deci, nu poate să producă efecte juridice decât după expirarea termenului în care persoanele ale căror bunuri erau trecute în proprietatea statului, puteau să facă plângere împotriva acestei decizii.

Exercitarea acestui drept impunea însă comunicarea actului administrativ. Cum, în speță, decizia emisă în baza Decretului nr. 223/1974 nu a fost comunicată reclamantului, lipsa comunicării afectează validitatea transferului dreptului de proprietate către stat, iar decizia administrativă nu mai poate produce efecte prin intrarea în vigoare a Decretului-lege nr. 9/1989, actul normativ în temeiul căruia decizia necomunicată a fost emis, fiind abrogat. Mai mult, Decretul nr. 222/1974, nu reprezintă titlu valabil, fiind contrar Constituției din 1965. În raport de aceste elemente de fapt și de drept este evident că preluarea bunului a fost una abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Constatând că preluarea a fost una abuzivă, titlul statului nefiind unul valabil este evident că reclamantul nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, astfel încât este titularul unui „bun” în sensul Convenției și care este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. În ce privește titlul pârâților acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 23 septembrie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Validitatea acestui contract trebuie analizat la momentul încheierii acestuia prin raportare la dispozițiile art. 9, art. 10 și 14 din Legea nr. 112/1995, precum și dispozițiile art. 948 C. civ. În mod legal și fondat, raportat la situația de fapt reținută, s-a constatat că, la momentul vânzării au fost respectate dispozițiile art. 9 și 10 din Lege, existând și aparența de drept că statul este titularul dreptului, neexistând niciun impediment legal pentru încheierea contractului.

Cumpărătorii imobilului au fost de bună-credință în momentul încheierii contractului, deoarece s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la natura juridică a imobilului în litigiu, dovedită cu viza oficiului juridic. În cauză, nu s-a făcut dovada că autorii pârâtului cunoșteau că imobilul nu este proprietatea vânzătorului și că s-ar fi urmărit fraudarea adevăratului proprietar sau fraudarea legii. Vânzarea lucrului altuia este nulă absolut pentru cauză ilicită atunci când ambele părți sunt de rea-credință, respectiv atunci când încheierea actului s-a făcut de către vânzător în frauda drepturilor adevăratului proprietar, cu complicitate și pe riscul cumpărătorului, care a cunoscut că lucrul ce constituie obiectul vânzării nu se află în proprietatea vânzătorului.

Or, în cauză, nu s-a făcut dovada relei credințe a cumpărătorilor, neexistând o notificare din partea reclamantului către Municipiul București sau chiriași, astfel că operează principiul bunei-credințe și principiul error communis facit jus, contractul fiind valid. În ce privește acțiunea în revendicare și având în vedere cele statuate anterior prin deciziile de casare, și prin raportare la existența unor titluri valabile de proprietate, deținute de ambele părți și care provin de la autori diferiți, se impune a se da preferință titlului cel mai caracterizat, celui dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. În prezența a două titluri asupra aceluiași imobil este preferabil titlul care provine de la un proprietar necontestat.

Buna-credință a cumpărătorului ulterior este lipsită de semnificație juridică, în materia revendicării, în condițiile în care actul de proprietate al fostului proprietar este un act autentic, intrat în circuitul civil cu mult timp înainte, iar actul de proprietate al terțului dobânditor, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 provine de la un vânzător care nu a fost niciodată un veritabil proprietar și care preia toate viciile titlului statului. Această soluție se impune și ca o aplicație a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet.

Evingerea intimatului-pârât din cauza dedusă judecății, prin admiterea acțiunii în revendicare, introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale, nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor acestuia, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, câtă vreme are posibilitatea reală, oferită de dreptul intern, de a obține valoarea de circulație a imobilului.(a se vedea cauza Tudor Tudor c. României) Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite recursul, a se modifica decizia, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantul R.E., a se schimba în parte sentința, în sensul admiterii acțiunii reclamantului și a obliga pe pârâtul V.S.

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, păstrând soluția de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare. Având în vedere că cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul V.S. nu a fost cercetată pe fondul cauzei, urmează a se desființa în parte sentința și a se trimite cauza primei instanțe, pentru rejudecarea acesteia, în concordanță cu dispozițiile legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul R.E. împotriva Deciziei nr. 124/A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul R.E. împotriva sentinței civile nr. 1117 din 08 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o schimbă în parte. Admite cererea reclamantului R.E. Obligă pe pârâtul V.S. să lase reclamantului în deplină proprietate și linișt