ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2429/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2429/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 4066/3/2012, la data de

09 februarie 2012, reclamanții P.O.A. și P.C. au solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Statul Român, prin R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor

Publice, să se constate, prin compararea titlurilor părților, că

titlul deținut de reclamanți asupra imobilului din București,

str. B. nr. 1, sectorul 1, este mai bine caracterizat și preferabil celui deținut

de pârâta R.A.A.P.P.S. și să se dispună obligarea pârâtei să

le lase în deplină proprietate imobilul în litigiu.

În subsidiar, s-a solicitat

să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29

octombrie 1996, încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului

București, privind cumpărarea de către reclamanți a imobilului

în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, respectiv să se dispună obligarea

în solidar a pârâților Primăria Municipiului București, SC H.N. SA

și Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei achitate cu titlu

de preț pentru imobilul menționat, preț ce va fi reactualizat la

valoarea de circulație a imobilului. S-a solicitat totodată obligarea

pârâților, în solidar, la restituirea prețului achitat de reclamanți

pentru îmbunătățirile aduse imobilului după data dobândirii

de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra acestuia, dar și

obligarea lor, în solidar, la plata dobânzilor legale și a daunelor interese

moratorii, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii și

până la achitarea integrală a sumei.

În esență, reclamanții

au arătat că la data de 29 octombrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995,

au cumpărat de la pârâta Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC H.N., imobilul în litigiu. Imobilul a fost cumpărat de reclamanți sub

imperiul normei legale care reglementa dreptul de proprietate privată al statului

și dreptul de vânzare - art. 8 din H.G. nr. 940/1996.

La data de 12

ianuarie 1998, prin art. 5 din H.G. nr. 905/1997 a fost abrogat art. 8 din H.G.

nr. 940/1996, ceea ce înseamnă că la data apariției H.G. nr. 905/1997,

statul nu mai avea niciun drept de proprietate asupra imobilului.

Având în vedere faptul

că imobilul în litigiu se află și în prezent în posesia și folosința

reclamanților, iar titlul lor de proprietate nu a fost desființat, fiind

valabil și producând efecte juridice, iar titlul pârâtei R.A.A.P.P.S., reprezentat

de decizia civilă nr. 2174/2000, se reflectă asupra aceluiași imobil

care face parte din dreptul de proprietate privată a statului, fiind dat în

administrare pârâtei R.A.A.P.P.S., s-a solicitat instanței ca, prin compararea

titlurilor, să se constate că titlul reclamanților este mai bine

caracterizat și că emană de la proprietar, fiind preferabil celui

al pârâtelor.

La data de 24 august 2012,

pârâta R.A.A.P.P.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii,

în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. S-a susținut

că în anul 1985, reclamanta a fost numită în funcția de ministru

adjunct la Ministerul Agriculturii. Un an mai târziu, s-a încheiat contractul de

închiriere din 16 decembrie 1986, în conformitate cu prevederile Decretului nr.

263/1979, potrivit cărora persoanele prevăzute în nomenclatorul de funcții

anexat decretului aveau dreptul la „locuință de serviciu”, pe perioada

exercitării funcției. Ulterior, în condițiile Legii nr. 17/1994,

a fost încheiat contractul de închiriere din anul 1994, deși la acea dată

reclamanta nu mai avea funcția de ministru adjunct, ci doar director la același

minister.

La data de 03

ianuarie 2013, reclamanții au arătat că înțeleg să precizeze

acțiunea în revendicare conform dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ.,

art. 555 - 557 și art. 563 noul C. civ., art. 21, 44 și 136 din Constituție,

art. 1 din Primul Protocol al Convenției europene pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, O.G. nr. 19/2002, art. 10

din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 1/2009, O.G. nr. 101/2011 și art. 112 C.

proc. civ.

S-a susținut astfel

că acțiunea introductivă de instanță este o acțiune

în revendicare, iar constatarea preferabilității titlului deținut

de reclamanți reprezintă un argument în susținerea acțiunii

în revendicare. S-a solicitat a se constata prioritatea titlului de proprietate

al cumpărătorilor întemeiat pe Legea nr. 112/1995 și din perspectiva

practicii Curții Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, reclamanții

au solicitat să se dispună revenirea la situația anterioară

de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei și

reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, ca foști

proprietari tabulari.

Capătul doi de cerere

reprezintă subsidiarul cererii introductive de instanță și a

fost invocat numai în condițiile în care instanța va respinge acțiunea

în revendicare, așa cum a fost formulată și precizată. Temeiurile

de drept invocate în susținerea capătului de cerere subsidiar au fost

indicate de reclamanți ca fiind reprezentate de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, pentru pct. 2 lit. a) din subsidiarul acțiunii, iar pentru

lit. b), art. 20 pct. 21, art. 48, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

art. 7, art. 20, art. 50, art. 50

1

din Legea nr. 112/1995: Pentru acest

punct din capătul doi de cerere, reclamanții au precizat că înțeleg

să se judece cu Ministerul Finanțelor Publice. Pentru lit. c), au fost

invocate dispozițiile art. 1336, 1337, 1341, 1345, 1347, 1349, 1350, art. 1381

- 1383, art. 1532 și urm. C. civ. Reclamanții au considerat că, în

raport cu pct. 2 lit. c) din acțiune, având în vedere că Primăria

Municipiului București este parte în contractul de vânzare-cumpărare a

cărui nulitate s-a pronunțat, în raport de dispozițiile art. 1337

și 1341 C. civ., vânzătorul are calitate procesuală pasivă.

Conform dispozițiilor Legii nr. 215/2001, calitatea procesuală revine

Municipiului București, prin primar general, care, în calitate de vânzător,

trebuie să răspundă pentru evicțiune împreună cu SC H.N.

SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului București. Potrivit

art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., în caz de evicțiune totală

consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune-interese, constând

în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între

momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent

de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu

previzibil.

Reclamanții au apreciat

valoarea imobilului la suma de 500.001 RON, în vederea stabilirii competenței

și a timbrajului, urmând ca valoarea reală incluzând valoarea de piață

și valoarea îmbunătățirilor, să fie stabilită prin

expertize.

La data de 13 mai 2013,

reclamanții, în temeiul art. 132 C. proc. civ., au formulat precizări

la acțiunea introductivă de instanța, precum și la precizarea

de la termenul din 14 ianuarie 2013.

Astfel, reclamanții

au arătat că înțeleg să renunțe la capătul de cerere

principal în revendicare. Totodată, reclamanții au precizat că înțeleg

să mențină temeiurile de drept indicate la pct. 2 alin. (3) din precizarea

de la 14 ianuarie 2013, solicitând ca acestea să fie avute în vedere la soluționarea

acțiunii, astfel cum a fost modificată și precizată. Capătul

principal este reprezentat de capătul de cerere privind revendicarea prin compararea

titlurilor și constatarea preferabilității titlului deținut

de reclamanți și, urmare comparării cu titlul pârâtei R.A.A.P.P.S.,

să se constate că titlul reclamanților are preferință față

de titlul pârâtei. Au menționat că își mențin restul capetelor

de cerere și a precizărilor, să se dispună revenirea la situația

anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al

pârâtei și reînscrierea dreptului reclamanților de proprietate în favoarea

lor, ca foști proprietari tabulari. În subsidiar, s-a solicitat să se

dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996,

respectiv obligarea pârâtelor Primăria Municipiului București, SC H.N.

SA și Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, la restituirea sumei

achitate de reclamanți cu titlu de preț pentru imobil, preț reactualizat

la valoarea de circulație a imobilului, obligarea pârâților, în solidar,

la restituirea prețului achitat de reclamanți pentru îmbunătățirile

aduse imobilului după data dobândirii de către reclamanți a acestuia,

obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzilor legale și a daunelor-interese

moratorii pentru suma ce va fi stabilită de instanță să fie

restituită către reclamanți, cu începere de la data rămânerii

definitive a hotărârii și până la achitarea integrală a sumei.

La data de 07

octombrie 2013, reclamanții au depus la dosar, în temeiul dispozițiilor

art. 132 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., cerere prin care au arătat că

înțeleg să-și transforme cererea introductivă de instanță,

așa cum a fost ulterior precizată dintr-o acțiune în revendicare

într-o acțiune în constatare provocatorie.

În ceea ce privește

admisibilitatea acestei cereri, s-a susținut faptul că, prin acțiunea

în constatare, reclamanții urmăresc apărarea aceluiași drept

ca și cel revendicat în cadrul acțiunii în revendicare, determinată

și de faptul că, deși reclamanții dețin un titlu legal,

având și posesia imobilului, pârâta ridică în mod public și serios

pretenții asupra dreptului reclamanților în calitate de proprietari, tulburându-le

astfel, exercițiul liber al dreptului lor și împiedicându-i pe aceștia,

în calitate de proprietari, să dispună de bunul lor după bunul plac.

Reclamanții au învederat instanței faptul că această cale a

acțiunii în constatare poate fi utilizată de către proprietarul care

se află în posesia unui bun atunci când îi este necesară o hotărâre

judecătorească prin care să i se recunoască și să

i se consolideze dreptul, în cazul în care acest drept îi este contestat.

La termenul de judecată

din 09 decembrie 2013, reclamanții au depus la dosar cerere de renunțare

la judecarea capătului 2 lit. a) al cererii de chemare în judecată, având

ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996.

Prin sentința civilă

nr. 2186 din 16 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis capetele de cerere principale, astfel cum au fost precizate și modificate,

a constatat valabilitatea și preferabilitatea titlului de proprietate al reclamanților

cu privire la imobilul în litigiu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996, față de titlul pârâților, a dispus revenirea

la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului

de proprietate al pârâților și reînscrierea în cartea funciară a

dreptului de proprietate al reclamanților, a obligat pârâții la plata

către reclamanți a sumei de 9.115 RON cu titlu de cheltuieli de judecată,

a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea primului capăt

de cerere subsidiar, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996.

S-a reținut că

reclamanta a ocupat inițial imobilul în baza contractului de închiriere

din 27 octombrie 1995, încheiat cu SC H.N. SA. Prin contractul de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București,

în calitate de vânzător, și reclamanți, în calitate de cumpărători,

aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995, drept înscris în CF nr. XX, nr. cadastral

AA, potrivit încheierii nr. 1304 din 16 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului

1 București - Biroul de Carte Funciară.

În anul 1998, reclamanta

i-a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin R.A.A.P.P.S, Municipiul

București, prin primarul general, și Consiliul General al Municipiului

București, solicitând constatarea existenței contractului de închiriere

din 27 octombrie 1995, încheiat între reclamantă și SC H.N. SA și

obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta

în ceea ce privește imobilul menționat, sub sancțiunea plății

de daune moratorii. Prin decizia civilă nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. 1114/2000, irevocabilă, a fost admis recursul pârâtei R.A.A.P.P.S., a fost

casată decizia tribunalului, a fost admis apelul împotriva sentinței civile

nr. 15401 din 06 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București,

a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii

reclamantei, ca neîntemeiată.

Astfel cum rezultă

din extrasul de carte funciară, în temeiul deciziei civile nr. 2147 din 08

iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, cu privire la imobilul în litigiu a fost înscris dreptul de proprietate

al Statului Român și dreptul de administrare al R.A.A.P.P.S.

S-a reținut că

cererea pendinte de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și

modificată, are caracterul unei acțiuni în constatare provocatorie, prin

care reclamanții au solicitat să se constate valabilitatea și preferabilitatea

titlului acestora de proprietate asupra imobilului în litigiu, față de

titlul pârâților.

S-a reținut totodată

că atât reclamanții cât și Statul Român, prin R.A.A.P.P.S, au invocat

un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, reclamanții au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996, iar pârâta R.A.A.P.P.S. este titulara dreptului de administrare

asupra bunului menționat, potrivit actelor normative cu caracter succesiv care

au reglementat situația juridică a acestui spațiu locativ proprietate

de stat.

Pârâta a invocat efectele

deciziei civile nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1114/2000, irevocabilă,

prin care s-a respins acțiunea reclamantei, având ca obiect constatarea existenței

și valabilității contractului de închiriere din 27 octombrie 1995

și obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu reclamanta în ceea ce privește imobilul menționat. Cu toate că,

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a fost respinsă

cererea reclamantei de obligare a pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul în litigiu, efectele juridice

ale contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 se produc în continuare,

acesta nefiind anulat sau desființat până în prezent.

Procedând la compararea

titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a constatat că

titlul reclamanților asupra imobilului în litigiu este valabil și preferabil

titlului pârâților asupra imobilului menționat - decizia civilă

nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 1114/2000. Astfel, s-a apreciat că

dreptul de proprietate al reclamanților, provine de la adevăratul proprietar,

respectiv Primăria Municipiului București, conform actelor normative în

vigoare la data încheierii contractului - dispozițiile art. 8 din H.G. nr.

940/1996, acestea fiind abrogate ulterior cumpărării imobilului de către

reclamanți, prin prevederile art. 5 din H.G. nr. 905/1997. Nu au fost reținute

susținerile pârâtei R.A.A.P.P.S., conform cărora Primăria Municipiului

București ar fi vândut un imobil ce nu se afla în proprietatea sa, atât timp

cât contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 nu a fost desființat

până în prezent.

Faptul că a fost

respinsă prin hotărâre irevocabilă cererea reclamantei de constatare

a existenței și valabilității contractului de închiriere

din 27 octombrie 1995, precum și de obligare a pârâtei R.A.A.P.P.S. la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu echivalează cu constatarea nevalabilității

contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, în litigiul pendinte,

tribunalul nefiind învestit cu o cerere de constatare a nulității contractului

de vânzare-cumpărare.

Având în vedere faptul

că reclamanții dețin un titlu de proprietate valabil asupra imobilului

în litigiu, aflându-se totodată, în posesia acestuia, iar pârâta R.A.A.P.P.S.

le contestă dreptul de proprietate, tulburându-le exercițiul acestui drept,

prin perceperea chiriei pentru imobil și prin scoaterea imobilului la vânzare

la licitație, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate capetele de cerere

principale ale acțiunii în constatare provocatorie, astfel cum au fost precizate

și modificate.

În temeiul art. 246 C.

proc. civ., s-a luat act de renunțarea reclamanților la judecarea primului

capăt de cerere subsidiar, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996. Față de soluția de admitere a capetelor de

cerere principale, tribunalul nu a mai analizat capătul de cerere în pretenții,

formulat de reclamanți în subsidiar.

Prin deciziei civilă

nr. 479 A din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelurile pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și R.A.A.P.P.S., a schimbat sentința, a respins capetele principale

de cerere precizate ca neîntemeiate, a admis în parte capetele subsidiare de cerere,

a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor la plata prețului actualizat cu

indicele de inflație, preț în sumă de 80.518 RON la nivelul lunii

iulie 2013, și la plata dobânzii legale începând cu data rămânerii definitive

a hotărârii până la plata efectivă, a obligat pârâta R.A.A.P.P.S.

la plata către reclamanți a contravalorii îmbunătățirilor

aduse imobilului, în valoare de 19.170 RON, și la plata dobânzii legale de

la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă,

a respins cererea de obligare la plata altor daune moratorii ca neîntemeiată.

În esență, s-a

reținut că imobilul în litigiu a făcut obiectul H.G. nr. 39 din

30 ianuarie 1996 prin care a fost reglementată situația juridică

a unor imobile trecute nelegal în administrarea C.L.M.B. Imobilele menționate

în anexă au fost trecute în administrarea R.A.A.P.P.S., în acea hotărâre

menționându-se expres că ele sunt proprietate publică a statului.

Contractul de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996 de care se prevalează reclamanții a fost încheiat

la data de 29 octombrie 1996, la un moment la care imobilul nu mai figura în proprietatea

Municipiului București și nu mai era în administrarea SC H.N. SA, ci era

proprietate de stat, în administrarea R.A.A.P.P.S. Contractul de vânzare-cumpărare

invocat de reclamanți ca fiind titlul lor de proprietate a fost încheiat cu

o entitate care nu avea în proprietate imobilul în litigiu. Totodată, societatea

comercială prin intermediul căreia a fost încheiat contractul nu avea

calitatea de administrator al acestui imobil. R.A.A.P.P.S. a facut dovada calității

sale de administrator al imobilului în litigiu în baza H.G. nr. 39/1996, iar Statul

Român a invocat dreptul de proprietate asupra acestuia prin preluarea de la fosta

I.A.C., în temeiul Decretului-lege nr. 30/1990.

Curtea a constatat că

titlul reclamanților a fost încheiat cu un neproprietar, astfel că nu

a putut conduce la transferul dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților,

întrucât vânzătorul însuși nu avea acest drept în patrimoniu, potrivit

principiului ”nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”. În schimb,

existența dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul statului

nu poate fi contestată, atât timp cât actele normative care au reglementat

situația juridică a imobilului nu au fost desființate.

Ca atare, comparând titlurile

și drepturile părților asupra imobilului în litigiu, s-a constatat

că titlul statului este mai caracterizat și dreptul acestuia este preferabil,

atât timp cât titlul reclamanților provine de la un neproprietar, astfel că

nu a fost apt să transfere în patrimoniul reclamanților dreptul de proprietare

asupra imobilului.

Curtea a constatat că

în mod greșit Tribunalul a reținut preferabilitatea titlului reclamanților.

H.G. nr. 940/1996 nu a reglementat situația juridică a unor imobile aflate

în patrimoniul unității administrativ-teritoriale Municipiul București,

ci situația unor imobile aflate în proprietatea statului și în administrarea

R.A.A.P.P.S. Astfel, H.G. nr. 940/1996 a stabilit care din imobilele aflate în administrarea

R.A.A.P.P.S. se află în proprietatea publică a statului și care se

află în proprietatea privată a acestuia, acestea din urmă putând

fi vândute.

Tribunalul a pierdut din

vedere distincția între proprietatea statului și cea a unităților

administrativ-teritoriale, pe de o parte, și cea între proprietatea publică

și proprietatea privată, pe de altă parte.

Actele normative menționate

au stabilit că regimul juridic al imobilului este acela de imobil aflat în

proprietatea statului, iar nu a unității administrativ-teritoriale. Chiar

dacă H.G. nr. 940/1996 a stabilit, pe perioada cât a fost în vigoare, că

imobilul este proprietate privată a statului, această calificare nu a

determinat trecerea imobilului din proprietatea statului în proprietatea unității

administrativ-teritoriale, Municipiul București. Prin urmare, pentru a produce

efectul translativ de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare trebuia

încheiat cu statul, iar nu cu Municipiul București, care nu avea în patrimoniu

acest imobil. Ca atare, în mod greșit Tribunalul a reținut că dreptul

de proprietate al reclamanților ar proveni de la adevăratul proprietar.

Simpla existență a contractului de vânzare-cumpărare nu atestă

și dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului ce face obiectul

contractului. Din probele administrate rezultă că vânzătorul din

contract nu avea nici un drept asupra imobilului în litigiu, acesta aflându-se în

proprietatea Statului Român.

Referitor la capetele

de cerere subsidiare ce au format pct. 2 lit. b), c) și d) din cererea de chemare

în judecată, Curtea a reținut următoarele:

În urma constatării

netemeiniciei cererii în constatare provocatorie, contractul de vânzare-cumpărare

din 29 octombrie 1996 este desființat sub aspectul efectelor, în mod identic

cu efectul unei acțiuni în revendicare, în ambele situații titlul găsit

ca nefiind preferabil fiind lipsit de efecte.

Legea nr. 10/2001 reglementează

drepturile cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror

contracte au fost desființate, iar din dispozițiile art. 20 alin.

(21) rezultă că în noțiunea de ”desființare” intră atât

desființarea contractului ca act juridic, pe calea unei acțiuni în anulare

sau constatare a nulității, cât și desființarea contractului

sub aspectul efectelor, pe calea unei acțiuni în revendicare. Situația

din prezentul dosar este asimilabilă celei de-a doua ipoteze, având efecte

identice cu acțiunea în revendicare, singura diferență fiind dată

de împrejurarea că a fost promovată de posesorii imobilului, posesia exercitată

de aceștia împiedicându-i să formuleze o cerere în revendicare.

Curtea constată că

sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 10/2001 privind drepturile la despăgubiri

ale cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte

au fost desființate. Imobilul în litigiu a fost ocupat de reclamantă și

familia acesteia în baza unui contract de închiriere încheiat la 16 decembrie 1986,

când reclamanta avea funcția de ministru adjunct în Ministerul Agriculturii.

După 1990, imobilul a trecut în administrarea C.L.M.B., de unde, prin H.G.

nr. 39/1996 a fost trecut în administrarea R.A.A.P.P.S. În baza Legii nr. 17/1994,

care a prelungit de drept toate contractele de închiriere, i s-a încheiat reclamantei

contractul de închiriere din 27 octombrie 1995. Reclamanta a formulat cerere de

cumpărare a imobilului în baza Legii nr. 112/1995. Potrivit art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 112/1995, așa cum acestea erau în vigoare la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, erau ”exceptate de la vânzare locuințele

care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, cele declarate

monumente istorice și din patrimoniul național, precum și cele folosite

ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari”. La acel moment,

reclamanta nu mai era ministru adjunct în Ministerul Agriculturii. Cu toate acestea,

locuința nu putea fi vândută în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât făcea

parte din locuințele care au avut destinația de reședință

pentru foștii demnitari, reclamanta având la acel moment calitatea de fost

demnitar.

De altfel, din probele

administrate nici nu rezultă dacă imobilul intra în sfera de aplicare

a Legii nr. 112/1995, respectiv că ar fi fost trecut cu titlu în proprietatea

statului sau a altor persoane juridice după data de 6 martie 1945. În plus,

chiar dacă aceste condiții ar fi fost îndeplinite, vânzarea nu putea fi

realizată decât cu acea entitate în al cărui patrimoniu figura imobilul

la momentul vânzării. Prin urmare, nu se poate reține că, în cauză,

contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 ar fi fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a constatat incidența

în cauză a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care

dau dreptul reclamanților la restituirea prețului actualizat. În consecință,

ținând seama de dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 10/2001, Curtea a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata către

reclamanți a prețului actualizat cu indicele de inflație la data

plății efective, preț care prin expertiză a fost stabilit ca

fiind în sumă de 80.518 RON la nivelul lunii iulie 2013. Totodată, având

în vedere dispozițiile art. 1088 C. civ. și caracterul accesoriu al dobânzii

în raport cu obligația principală, Curtea a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice la plata către reclamanți a dobânzii legale, începând

cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă

a prețului actualizat.

Referitor la capătul

de cerere prin care reclamanții solicită restituirea contravalorii îmbunătățirilor

aduse imobilului după data cumpărării, Curtea a constatat că,

potrivit raportului de expertiză realizat la prima instanță, reclamanții

au adus îmbunătățiri imobilului în litigiu, îmbunătățiri

a căror valoare era de 19.170 RON la data efectuării expertizei (17

mai 2013). Prin urmare, Curtea a obligat pârâta R.A.A.P.P.S. la plata către

reclamanți a contravalorii acestor îmbunătățiri. Totodată,

având în vedere dispozițiile art. 1088 C. civ. și caracterul accesoriu

al dobânzii în raport cu obligația principală, Curtea a obligat pârâta

R.A.A.P.P.S. la plata către reclamanți a dobânzii legale începând cu data

rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă

a contravalorii îmbunătățirilor.

Împotriva deciziei civile

nr. 479 A din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, au formulat cereri de recurs reclamanții P.C. și P.O.A.

și pârâții R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București,

prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenții-reclamanți

au criticat decizia instanței de apel pe temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Pe de o parte, s-a susținut

că în mod greșit instanța fondului a apreciat că între revendicare

și constatare există o similitudine ce le face de neseparat, producând

unul și aceeași consecințe și efecte juridice. Prevederile legale

ale art. 111 și art. 132 C. proc. civ. ilustrează diferența fundamentală

făcută de legiuitor. Cu toate acestea, prin interpretarea și aplicarea

greșită a legii, instanța de apel atribuie eficiență cererii

în revendicare la care s-a renunțat, în detrimentul cererii în constatare provocatorii

cu care a rămas în final învestită instanța.

S-a susținut că

instanța de apel a atestat în considerentele deciziei atacate o abordare greșită

a situației de fapt și de drept, fapt pentru care hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii - a interpretat și aplicat

greșit normele de drept cu privire la regimul juridic al imobilului în litigiu.

În esență, s-a susținut că s-a reținut o situație

de fapt ce nu corespunde realității. Instanța era datoare să

indice norma de drept care atestă faptul că imobilul în litigiu la nivelul

anului 1973 - 1990 a făcut parte din domeniul public al statului. Succesiunea

actelor normative emise de legiuitor în această perioadă a determinat

diversitatea de interpretări cu privire la regimul juridic al imobilului și

la calitatea acestuia. Se impunea a se stabili cu exactitate norma de drept și

perioada în care aceasta a produs efecte juridice, respectiv perioada în care imobilul

în litigiu se afla în domeniul privat al statului și implicit al P.M.B.

Contractul de vânzare-cumpărare

dintre recurenții-reclamanți și P.M.B. s-a încheiat la 29

octombrie 1996, fapt ce atestă că art. 8 din H.G. nr. 940/1996 a produs

efecte juridice până la data de 12 ianuarie 1998, însă considerentele

instanței atestă o situație nereală, prin aprecierea datei contractului

ca fiind după abrogarea art. 8 din H.G. nr. 940/1996.

Modul greșit de interpretare

și aplicare a legii civile în timp, a generat și erorile referitoare la

caracterizarea titlului mai favorabil pentru pârâta R.A.A.P.P.S., în detrimentul

recurenților-reclamanți.

La data vânzării,

imobilul se afla în patrimoniul vânzătorului, fapt ce impune a se constata

că vânzarea s-a făcut de către proprietar. Instanța înlătură

dreptul de proprietate a P.M.B., ca reprezentant al statului, dar eficientizează

dreptul de administrare al R.A.A.P.P.S., considerând că numai acest administrator

poate vinde imobilul, nu și statul, prin P.M.B.

Pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a dat mai

mult decât s-a cerut, dar și ceea ce nu s-a cerut, încercând să acorde

efecte juridice specifice dispozitivului unei hotărâri, aspectelor ce se regăsesc

și în considerentele deciziei civile nr. 2147 din 8 iunie 2000, prin aceea

că se pronunță cu privire la aspecte de fapt și de drept cu

care nu a fost învestită, cu privire la care nu s-au formulat cereri și

probe și nu s-au efectuat apărări.

Instanța de apel

a analizat în mod unilateral dreptul reclamanților de a cumpăra un imobil

în condițiile Legii nr. 112/1995, fără însă a li se acorda acestora

dreptul la apărare. Nu s-a luat act de faptul ca imobilul nu a fost cumpărat

numai de către recurenta-reclamant, ci și de soțul acesteia, care

nu a deținut nici o funcție care să-l decadă din dreptul de

a cumpăra imobilul în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta-pârâtă

R.A.A.P.P.S. a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate și

netemeinicie prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că,

după modificări repetate ale cererii de chemare în judecată, reclamanții

au înțeles să învestească instanța cu o acțiune în constatare

provocatoare, precum și cu solicitarea de revenire la situația anterioară

de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților

și reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamanților

asupra imobilului în litigiu.

Așadar, față

de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de judecată

a fost investită cu o acțiune în constatare provocatorie. De asemenea,

reclamanții și-au menținut capetele de cerere de la pct. 2, renunțând

numai la cel referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare din

29 octombrie 1996.

Din cuprinsul cererii

de chemare în judecată rezultă foarte clar că reclamanții au

înțeles să solicite instanței să oblige pârâtele Primăria

Municipiului București, SC H.N. și Ministerul Finanțelor Publice,

în solidar, la restituirea prețului achitat pentru îmbunătățirile

aduse imobilului după data dobândirii de către aceștia a dreptului

de proprietate, preț ce va fi stabilit în urma unei expertize judiciare, nicidecum

R.A.A.P.P.S.

Având în vedere petitul

cererii de chemare în judecată, în mod nelegal instanța de apel a dispus

obligarea pârâtei la plata către reclamanți a contravalorii îmbunătățirilor

aduse imobilului în cuantum de 19.170 RON și la plata dobânzii legale de la

data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă.

Așa cum a susținut

și prin obiecțiunile la raportul de expertiză construcții, lucrările

descrise de expert în raportul de expertiza nu reprezintă îmbunătățiri,

ci lucrări de reparații. Mai mult, lucrările de reparații au

fost executate de chiriaș, fără acordul R.A.A.P.P.S., administratorul

imobilului. La data preluării apartamentului toate elementele de construcții

șl instalații erau existente. Mai mult, toate lucrările considerate

de expert ca fiind îmbunătățiri sunt în realitate lucrări cu

caracter voluptoriu și, prin urmare, R.A.A.P.P.S. nu poate fi obligata la plata

contravalorii acestora. Procesul-verbal de predare-primire al locuinței demonstrează

fără putință de tăgadă că locuința a fost

predată chiriașului în stare bună, cu uși, parchet, gresie,

faianță, obiecte sanitare, instalație electrică șl termică

în stare bună.

În conformitate cu prevederile

contractului de închiriere, locatarul trebuia să efectueze lucrări de

întreținere, reparații, construcții și instalații la spatiile

închiriate, să asigure curățenia și igienizarea în interiorul

locuinței pe toată perioada contractului de încheiere. Conform dispozițiile

art. 9 ale aceluiași contract, chiriașul nu are dreptul să execute

modificări de spațiu în locuința închiriată.

Hotărârea instanței

de apel este nelegală și netemeinică, întrucât, față de

obiectul cererii de judecata, instanța s-a pronunțat în mod greșit

cu privire la obligarea R.A.A.P.P.S. la plata către reclamanți a contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului.

Recurentul Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice București a susținut că hotărârea este în parte netemeinică

și nelegală - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod greșit instanța

de apel a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 50

alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceștia nu sunt

în situația în care bunul să fi fost revendicat de foștii proprietari,

ci în situația vânzării imobilului de către o persoană care

nu era proprietar la data vânzării, respectiv Primăria Municipiului București.

Singura instituție ce putea fi obligată la plata prețului reactualizat

este Primăria Municipiului București, în nici un caz Ministerul Finanțelor

Publice.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între

părțile contractante, (în speță, Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC H.N. SA) neputând nici profita și nici dăuna

unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului, este terț față de acesta.

În conformitate cu dispozițiile

art. 1337, 1341 și urm. C. civ., s-a solicitat să se instituie răspunderea

vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru

evicțiune prin fapta unui terț. A invocat și dispozițiile

art. 1344 C. civ., potrivit cărora: "Dacă lucrul vândut se află,

la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul

este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul

vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea

în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție

pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul litigiului, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această

tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală

pentru evicțiune totală a vânzătorului, nicidecum nu poate fi antrenată

răspunderea Ministerului Finanțelor Publice.

Hotărârea instanței

de apel a fost criticată și sub aspectul acordării dobânzii, motivată

pe dispozițiile dreptului comun respectiv art. 1088 C. civ.

În condițiile în

care instanța a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice plata

prețului reactualizat conform legii speciale, nu putea face aplicabilitatea

concomitentă și a C. civ., fiind aplicabile cel mult, față de

instituția pârâtă, doar prevederile legii speciale, respectiv Legea

nr. 10/2001. Legiuitorul a statuat prin acte normative adoptate, care sunt condițiile

despăgubirilor acordate de Ministerul Finanțelor Publice, stabilind limitativ

măsurile reparatorii pe care le pot obține persoanele ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1996 au fost desființate,

respectiv, cel mult actualizarea prețului cu indicele de inflație, în

nici un caz alte sume reprezentând dobânzi.

Având în vedere faptul

reclamanții au solicitat plata dobânzii în contradictoriu cu partea contractantă,

arătând ca temei de drept art. 1336-1337 și urm. C. civ., privind evicțiunea,

în mod greșit instanța a acordat dobânzi în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice, acesta neavând nici o culpă, nefiind parte în contractul

de vânzare-cumpărare.

Recursul reclamanților

va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Este important de menționat

că atât recurenții-reclamanți, cât și recurenta-pârâtă

R.A.A.P.P.S. au criticat decizia instanței de apel, susținând, în esență,

că prin interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța

a atribuit eficiență cererii în revendicare la care s-a renunțat,

în detrimentul cererii în constatare provocatorie cu care a rămas în final

învestită instanța.

În concret, s-a susținut,

pe de o parte, că în mod greșit instanța a apreciat că între

revendicare și constatare există o similitudine ce le face de neseparat,

producând unul și aceeași consecințe juridice, respectiv că

prevederile legale ale art. 111 și art. 132 C. proc. civ. ilustrează diferența

fundamentală făcută de legiuitor.

Pe de altă parte,

s-a susținut că instanța de apel a atestat în considerentele deciziei

atacate o abordare greșită a situației de fapt și de drept,

fapt pentru care hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită

a legii - a interpretat și aplicat greșit normele de drept cu privire

la regimul juridic al imobilului în litigiu.

Critica este întemeiată,

dar doar pentru considerente ce țin de necesitatea respectării regimului

juridic al acțiunii în constatare cu caracter provocatoriu, cu care instanța

a fost în final învestită, după cum urmează:

La data de 07

octombrie 2013, reclamanții au depus la dosar cererea prin care au arătat

că înțeleg să-și transforme cererea introductivă de instanță,

așa cum a fost ulterior precizată în mod succesiv, dintr-o acțiune

în revendicare într-o acțiune în constatare provocatorie.

În doctrina de specialitate,

acțiunea în constatare provocatorie a fost definită ca fiind acea acțiune

prin care o persoană care ridică public pretenții cu privire la dreptul

unei alte persoane este invitată să-și valorifice pretențiile

afirmate sau acțiunea prin care titularul unui drept cheamă în judecată

pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare

serioasă în exercițiul dreptului său. Această persoană

este provocată astfel să-și valorifice pretențiile, respectiv

să-și dovedească dreptul, sub sancțiunea de a nu-l mai putea

invoca, dacă nu și-l demonstrează.

Așadar, scopul unei

astfel de acțiuni în constatare provocatorii în ceea ce-i privește pe

reclamanții cauzei pendinte ar fi acela de a aduce o clarificare a situației

patrimoniale a reclamanților, în urma administrării probatoriilor, prezentării

pretențiilor, respectiv a apărărilor reciproce (în principal, în

urma administrării probei cu înscrisuri).

În contextul unei astfel

de acțiuni, instanța avea îndreptățirea să constate că

reclamanții se prevalează de un drept de proprietate asupra imobilului

în litigiu, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996

- încheiat între Primăria Municipiului București, în calitate de vânzător,

și reclamanți, în calitate de cumpărători, în temeiul Legii

nr. 112/1995 - respectiv că, în privința aceluiași imobil, pârâta

R.A.A.P.P.S. se prevalează de efectele unei hotărâri judecătorești

irevocabile - decizia civilă nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată

de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 1114/2000, prin care a fost admis

recursul pârâtei împotriva deciziei civile nr. 1933 A din 03 septembrie 1999 a Tribunalului

București, a fost casată decizia, a fost admis apelul împotriva sentinței

civile nr. 15401 din 06 octombrie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București,

a fost schimbată în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii

reclamantei, ca neîntemeiată.

Este important de reținut

că, în procesul anterior, reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâta

R.A.A.P.P.S., alături de alți doi pârâți, Municipiul București

și Consiliul General al Municipiului București, solicitând să se

constate valabilitatea contractului de închiriere din 27 octombrie 1994 privind

spațiul locativ situat în București, str. B. nr. 10, sectorul 1 și

să fie obligați pârâții să încheie contractul de vânzare-cumpărare

cu reclamanta.

Prin sentința civilă

nr. 15401 din 06 octombrie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București, a fost admisă acțiunea reclamantei. Prin decizia civilă

nr. 1933 A din 03 septembrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de R.A.A.P.P.S.

În temeiul deciziei civile

nr. 2147 din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, reprezentând așadar titlul de care se prevalează

pârâta în privința imobilului în litigiu a fost înscris în evidențele

de carte funciară dreptul de proprietate al Statului Român și dreptul

de administrare al pârâtei R.A.A.P.P.S.

În temeiul acestei hotărâri

judecătorești irevocabile, pârâta R.A.A.P.P.S. a adus la cunoștința

reclamantei, faptul că, potrivit O.U.G. nr. 44/2009, contractul de închiriere

din 27 octombrie 1994 s-a prelungit pe o perioadă de 5 ani, respectiv până

la data de 18 mai 2014. Conform adresei emise de R.A.A.P.P.S., s-a atestat că

reclamanta nu figurează cu debite în evidentele S.A.I.F.I.

Nu se poate reține

ca aspect relevant pentru cauză faptul că reclamanții s-ar afla în

posesia imobilului în litigiu, așa cum aceștia au pretins în mod explicit,

ci doar în folosința imobilului în litigiu, întrucât raporturile juridice care

s-au derulat între aceste părți - chiar și în circumstanțele

unui proces finalizat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă

- au avut ca temei contractul de închiriere din 27 octombrie 1994 privind spațiul

locativ situat în București, str. B. nr. 10, sectorul 1, prelungit în condițiile

legii.

Reclamanta, dacă

s-ar fi considerat proprietara apartamentului în litigiu și în raport de pârâta

R.A.A.P.P.S., nu ar fi mai formulat în anul 1998 acțiunea ce a avut ca obiect

constatarea existenței și valabilității contractului de închiriere

din 27 octombrie 1994 și obligarea Statului Român, prin R.A.A.P.P.S., în subsidiar,

a Primăria Municipiului București, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Mai mult, faptul că reclamanta nu înregistrează debite în contabilitatea

R.A.A.P.P.S., demonstrează fără putință de tăgadă

că între părți se derulează cu privire la imobilul în litigiu,

raporturi juridice de locațiune - în temeiul contractului de închiriere

din 27 octombrie 1995, prelungit în baza O.U.G. nr. 44/2009 până la data de

18 mai 2014.

Faptul că pârâta

se prevalează de efectele acestui contract, percepând în continuare chirie

pentru folosința spațiului locativ de către reclamantă, nu poate

fi asimilat unei situații ilegale - de tulburare a exercițiului acestui

drept, sub acest aspect având relevanță decizia civilă nr. 2147

din 08 iunie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, în temeiul căreia a fost înscris dreptul de proprietate

al Statului Român și dreptul de administrare al pârâtei R.A.A.P.P.S.

Pentru a proceda la compararea

titlurilor și drepturilor de proprietate ale părților aflate în conflict

judiciar asupra imobilului în litigiu, reclamanții trebuiau să conserve

contextul unei acțiuni în revendicare de drept comun care ar fi condus în mod

inevitabil la rezolvarea definitivă a situației litigioase, sub toate

atributele dreptului de proprietate.

Reclamanții au solicitat

totodată să se dispună revenirea la situația anterioară

de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei și

reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, ca foști

proprietari tabulari. Această cerere nu poate fi analizată decât în strânsă

legătură cu petitul având ca obiect revendicarea imobilului și înscrierea

dreptului de proprietate al reclamanților, ele constituindu-se într-o cerere

complexă, cu caracter petitoriu, a cărei finalitate o constituie reintrarea

dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul reclamanților.

Critica întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiată, întrucât

instanța s-a pronunțat, respectând principiul disponibilității

procesuale, asupra unei acțiuni în constatare cu caracter provocatoriu, pe

care a respins-o. Toate criticile de nelegalitate referitoare la regimul juridic

al unei astfel de acțiuni au fost deja analizate din perspectiva motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere aceste

considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților.

Este important de precizat că nu s-a impus admiterea recursului reclamanților,

întrucât soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate este

legală, doar motivarea fiind necorespunzătoare - respectiv considerentele

ce au vizat analiza laborioasă specifică acțiunii în revendicare

prin comparare de titluri - instanței de recurs revenindu-i obligația

substituirii motivării cu propria sa motivare.

În ce privește recursurilor

formulate de pârâții R.A.A.P.P.S. și Ministerul Finanțelor Publice,

acestea vor fi admise, pentru următoarele considerente:

Urmare a soluției

pronunțate în privința cererii principale, astfel cum aceasta s-a configurat

la data de 07 octombrie 2013 - acțiune în constatare cu caracter provocatoriu

- vor fi respinse și capetele subsidiare de cerere referitoare la plata prețului

actualizat și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului,

întrucât ceea ce s-a obținut în urma judecății, respectând principiul

disponibilității procesuale, nu este suficient pentru soluționarea

definitivă a situației litigioase. Doar în contextul unei acțiuni

în revendicare se va tranșa asupra unor chestiuni relevante în aceste privințe,

respectiv se vor stabili titularul dreptului de proprietate, actul juridic ce-i

justifică acestuia proprietatea, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile

garanției pentru evicțiune în ceea ce-l privește pe vânzător,

dacă va fi cazul unei astfel de ipoteze, cu toate repercusiunile în privința

configurării obligațiilor vânzătorului (principale și accesorii),

respectiv cui profită pretinsele îmbunătățiri aduse imobilului

în litigiu etc.

Având în vedere toate

aceste considerente de fapt și de drept, pe temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

reclamanților, respectiv va admite recursul pârâților, va modifica în

parte decizia recurată, în sensul că, va respinge și capetele subsidiare

de cerere referitoare la plata prețului actualizat și la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului, ca nefondate, vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții P.C. și P.O.A. împotriva deciziei

nr. 479 A din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Admite recursul declarat

de pârâții Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 479

A din 26 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că, respinge și capetele subsidiare de

cerere referitoare la plata prețului actualizat și la plata contravalorii

îmbunătățirilor aduse imobilului, ca nefondate.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 octombrie 2015.