ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3333/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 01 iulie 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții G.A.G. și G.A.R.Ș. au chemat în judecata Municipiul București prin Primar General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea Municipiului București la plata prețului actualizat al imobilului situat în București, Bd. L.C. nr. 20, etaj 3, ap. 12, sector 1 și la plata diferenței între prețul de piață al imobilului și prețul contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat cerere de chemare în garanție a SC H.N. SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pe capătul de cerere privind plata diferenței dintre valoarea de piață a apartamentului și prețul plătit. În ședința publică de la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2011, reclamanții și-a precizat cererea, arătând că solicită obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și că înțeleg să cheme în judecată Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu, nu ca reprezentant al Statului Român.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2011, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și a constatat că cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de Municipiul București a rămas fără obiect. Prin Sentința civilă nr. 5635 din 29 iunie 2011, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158 alin. (3) și la art. 159 pct. 2 C. proc. civ., a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București. În ședința publică de la data de 08 februarie 2012, reclamanții au depus cerere precizatoare prin care au indicat temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății ca fiind art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

La același termen de judecată, tribunalul, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București prin Primar General și Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri. Totodată, a constatat că cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de pârâtul Municipiul București a rămas fără obiect. Prin Sentința civilă nr. 353F din 15 februarie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și cu Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri pentru lipsa calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată.

A admis cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 144.789 euro, echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, Bd. L.C. nr. 20, et. 3, ap. 12, sector 1. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu SC H.N. SA, ca neîntemeiată. Tribunalul a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC H.N.

SA, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, Bd. L.C. nr. 20, et. 3, sector 1, în schimbul plății sumei de 25.972.050 lei (ROL) cu titlu de preț. Prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de succesorul fostului proprietar, E.S.M., și continuată de P.I.O., și au fost obligați pârâții G.A.G. și G.A.R.Ș. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, reținându-se nevalabilitatea titlului statului și faptul că titlul invocat de reclamant este preferabil celui deținut de pârâți.

Față de această împrejurare, tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, apreciind că textul de lege menționat are în vedere și situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Reținând că nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților, iar prin hotărârea pronunțată în revendicare nu s-a reținut eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, tribunalul a apreciat că sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege pentru a se naște în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a prețului de piață al apartamentului, determinat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit în cauză la suma de 591.322 lei, echivalent al 144.789 euro. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a SC H.N.

SA formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru comisionul de 1%, tribunalul a constatat că este neîntemeiată față de împrejurarea că această sumă reținută de societatea care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în numele vânzătorului Primăria Municipiului București reprezintă remunerația pentru prestația efectuată în temeiul contractului de mandat, conform art. 1547 C. civ. de la 1864, dispoziții sub imperiul cărora a fost încheiat contractul. Potrivit regulilor aplicabile contractului de mandat, mandatarul răspunde față de mandant, care în speță este Primăria Municipiului București, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor sale și nu față de Ministerul Finanțelor Publice cu care nu are niciun raport juridic în baza căruia acesta să se îndrepte împotriva sa.

Prin Decizia civilă nr. 139/A din 13 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca tardiv apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 353F din 15 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Prin Decizia nr. 212 din 23 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținând că apelul a fost declarat în termen legal.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 331 A din 08 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 353F din 15 februarie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit prețul de piață al imobilului la suma de 144.000 euro, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Instanța de apel a considerat că apelul este fondat doar cu privire la valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamanților, pentru următoarele considerente: Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost reglementată expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul reactualizat/prețul de piață al imobilului în cazul în care actul încheiat de chiriași în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat, iar în condițiile în care acesta reprezintă o normă specială, se aplică prioritar în raport cu norma de drept generală, respectiv cu dispozițiile C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, invocate de apelantul pârât.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au în vedere ipoteza generală în care actul de vânzare-cumpărare al chiriașului a fost lipsit de efecte, fiind fără relevanță faptul că această lipsire este efectul pronunțării de către instanța de judecată a unei acțiuni în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare sau al pronunțării unei hotărâri de revendicare, prin care chiriașul pierde imobilul în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul de proprietate al celui care revendică, cum este și cazul intimaților reclamanți. Curtea de apel a apreciat ca nefondată critica prin care apelantul pârât a susținut că intimații reclamanți nu erau îndreptățiți la acordarea prețului de piață al imobilului, pentru că actul nu ar fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a reținut faptul că la momentul încheierii de către intimații reclamanți a actului de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 ar fi fost încălcate dispoziții ale Legii nr. 112/1995, ci doar faptul că actul de proprietate invocat de succesorul fostului proprietar este preferabil în raport cu actul acestora, considerat, însă, ca fiind valabil încheiat.

Mai mult, în considerentele Deciziei civile nr. 2969 din 12 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în revendicare, s-a reținut expres buna credință a intimaților reclamanți la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare întemeiat pe Legea nr. 112/1995, bună credință apreciată însă ca fiind lipsită de relevanță juridică în soluționarea cererii de revendicare formulată împotriva acestora. În consecință, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite în cauză dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții sunt îndreptățiți să primească de la pârât prețul de piață al imobilului de care au fost evinși care, potrivit raportului de expertiză efectuat în apel este de 144000 euro.

Instanța de apel a mai reținut că tribunalul a soluționat corect cererea de chemare în garanție formulată de apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva SC H.N. SA, privind obligarea acestei societăți la restituirea comisionului de 1% din prețul imobilului, reținut cu ocazia încheierii actului de vânzare cumpărare, conform Legii nr. 112/1995. Chemata în garanție a reținut comisionul invocat de apelantul pârât cu titlu de remunerație pentru prestația efectuată în temeiul contractului de mandat încheiat cu vânzătoarea Primăria Municipiului București, situație în care, restituirea acestuia nu ar putea fi dispusă de instanță decât în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor stabilite în raportul de mandat și numai către Primăria Municipiului București, în calitate de mandatar.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Prin motivele de recurs, pârâtul formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: 1. În cauză, Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă având în vedere următoarele considerente: În primul rând, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 dintre reclamanți și Primăria Municipiului București este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a P. Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Mai mult, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ. de garanție pentru evicțiune. În această situație, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București prin Primar General. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. 2. Hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și (b) ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. a. Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au în vedere existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Or, această condiție nu este îndeplinită, întrucât prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză. Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a află situația juridică a imobilului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligente, ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul ca reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. Mai mult, existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Or, în speța de față s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză și prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

b. Deposedarea reclamanților de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Prin urmare, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recurentul nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți. 3. În mod eronat instanța a respins obiecțiunile formulate la raportul de expertiză efectuat în faza procesuală a apelului.

Valoarea stabilită de expert pentru apartamentul în litigiu este exorbitantă pentru un imobil construit în anul 1925. Recurentul critică modul în care expertul a aplicat metoda comparații directe, arătând că nu a ținut cont de caracteristicile ofertelor, suprafața apartamentelor, gradul de finisare, anul construirii, numărul de etaje ale clădirilor, dotări, că a avut în vedere comparabile care au valori unitare care nu mai corespund cu realitatea actuală a tranzacțiilor imobiliare din zona de amplasare a imobilului și că a ignorat corecția pentru gradul seismic și faptul că prețurile sunt negociabile în funcție de suprafața utilă a apartamentului precum și de vechimea acestuia care în speță de față datează din anii 1925, omițând informațiile referitoare la tranzacțiile recente precum și la cererea de pe piață.

Recurentul arată că și în ceea ce privește metoda capitalizării veniturilor, raportul de expertiză este criticabil deoarece valorile unitare ale chiriilor din anunțurile imobiliare se diminuează cu 10% pentru negocieri proprietar-chiriaș, gradul de neocupare este de 10% fata de 3% cât a stabilit expertul, iar pe lângă cheltuielile de exploatare de 3%, o cheltuială a proprietarului, ca urmare a desfășurării activității de închiriere a imobilului, este și impozitul pe profit de 16% care nu este inclus în evaluare.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, stabilirea valorii de piața la momentul evicțiunii, diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Recurentul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și arată că din hotărârile pronunțate de instanța europeană se desprinde concluzia că nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare, ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) ale aceluiași articol. Câtă vreme norma legală stabilește în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă. Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiului relativității efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.

Prin urmare, constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al apartamentului. 2. Este necontestat în cauză că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, Bd. L.C. nr. 20, et.

3, sector 1. Prin Sentința civilă nr. 1512 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 269 din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și irevocabilă prin Decizia nr. 2969 din 12 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă cererea formulată de E.S.M. și continuată de P.I.O., și au fost obligați pârâții G.A.G. și G.A.R.Ș. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996. Prin niciuna dintre hotărârile menționate nu s-a reținut faptul că la momentul încheierii de către intimații reclamanți a actului de vânzare cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 ar fi fost încălcate dispoziții ale Legii nr. 112/1995 sau că aceștia ar fi fost de rea-credință.

Dimpotrivă, în litigiul anterior, instanțele au constatat că ambele părți opun un drept de proprietate valabil și au reținut buna credință a intimaților reclamanți, motivul pentru care acțiunea formulată împotriva chiriașilor-cumpărătorilor a fost admisă, fiind acela că actul de proprietate invocat de succesorul fostului proprietar este preferabil în raport cu titlul de proprietate al acestora. Pornind de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.

Restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia. Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996 s-a făcut în mod valabil și cu buna-credință a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurată.

Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menționate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.

Pe de altă parte, concluziile instanțelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamanți, a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 295/29314 din 22 noiembrie 1996, unite cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat, aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Rațiunea pentru care legiuitorul a recunoscut dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, se regăsește și în ipoteza în care a aceștia au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari. De aceea, trebuie admis că și cazul în care pierderea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a intervenit ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, cumpărătorii imobilului au dreptul la restituirea prețului de piață al bunului în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de față. 3. Exced analizei ce poate fi efectuată pe calea controlului judiciar de legalitate declanșat prin intermediul recursului susținerile pârâtului care se constituie în obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză. Afirmațiile vizând modul în care expertul a aplicat metoda comparației directe și pe cea a capitalizării veniturilor, ori cele care se referă la indicatorii pe care, în opinia recurentului, expertul ar fi trebuit să-i aibă în vedere nu pot fi circumscrise nici unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și de aceea, nu învestesc în mod legal instanța de recurs cu analizarea lor.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul nu invocă neconcordanța legislației aplicabile prezentului litigiu cu norme ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci face referiri la decizii ale instanței europene pronunțate în soluționarea unor situații juridice diferite celei de față. Pe cale de consecință, în temeiul art. 316 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 331 A din 08 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2014. Procesat de GGC - GV