ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 297/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1285 din 30 iunie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanții S.T. și P. (fostă S.) L.C. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A. și a respins, ca rămasă fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte. A respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

A admis, în parte, acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primar General și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 902.449 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 3, situat în București, str. R., sector 1 și la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2010 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC H.N. SA și Ministerul Economiei și că, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă față de prevederile art. 501 și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă, nu sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii, deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special. În ceea ce privește fondul litigiului dedus judecății, tribunalul a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în București, str. R. și asupra terenului în suprafață de 107,88 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996. Prin sentința civilă nr. 7811 din 9 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că reclamanții au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație care a dus la acordarea preferinței titlului exhibat de fostul proprietar, deși nu s-a reținut reaua credință a reclamanților sau încălcarea cerințelor Legii nr. 112/1995. În această situație, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului menționat. Prin decizia nr. 104A din 6 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, că a fost legală scăderea valorii îmbunătățirilor aduse imobilului din valoarea de circulație a apartamentului, deoarece acestea, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi cerute doar de la evingător, iar reclamanții au renunțat la judecată față de acesta. Reclamanții nu au dreptul la despăgubiri pentru valoarea terenului situat sub construcție, deoarece terenul a fost dobândit în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1996, fără plată. În ceea ce privește apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată.

Tribunalul a respins în mod nejustificat obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice la expertiza efectuată în cauză vizând vechimea imobilului, starea structurii de rezistență, amplasarea, îmbunătățirile efectuate, deși au fost pe deplin motivate și justificate. A mai reținut instanța de apel, că desființarea titlului de proprietate prin hotărâre judecătorească este echivalentă cu lipsirea de eficiență juridică a titlului de proprietate, exclus din circuitul juridic, ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, astfel că, reclamanții au dreptul la plata prețului de piață al imobilului. Pentru stabilirea despăgubirilor datorate de Ministerul Finanțelor Publice, în baza unei expertize ce va trebui efectuată conform precizărilor din apel, Curtea de Apel a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții S.T. și P.L.C. Prin decizia civilă nr. 7290 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice. A menținut dispoziția din decizie referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanți. S-au reținut, în esență, următoarele: Ministerul Finanțelor Publice este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piață a imobilului în structura pe care o avea la data achiziționării de către chiriași, iar proprietarul evingător este obligat să suporte sporul de valoare.

Mai mult decât atât, Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 48 pct. 1, stabilesc în ce constă îmbunătățirile necesare și utile ce trebuie suportate de proprietarul evingător (introducere sau schimbare instalații apă, gaz, canalizare, electricitate, parchetare, etc.) și s-a constatat că acestea sunt identice cu cererea reclamanților. Nefondate au fost găsite și criticile reclamanților referitoare la faptul că în despăgubiri trebuia să se regăsească și suprafața de teren înstrăinată. Terenul aferent construcției nu a fost dobândit de reclamanți în baza unui act juridic civil, prin plata prețului aferent acestuia, ci în virtutea legii, în conformitate cu art. 33 din H.G.

nr. 20/1997 care dispune că în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului situat sub aceste construcții, în condițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Fondate au fost apreciate, în schimb, criticile reclamanților cu privire la greșita desființare a hotărârii și trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță. În cauză, instanța de apel a avut în vedere, atunci când a adoptat soluția desființării cu trimitere, faptul că prima instanță a respins în mod nejustificat obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice la expertiza efectuată în cauză și faptul că nu rezultă dacă expertul a avut în vedere valoarea îmbunătățirilor efectuate de reclamanți, care nu trebuie incluse în evaluare.

Or, aceste aspecte nu reprezintă necercetarea fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel fiind obligată să analizeze ea însăși aceste aspecte, în virtutea caracterului devolutiv al apelului. În cadrul rejudecării apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a dispus efectuarea unei expertize specialitatea construcții și evaluare proprietate imobiliară având ca obiective – identificarea lucrărilor efectuate de reclamanți pentru consolidarea și reamenajarea apartamentului în litigiu, ținând seama de uzura normală a acestora precum și stabilirea valorii de piață a apartamentului potrivit standardelor internaționale, valoare ce se va stabili la data evicțiunii – 09 iunie 2008 și la data de 04 noiembrie 2008, conform Legii nr. 1/2009, atât pentru construcție cât și pentru teren, în raport și de coeficienții pozitivi și negativi.

Lucrarea de specialitate a fost depusă la data de 22 ianuarie 2014 la dosarul cauzei, iar pârâtul-apelant Ministerul Finanțelor Publice a formulat obiecțiuni legate de modalitatea de evaluare a imobilului, cât și de împrejurarea că imobilul nu a fost evaluat la data de 30 septembrie 1996, data achiziționării imobilului. Obiecțiunile au fost încuviințate în parte de instanță, mai puțin obiecția constând în evaluarea imobilului la fața locului, întrucât în prezent imobilul este ocupat de un alt proprietar. La termenul de judecată de la 23 aprilie 2014, Curtea, în raport de concluziile raportului de expertiză cât și de răspunsul formulat de expert la obiecțiuni, a dispus completarea raportului de expertiză cu stabilirea valorii imobilului la momentul judecății, expertul efectuând un supliment al lucrării de specialitate în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 343 A din 29 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva încheierii de ședință din 23 iunie 2011 și a sentinței civile nr. 1285 din 30 iunie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 238/3/2009, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC H.N. SA, D.A., Municipiul București prin Primarul General și intimații-reclamanți S.T. și P.L.C. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 779.110 RON, reprezentând valoarea de piață pentru apartamentul nr. 3 din str. R., sector 1, București.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței. A respins cererea intimatei reclamante P.L.C. de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: Prima critică formulată vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în cauză, critică ce se privește ca nefondată. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este conferită de dispozițiile exprese ale art. 50 alin. (2) și (3) raportat la art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare. Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel încât în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337 C. civ.), fiind fără relevanță din această perspectivă și faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare desființat. Contrar celor susținute de către apelantul-pârât, această obligație de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluției din dreptul comun), ci Ministerului Finanțelor Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogație legală a persoanei debitorului obligat la restituirea prețului de piață; rațiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă soluție față de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispozițiile dreptului comun în cauză.

Critica vizând neîndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea prețului de piață al imobilului este nefondată. Conform deciziei de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că din coroborarea dispozițiilor art. 48 alin. (2) și art. 501 din Legea nr. 10/2001 rezultă că apelantul-pârât este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piață a imobilului în structura pe care o avea la data achiziționării de către chiriași, iar proprietarul este obligat să suporte sporul de valoare. Tot conform considerentelor deciziei de casare, în valoarea despăgubirilor nu trebuie să se regăsească suprafața de teren aferentă construcției dobândită în baza legii.

Or, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. – dezlegările asupra problemelor de drept sunt obligatorii pentru judecători. În raport de aceste chestiuni de drept, cât și în raport de critica formulată de apelantul-pârât vizând respingerea nelegală a obiecțiunilor împotriva raportului de expertiză efectuat la instanța de fond, critică întemeiată, Curtea a dispus efectuarea unei noi lucrări științifice, expertul numit în cauză efectuând două variante de calcul a valorii de piață a imobilului, în ambele variante fiind scăzute valoarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate de reclamanți, cât și valoarea terenului, conform deciziei de casare.

Datele de referință au fost 09 iunie 2008, dată la care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7811 din 09 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a stabilit că imobilul în cauză a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, însă a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva intimaților-reclamanți, dată ce este considerată de aceștia ca reprezentând momentul evicțiunii și data de 04 noiembrie 2008, dată la care respectiva hotărâre judecătorească a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 1907 a Tribunalului București.

Curtea a reținut că valoarea de piață pentru apartamentul în discuție este datorată reclamanților, astfel cum a fost calculată la data de 04 noiembrie 2008 – dată la care titlul de proprietate al reclamanților a fost desființat în mod irevocabil, această dată reprezentând momentul evicțiunii conform dispozițiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 ce face referire expresă la contractele de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Așadar, în raport de dispozițiile art. 501 și art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtul-apelant a fost obligat să plătească reclamanților suma de 779.110 RON, reprezentând valoarea de piață pentru imobil la data de 04 noiembrie 2008 și nu suma de 902.449 RON stabilită de instanța de fond, sens în care, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ., a fost admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce privește cererea formulată de intimata-pârâtă P.L.C. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respingând cererea, întrucât aceasta este partea căzută în pretenții. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții S.T. și P.L.C. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București. 1. Recurenții-reclamanți S.T. și P.L.C. au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii, în parte, a apelului Ministerului Finanțelor Publice, schimbării în parte, a sentinței atacate în sensul obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 211.500 euro în echivalent RON la data plății, în loc de suma de 779.110 RON.

În esență, se susține că instanța de apel a omologat valoarea prevăzută în raportul de expertiză corespunzătoare datei de 04 noiembrie 2008, respectiv echivalentul sumei de 211.500 euro, adică 779.110 RON, la un curs valutar de 3,68 RON pentru 1 euro valabil la acea dată. Ceea ce se contestă este faptul că în dispozitivul hotărârii pronunțate pârâtul este obligat la plata sumei în RON, ceea ce este formal corect, dar neconsolidată în euro. O astfel de soluție este nelegală pentru că face ca reclamanții să suporte în mod nejustificat și mai ales inechitabil devalorizarea monetară, în condițiile în care, la data plății, cursul RON - euro va putea fi și de 4,5 RON/euro. La data formulării prezentului recurs cursul era de 4,42 RON/euro, față de 3,68 în data de 04 noiembrie 2008, iar diferența între ceea ce s-a acordat și ceea ce trebuia să se acorde este de 779.000 RON, față de 934.830 RON.

Nu se poate reține nici că regula plăților pe teritoriul României este plata în RON. Desigur că plata urmează a se face în toate cazurile în RON, conform prevederilor legale, dar, asta nu împiedică instanța nici să pronunțe o hotărâre în RON - echivalentul în RON a sumei de 211.500 euro la data pronunțării hotărârii, urmând ca creditorul să o actualizeze în faza de executare, dacă este cazul, sau o hotărâre de obligare a pârâtului de a achita suma de 211.500 euro în echivalent RON la data plății.

Examinând recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Având în vedere singura critică formulată de recurenții reclamanți, aceea că în dispozitivul hotărârii atacate pârâtul a fost obligat la plata sumei reprezentând valoarea de piață pentru imobil în RON, ci nu în euro, o astfel de soluție fiind nelegală, în opinia recurenților reclamanți, pentru că face ca aceștia să suporte în mod nejustificat și mai ales inechitabil devalorizarea monetară, Înalta Curte constată că instanțele de fond acordând valoarea prețului de piață în RON, și nu în euro, nu au făcut altceva decât să respecte întrutotul cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanți și principiile procesului civil.

Prin urmare, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 06 ianuarie 2009 reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea pârâților la plata sumei de 736.772 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului locuinței ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1996 și a lucrărilor executate la imobilul situat în București, str. R., sector 1 pentru consolidarea și reamenajarea acestuia. Prin cererea precizatoare și modificatoare formulată și depusă la dosar la data de 02 februarie 2009 reclamanții au solicitat, obligarea pârâților la plata sumei de 93.763 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului locuinței, precum și la plata lucrărilor executate la imobilul situat în București, str. R., sector 1 pentru consolidarea și reamenajarea acestuia, în cuantum de 736.772 RON.

Nici cu ocazia dezbaterilor purtate pe fondul cauzei (a se vedea încheierea de la termenul din 23 iunie 2011), reclamanții nu au solicitat acordarea sumei reprezentând valoarea de piață pentru imobil în euro. În consecință, instanța de fond s-a pronunțat pe cererea reclamanților, astfel cum a fost precizată și modificată, respectând întrutotul principiul disponibilității părților în procesul civil și dreptul la apărare al acestora. Mai mult, în apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1285 din 30 iunie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamanții nu au formulat critica potrivit căreia este nelegală și netemeinică soluția privind obligarea pârâtului la plata integrală a despăgubirilor pentru imobil în RON, ci nu în euro.

Prin decizia nr. 104A din 6 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Prin decizia civilă nr. 7290 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul Finanțelor Publice. A menținut dispoziția din decizie referitoare la respingerea apelului declarat de reclamanți.

În acest context se constată că motivul de recurs formulat de recurenții reclamanți în ultimul ciclu procesual, împotriva deciziei civile nr. 343 A din 29 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub aspectul că greșit în dispozitivul hotărârii atacate pârâtul a fost obligat la plata sumei în RON, ci nu în euro, soluție care ar fi nelegală pentru că face ca reclamanții să suporte în mod nejustificat și mai ales inechitabil devalorizarea monetară, este un motiv omisso medio, pentru că nu a fost formulat și împotriva sentinței primei instanțe, pentru ca instanța de apel să se fi pronunțat asupra acestuia și pentru ca instanța de recurs să poată cenzura o asemenea dispoziție.

Nepronunțându-se asupra acestui aspect, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse judecății. Criticile care nu au fost formulate în apel, la adresa sentinței primei instanțe, nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind așadar inadmisibile. Prin urmare, fundamentarea singurului motiv de critică invocat de recurenții reclamanți pe aplicarea greșită a principiului reparației integrale, astfel cum aceștia au precizat cu ocazia acordării cuvântului în dezbaterea recursurilor în cauză, este nefondată și nu atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat sau aplicat greșit legea în cauză, ci a statuat exclusiv în limitele reînvestirii sale prin decizia de casare și prin motivele de apel formulate, care au făcut obiectul rejudecării după casare.

Concluzionând în sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat. 2. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București susține că hotărârea atacată este în parte netemeinică și nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având în vedere următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel este criticabilă întrucât instanța în mod greșit a menținut obligația Ministerului Finanțelor Publice la plata diferenței dintre valoarea de piață și prețul actualizat încasat de către reclamanți în condițiile în care această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

În primul rând, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului cu Primăria Municipiului București prin mandatar este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. din vechiul C. civ., solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului - Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului de piață pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. De asemenea, se arătă în continuare, că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 nu are calitate procesuală pasivă, întrucât pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, niciuna dintre cele două condiții prevăzute imperativ de lege nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Prin urmare, consideră recurentul pârât că instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul că nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanți cu Primăria Municipiului București prin mandatar și astfel nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice. În speță, condiția referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că, contractul de vânzare cumpărare ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De asemenea, în ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de lege, respectiv cea referitoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în speță nu s-a făcut dovada bunei credințe a reclamanților.

Se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin urmare Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi obligat la restituirea diferenței dintre valoarea de piață și prețul actualizat încasat de către reclamanți în baza contractului de vânzare cumpărare. O altă critică privește suma stabilită de către expert, prin raportul de expertiză efectuat în apel, în cuantum de 779.110 RON și care, în opinia recurentului, este nejustificat de mare. Se susține că trebuiau avute în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 unde se arată că stabilirea valorii de piață a imobilelor se realizează conform Standardelor Internaționale de evaluare fiind necesar a se avea în vedere anumite criterii.

Cu alte cuvinte, instanța de apel ar fi trebuit să ceară expertului să stabilească valoarea de piață a imobilului, folosind doar metodele agreate potrivit standardelor internaționale, în vreme ce o formulare ambiguă, fără acoperire legală, precum „valoare de circulație”, lasă loc de interpretări și poate „justifica” folosirea altor metode de calcul, cu ocolirea standardelor internaționale. În concret, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Având în vedere motivele expuse se solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, respingând acțiunea, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed: Prima critică formulată în recurs vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în cauză, critică ce se privește ca nefondată.

În primul rând, trebuie statuat asupra faptului că în mod corect instanța superioară de fond a apreciat că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate. Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

În condițiile în care fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață”) rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada regimului politic comunist. Față de cele expuse anterior, privind normele legale incidente în speță, legitimarea procesuală pasivă a recurentului pârât rezultă ope legis și, față de legea specială aplicabilă raportului juridic dedus judecății, sunt vădit neîntemeiate susținerile recurentului pârât privind regulile din materia evicțiunii conform dreptului comun – vechiul C. civ.

care ar trebui avute în vedere la stabilirea despăgubirii cuvenite cumpărătorilor deposedați de imobil. Calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor Publice se justifică în temeiul legii, respectiv a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Raportat la aceste dispoziții legale, participarea în proces a Ministerului nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

O altă problemă de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”, text de lege ce are în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri judecătorești în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Așadar, toată această analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de față, s-a reținut corect că prin sentința civilă nr. 7811 din 9 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că reclamanții au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație care a dus la acordarea preferinței titlului exhibat de fostul proprietar, dar nu s-a reținut reaua credință a reclamanților sau încălcarea cerințelor Legii nr. 112/1995.

Trebuie observat că din considerentele deciziei arătate rezultă în mod clar că instanța care a pronunțat-o a reținut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății, apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acțiune privind constatarea nulității absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuție aspectele legate de buna-credință a cumpărătorilor, „care conduce la menținerea actelor încheiate cu respectarea acestui principiu”, astfel încât, cu atât mai mult aspectele invocate de recurentul pârât referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorilor imobilelor - apartamente, reclamanții în speță, nu pot fi primire în cadrul prezentei analize.

În contextul acestor considerente, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului litigios. În ceea ce privește criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în apel, Curtea, în aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., conform căruia instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, a dispus completarea probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică privind evaluarea imobilului în litigiu.

Înalta Curte urmează a înlătura toate susținerile recurentului referitoare la îmbogățirea fără justă cauză a reclamanților prin indemnizarea acestora din urmă la valoarea de piață actuală a imobilului, cu toate că prețul de achiziție achitat de cumpărători a fost mult inferior valorii de piață de la acel moment, fiind evident că aceste afirmații sunt contrare textului legal incident raportului juridic dedus judecății mai sus-menționat.

Înalta Curte constată din această perspectivă că finalitatea normei speciale incidente în materia stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a fost, în ipoteza de față, aceea de a se asigura celor deposedați de un „bun” (în sensul Protocolului nr. 1 adițional CEDO și jurisprudenței Curții Europene relevante) deținut anterior conform unor titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală și efectivă, echivalentă cu valoarea de piață a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor dezdăunări.

În ceea ce privește solicitarea de analiză a concluziilor raportului de expertiză întocmit în faza devolutivă a apelului prin prisma apărărilor formulate de pârât în cauză, Înalta Curte a reținut că expertul judiciar a evaluat imobilul la suma de 779.110 RON, reprezentând valoarea de piață la data de 04 noiembrie 2008 (data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de revendicare) și nu la suma de 902.449 RON stabilită de prima instanță de fond. Această valoare este evident inferioară celei reținută de tribunal, fiind scăzute valoarea terenului aferent imobilului vândut și valoarea lucrărilor de îmbunătățire, conform obiectivelor stabilite de instanța de apel, în rejudecare, prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2014, urmare încuviințării obiecțiunilor formulate de apelantul pârât în cauză.

Prin urmare, sub acest aspect, nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă exclusiv la interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în speță și nu la interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie a hotărârii atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în atribuțiile instanței de recurs. În consecință, se constată că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii atacate, situație în care Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.T. și P.L.C. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei civile nr. 343 A din 29 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015.