ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 297/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 297/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 1285 din 30 iunie

2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea formulată

de reclamanții S.T. și P. (fostă S.) L.C. în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Economiei și SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane

fără calitate procesuală pasivă.

A luat act de

renunțarea la judecată în contradictoriu cu pârâta D.A. și a respins, ca rămasă

fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.

A respins, ca

nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice.

A admis, în parte,

acțiunea precizată formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București prin Primar General și a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 902.449 RON, reprezentând

valoarea de piață a apartamentului nr. 3, situat în București, str. R., sector

1 și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a constatat că prin încheierea de ședință din 19 aprilie 2010

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC H.N.

SA și Ministerul Economiei și că, Ministerul Finanțelor Publice are calitate

procesuală pasivă față de prevederile art. 501 și 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă, nu sunt

aplicabile dispozițiile dreptului comun în materia evicțiunii, deoarece

dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special.

În ceea ce privește

fondul litigiului dedus judecății, tribunalul a reținut că reclamanții au

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3, situat în

București, str. R. și asupra terenului în suprafață de 107,88 m.p., prin

contractul de vânzare-cumpărare din anul 1996.

Prin sentința civilă nr.

7811 din 9 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

irevocabilă prin decizia nr. 1907 din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, reclamanții au fost obligați să lase imobilul

în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari. În

considerentele acestei hotărâri s-a reținut că reclamanții au cumpărat de la o

persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație care a dus la acordarea

preferinței titlului exhibat de fostul proprietar, deși nu s-a reținut reaua

credință a reclamanților sau încălcarea cerințelor Legii nr. 112/1995.

În această situație,

în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001,

reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului

menționat.

Prin decizia nr. 104A

din 6 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

A admis apelul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței, pe care

a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Instanța de apel a

reținut, în ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, că a fost legală

scăderea valorii îmbunătățirilor aduse imobilului din valoarea de circulație a

apartamentului, deoarece acestea, potrivit art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

pot fi cerute doar de la evingător, iar reclamanții au renunțat la judecată

față de acesta.

Reclamanții nu au

dreptul la despăgubiri pentru valoarea terenului situat sub construcție,

deoarece terenul a fost dobândit în conformitate cu art. 33 din H.G. nr. 20/1996,

fără plată.

În ceea ce privește

apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că

acesta are calitate procesuală pasivă, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată și modificată.

Tribunalul a respins

în mod nejustificat obiecțiunile formulate de Ministerul Finanțelor Publice la

expertiza efectuată în cauză vizând vechimea imobilului, starea structurii de

rezistență, amplasarea, îmbunătățirile efectuate, deși au fost pe deplin

motivate și justificate.

A mai reținut

instanța de apel, că desființarea titlului de proprietate prin hotărâre

judecătorească este echivalentă cu lipsirea de eficiență juridică a titlului de

proprietate, exclus din circuitul juridic, ca urmare a admiterii unei acțiuni

în revendicare, astfel că, reclamanții au dreptul la plata prețului de piață al

imobilului.

Pentru stabilirea

despăgubirilor datorate de Ministerul Finanțelor Publice, în baza unei

expertize ce va trebui efectuată conform precizărilor din apel, Curtea de Apel

a dispus desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de fond.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții S.T. și P.L.C.

Prin decizia civilă nr.

7290 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat în parte decizia

recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul

Finanțelor Publice. A menținut dispoziția din decizie referitoare la

respingerea apelului declarat de reclamanți.

S-au reținut, în

esență, următoarele:

Ministerul Finanțelor

Publice este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de piață a

imobilului în structura pe care o avea la data achiziționării de către

chiriași, iar proprietarul evingător este obligat să suporte sporul de valoare.

Mai mult decât atât,

Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 48 pct. 1, stabilesc în ce

constă îmbunătățirile necesare și utile ce trebuie suportate de proprietarul

evingător (introducere sau schimbare instalații apă, gaz, canalizare,

electricitate, parchetare, etc.) și s-a constatat că acestea sunt identice cu

cererea reclamanților.

Nefondate au fost

găsite și criticile reclamanților referitoare la faptul că în despăgubiri

trebuia să se regăsească și suprafața de teren înstrăinată.

Terenul aferent

construcției nu a fost dobândit de reclamanți în baza unui act juridic civil,

prin plata prețului aferent acestuia, ci în virtutea legii, în conformitate cu art.

33 din H.G. nr. 20/1997 care dispune că în situațiile de vânzare către chiriași

a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor

aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului situat sub

aceste construcții, în condițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Fondate au fost

apreciate, în schimb, criticile reclamanților cu privire la greșita desființare

a hotărârii și trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În cauză, instanța de

apel a avut în vedere, atunci când a adoptat soluția desființării cu trimitere,

faptul că prima instanță a respins în mod nejustificat obiecțiunile formulate

de Ministerul Finanțelor Publice la expertiza efectuată în cauză și faptul că

nu rezultă dacă expertul a avut în vedere valoarea îmbunătățirilor efectuate de

reclamanți, care nu trebuie incluse în evaluare.

Or, aceste aspecte nu

reprezintă necercetarea fondului, în sensul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța de apel fiind obligată să analizeze ea însăși aceste aspecte, în

virtutea caracterului devolutiv al apelului.

În cadrul rejudecării

apelului formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a dispus

efectuarea unei expertize specialitatea construcții și evaluare proprietate

imobiliară având ca obiective – identificarea lucrărilor efectuate de

reclamanți pentru consolidarea și reamenajarea apartamentului în litigiu,

ținând seama de uzura normală a acestora precum și stabilirea valorii de piață

a apartamentului potrivit standardelor internaționale, valoare ce se va stabili

la data evicțiunii – 09 iunie 2008 și la data de 04 noiembrie 2008, conform

Legii nr. 1/2009, atât pentru construcție cât și pentru teren, în raport și de

coeficienții pozitivi și negativi.

Lucrarea de

specialitate a fost depusă la data de 22 ianuarie 2014 la dosarul cauzei, iar

pârâtul-apelant Ministerul Finanțelor Publice a formulat obiecțiuni legate de

modalitatea de evaluare a imobilului, cât și de împrejurarea că imobilul nu a

fost evaluat la data de 30 septembrie 1996, data achiziționării imobilului.

Obiecțiunile au fost

încuviințate în parte de instanță, mai puțin obiecția constând în evaluarea

imobilului la fața locului, întrucât în prezent imobilul este ocupat de un alt

proprietar.

La termenul de

judecată de la 23 aprilie 2014, Curtea, în raport de concluziile raportului de

expertiză cât și de răspunsul formulat de expert la obiecțiuni, a dispus

completarea raportului de expertiză cu stabilirea valorii imobilului la

momentul judecății, expertul efectuând un supliment al lucrării de specialitate

în acest sens.

Prin decizia civilă nr.

343 A din 29 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva încheierii de

ședință din 23 iunie 2011 și a sentinței civile nr. 1285 din 30 iunie 2011

pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. 238/3/2009,

în contradictoriu cu intimații-pârâți SC H.N. SA, D.A., Municipiul București

prin Primarul General și intimații-reclamanți S.T. și P.L.C.

A schimbat, în parte,

sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

la plata către reclamanți a sumei de 779.110 RON, reprezentând valoarea de

piață pentru apartamentul nr. 3 din str. R., sector 1, București.

A păstrat restul

dispozițiilor sentinței.

A respins cererea

intimatei reclamante P.L.C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prima critică

formulată vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice în cauză, critică ce se privește ca nefondată.

Calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este conferită de dispozițiile exprese

ale art. 50 alin. (2) și (3) raportat la art. 501 din Legea nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare. Aceste prevederi speciale derogă de la

dreptul comun conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel

încât în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de

piață al imobilului, prevederile C. civ. care reglementează obligația

vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337 C. civ.), fiind fără

relevanță din această perspectivă și faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu

a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare desființat.

Contrar celor

susținute de către apelantul-pârât, această obligație de dezdăunare a

cumpărătorului evins nu revine, în acest caz, vânzătorului (potrivit soluției

din dreptul comun), ci Ministerului Finanțelor Publice, întrucât legea specială

instituie prin norma derogatorie invocată, o subrogație legală a persoanei

debitorului obligat la restituirea prețului de piață; rațiunea adoptării de

către legiuitor a unei norme speciale este tocmai aceea de a edicta o altă

soluție față de cea consacrată deja de dreptul comun, normă care, prioritară

fiind, face inaplicabile dispozițiile dreptului comun în cauză.

Critica vizând neîndeplinirea

condițiilor impuse de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru

restituirea prețului de piață al imobilului este nefondată.

Conform deciziei de

casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că din coroborarea

dispozițiilor art. 48 alin. (2) și art. 501 din Legea nr. 10/2001 rezultă că

apelantul-pârât este obligat să suporte despăgubirile reprezentând valoarea de

piață a imobilului în structura pe care o avea la data achiziționării de către

chiriași, iar proprietarul este obligat să suporte sporul de valoare. Tot

conform considerentelor deciziei de casare, în valoarea despăgubirilor nu

trebuie să se regăsească suprafața de teren aferentă construcției dobândită în

baza legii.

Or, conform

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. – dezlegările asupra problemelor

de drept sunt obligatorii pentru judecători.

În raport de aceste

chestiuni de drept, cât și în raport de critica formulată de apelantul-pârât

vizând respingerea nelegală a obiecțiunilor împotriva raportului de expertiză

efectuat la instanța de fond, critică întemeiată, Curtea a dispus efectuarea

unei noi lucrări științifice, expertul numit în cauză efectuând două variante

de calcul a valorii de piață a imobilului, în ambele variante fiind scăzute

valoarea lucrărilor de îmbunătățire efectuate de reclamanți, cât și valoarea

terenului, conform deciziei de casare.

Datele de referință

au fost 09 iunie 2008, dată la care s-a pronunțat sentința civilă nr. 7811 din

09 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a stabilit că

imobilul în cauză a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, însă a

fost admisă acțiunea în revendicare împotriva intimaților-reclamanți, dată ce

este considerată de aceștia ca reprezentând momentul evicțiunii și data de 04

noiembrie 2008, dată la care respectiva hotărâre judecătorească a devenit

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1907 a Tribunalului București.

Curtea a reținut că

valoarea de piață pentru apartamentul în discuție este datorată reclamanților,

astfel cum a fost calculată la data de 04 noiembrie 2008 – dată la care titlul

de proprietate al reclamanților a fost desființat în mod irevocabil, această

dată reprezentând momentul evicțiunii conform dispozițiilor art. 50 alin. (21)

din Legea nr. 10/2001 ce face referire expresă la contractele de

vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Așadar, în raport de

dispozițiile art. 501 și art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, republicată,

pârâtul-apelant a fost obligat să plătească reclamanților suma de 779.110 RON,

reprezentând valoarea de piață pentru imobil la data de 04 noiembrie 2008 și nu

suma de 902.449 RON stabilită de instanța de fond, sens în care, în baza

dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a fost admis apelul formulat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește

cererea formulată de intimata-pârâtă P.L.C. pentru acordarea cheltuielilor de

judecată, Curtea a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., respingând cererea, întrucât aceasta este partea căzută în pretenții.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții S.T. și P.L.C. și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

1.

Recurenții-reclamanți S.T. și P.L.C. au solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii, în parte, a apelului

Ministerului Finanțelor Publice, schimbării în parte, a sentinței atacate în

sensul obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 211.500 euro

în echivalent RON la data plății, în loc de suma de 779.110 RON.

În esență, se susține

că instanța de apel a omologat valoarea prevăzută în raportul de expertiză

corespunzătoare datei de 04 noiembrie 2008, respectiv echivalentul sumei de

211.500 euro, adică 779.110 RON, la un curs valutar de 3,68 RON pentru 1 euro

valabil la acea dată.

Ceea ce se contestă

este faptul că în dispozitivul hotărârii pronunțate pârâtul este obligat la

plata sumei în RON, ceea ce este formal corect, dar neconsolidată în euro. O

astfel de soluție este nelegală pentru că face ca reclamanții să suporte în mod

nejustificat și mai ales inechitabil devalorizarea monetară, în condițiile în

care, la data plății, cursul RON - euro va putea fi și de 4,5 RON/euro. La data

formulării prezentului recurs cursul era de 4,42 RON/euro, față de 3,68 în data

de 04 noiembrie 2008, iar diferența între ceea ce s-a acordat și ceea ce

trebuia să se acorde este de 779.000 RON, față de 934.830 RON.

Nu se poate reține

nici că regula plăților pe teritoriul României este plata în RON. Desigur că

plata urmează a se face în toate cazurile în RON, conform prevederilor legale,

dar, asta nu împiedică instanța nici să pronunțe o hotărâre în RON -

echivalentul în RON a sumei de 211.500 euro la data pronunțării hotărârii, urmând

ca creditorul să o actualizeze în faza de executare, dacă este cazul, sau o

hotărâre de obligare a pârâtului de a achita suma de 211.500 euro în echivalent

RON la data plății.

Examinând recursul

declarat de reclamanți, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să

îl respingă, pentru considerentele ce succed:

Având în vedere

singura critică formulată de recurenții reclamanți, aceea că în dispozitivul

hotărârii atacate pârâtul a fost obligat la plata sumei reprezentând valoarea

de piață pentru imobil în RON, ci nu în euro, o astfel de soluție fiind

nelegală, în opinia recurenților reclamanți, pentru că face ca aceștia să

suporte în mod nejustificat și mai ales inechitabil devalorizarea monetară,

Înalta Curte constată că instanțele de fond acordând valoarea prețului de piață

în RON, și nu în euro, nu au făcut altceva decât să respecte întrutotul cererea

de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanți

și principiile procesului civil.

Prin urmare, prin

cererea de chemare în judecată formulată la data de 06 ianuarie 2009

reclamanții au solicitat, în mod expres, obligarea pârâților la plata sumei de

736.772 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului locuinței ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1996 și a lucrărilor

executate la imobilul situat în București, str. R., sector 1 pentru

consolidarea și reamenajarea acestuia.

Prin cererea

precizatoare și modificatoare formulată și depusă la dosar la data de 02

februarie 2009 reclamanții au solicitat, obligarea pârâților la plata sumei de

93.763 RON, reprezentând valoarea actualizată a prețului locuinței, precum și

la plata lucrărilor executate la imobilul situat în București, str. R., sector

1 pentru consolidarea și reamenajarea acestuia, în cuantum de 736.772 RON.

Nici cu ocazia

dezbaterilor purtate pe fondul cauzei (a se vedea încheierea de la termenul din

23 iunie 2011), reclamanții nu au solicitat acordarea sumei reprezentând

valoarea de piață pentru imobil în euro.

În consecință,

instanța de fond s-a pronunțat pe cererea reclamanților, astfel cum a fost

precizată și modificată, respectând întrutotul principiul disponibilității

părților în procesul civil și dreptul la apărare al acestora.

Mai mult, în apelul

declarat împotriva sentinței civile nr. 1285 din 30 iunie 2011, pronunțate de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, reclamanții nu au formulat critica

potrivit căreia este nelegală și netemeinică soluția privind obligarea

pârâtului la plata integrală a despăgubirilor pentru imobil în RON, ci nu în

euro.

Prin decizia nr. 104A

din 6 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

A admis apelul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței, pe care

a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Prin decizia civilă nr.

7290 din 28 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat în parte decizia

recurată și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului declarat de Ministerul

Finanțelor Publice. A menținut dispoziția din decizie referitoare la

respingerea apelului declarat de reclamanți.

În acest context se

constată că motivul de recurs formulat de recurenții reclamanți în ultimul

ciclu procesual, împotriva deciziei civile nr. 343 A din 29 septembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub aspectul că

greșit în dispozitivul hotărârii atacate pârâtul a fost obligat la plata sumei

în RON, ci nu în euro, soluție care ar fi nelegală pentru că face ca

reclamanții să suporte în mod nejustificat și mai ales inechitabil

devalorizarea monetară, este un motiv omisso medio, pentru că nu a fost

formulat și împotriva sentinței primei instanțe, pentru ca instanța de apel să

se fi pronunțat asupra acestuia și pentru ca instanța de recurs să poată

cenzura o asemenea dispoziție.

Nepronunțându-se

asupra acestui aspect, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive,

pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra unei chestiuni deduse

judecății.

Criticile care nu au

fost formulate în apel, la adresa sentinței primei instanțe, nu mai pot fi

formulate pentru prima dată în recurs, fiind așadar inadmisibile.

Prin urmare, fundamentarea

singurului motiv de critică invocat de recurenții reclamanți pe aplicarea

greșită a principiului reparației integrale, astfel cum aceștia au precizat cu

ocazia acordării cuvântului în dezbaterea recursurilor în cauză, este nefondată

și nu atrage incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În consecință, Înalta

Curte constată că instanța de apel nu a încălcat sau aplicat greșit legea în

cauză, ci a statuat exclusiv în limitele reînvestirii sale prin decizia de casare

și prin motivele de apel formulate, care au făcut obiectul rejudecării după

casare.

Concluzionând în

sensul că nu există motive de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte,

având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

București susține că hotărârea atacată este în parte netemeinică și nelegală (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), având în vedere următoarele considerente:

Hotărârea instanței

de apel este criticabilă întrucât instanța în mod greșit a menținut obligația

Ministerului Finanțelor Publice la plata diferenței dintre valoarea de piață și

prețul actualizat încasat de către reclamanți în condițiile în care această

instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

În primul rând,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului cu Primăria

Municipiului București prin mandatar este terț față de acesta, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate

de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. din vechiul C. civ., solicită să se

instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului

București prin mandatar, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în

prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului - Primăria Municipiului București, față de pretențiile

privind restituirea valorii prețului de piață pentru imobilul în cauză.

Nicidecum, nu poate

fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în

prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

De asemenea, se arătă

în continuare, că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea

nr. 1/2009 nu are calitate procesuală pasivă, întrucât pentru a fi aplicabile

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 este necesară îndeplinirea

cumulativă a două condiții: prima condiție este aceea ca aceste contracte să fi

fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a

doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Or, niciuna dintre

cele două condiții prevăzute imperativ de lege nu sunt îndeplinite în prezenta

cauză.

Prin urmare,

consideră recurentul pârât că instanța de apel trebuia să aibă în vedere faptul

că nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

către reclamanți cu Primăria Municipiului București prin mandatar și astfel nu

se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice.

În speță, condiția

referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare nu este

îndeplinită, având în vedere că reclamanții nu au făcut dovada că, contractul

de vânzare cumpărare ar fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

De asemenea, în ceea

ce privește cea de-a doua condiție prevăzută de lege, respectiv cea referitoare

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, în speță nu s-a făcut dovada bunei credințe a

reclamanților. Se apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, prin urmare

Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi obligat la restituirea diferenței

dintre valoarea de piață și prețul actualizat încasat de către reclamanți în

baza contractului de vânzare cumpărare.

O altă critică

privește suma stabilită de către expert, prin raportul de expertiză efectuat în

apel, în cuantum de 779.110 RON și care, în opinia recurentului, este

nejustificat de mare.

Se susține că

trebuiau avute în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009 unde se arată că stabilirea valorii de piață a

imobilelor se realizează conform Standardelor Internaționale de evaluare fiind

necesar a se avea în vedere anumite criterii.

Cu alte cuvinte,

instanța de apel ar fi trebuit să ceară expertului să stabilească valoarea de

piață a imobilului, folosind doar metodele agreate potrivit standardelor

internaționale, în vreme ce o formulare ambiguă, fără acoperire legală, precum

„valoare de circulație”, lasă loc de interpretări și poate „justifica”

folosirea altor metode de calcul, cu ocolirea standardelor internaționale.

În concret, obligația

de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a

imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.

112/1995.

Prin stabilirea

valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate

stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina

cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate

fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Având în vedere

motivele expuse se solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat,

modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, respingând

acțiunea, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate

procesuală pasivă și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând recursul

declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice București, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a

constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce

succed:

Prima critică

formulată în recurs vizează calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul

Finanțelor Publice în cauză, critică ce se privește ca nefondată.

În primul rând, trebuie

statuat asupra faptului că în mod corect instanța superioară de fond a apreciat

că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările

aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate.

Potrivit art. 50 din

Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009,

restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi

legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din același act normativ,

introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „Proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale

de evaluare”.

În condițiile în care

fondul extrabugetar menționat este constituit din prețul contractual, fără

nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („prețul de piață”)

rezultă că singura rațiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a

facilita accesul la despăgubiri echitabile foștilor proprietari care au

achiziționat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de

vânzare-cumpărare desființate ulterior ca urmare a recunoașterii în justiție a

dreptului de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv în perioada

regimului politic comunist.

Față de cele expuse

anterior, privind normele legale incidente în speță, legitimarea procesuală

pasivă a recurentului pârât rezultă ope legis și, față de legea specială

aplicabilă raportului juridic dedus judecății, sunt vădit neîntemeiate

susținerile recurentului pârât privind regulile din materia evicțiunii conform

dreptului comun – vechiul C. civ. care ar trebui avute în vedere la stabilirea

despăgubirii cuvenite cumpărătorilor deposedați de imobil.

Calitatea procesuală

a Ministerului Finanțelor Publice se justifică în temeiul legii, respectiv a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Raportat la aceste

dispoziții legale, participarea în proces a Ministerului nu se fundamentează pe

ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar,

în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

O altă problemă de

drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

care face vorbire despre „contractele ce au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile”, text de lege ce are în vedere, atunci

când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri judecătorești

în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea

imobilului.

Așadar, toată această

analiză a întrunirii cerințelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin

raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea

judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost

desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în

vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de față,

s-a reținut corect că prin sentința civilă nr. 7811 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia nr. 1907

din 4 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții

au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie

foștilor proprietari. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că

reclamanții au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar,

situație care a dus la acordarea preferinței titlului exhibat de fostul proprietar,

dar nu s-a reținut reaua credință a reclamanților sau încălcarea cerințelor

Legii nr. 112/1995.

Trebuie observat că

din considerentele deciziei arătate rezultă în mod clar că instanța care a

pronunțat-o a reținut valabilitatea titlurilor de proprietate, premisă

obligatorie pentru compararea acestora în cadrul revendicării deduse judecății,

apreciindu-se totodată că, nefiind învestită cu o acțiune privind constatarea

nulității absolute a contractelor, nu pot fi luate în discuție aspectele legate

de buna-credință a cumpărătorilor, „care conduce la menținerea actelor

încheiate cu respectarea acestui principiu”, astfel încât, cu atât mai mult

aspectele invocate de recurentul pârât referitoare la atitudinea subiectivă a

cumpărătorilor imobilelor - apartamente, reclamanții în speță, nu pot fi

primire în cadrul prezentei analize.

În contextul acestor

considerente, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001,

reclamanții fiind îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului

litigios.

În ceea ce privește

criticile vizând supraevaluarea imobilului prin expertiza tehnică efectuată în

apel, Curtea, în aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., conform căruia

instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le

consideră necesare pentru soluționarea cauzei, a dispus completarea

probatoriului administrat în cauză cu o nouă expertiză tehnică privind

evaluarea imobilului în litigiu.

Înalta Curte urmează

a înlătura toate susținerile recurentului referitoare la îmbogățirea fără justă

cauză a reclamanților prin indemnizarea acestora din urmă la valoarea de piață

actuală a imobilului, cu toate că prețul de achiziție achitat de cumpărători a

fost mult inferior valorii de piață de la acel moment, fiind evident că aceste

afirmații sunt contrare textului legal incident raportului juridic dedus

judecății mai sus-menționat.

Înalta Curte constată

din această perspectivă că finalitatea normei speciale incidente în materia

stabilirii acestor despăgubiri cuprinsă în Legea nr. 10/2001, așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, a fost, în ipoteza de față, aceea de a se

asigura celor deposedați de un „bun” (în sensul Protocolului nr. 1 adițional

CEDO și jurisprudenței Curții Europene relevante) deținut anterior conform unor

titluri de proprietate valabile, o despăgubire reală și efectivă, echivalentă

cu valoarea de piață a bunului respectiv la momentul stabilirii acestor

dezdăunări.

În ceea ce privește

solicitarea de analiză a concluziilor raportului de expertiză întocmit în faza

devolutivă a apelului prin prisma apărărilor formulate de pârât în cauză,

Înalta Curte a reținut că expertul judiciar a evaluat imobilul la suma de

779.110 RON, reprezentând valoarea de piață la data de 04 noiembrie 2008 (data

rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de revendicare) și nu la suma

de 902.449 RON stabilită de prima instanță de fond. Această valoare este

evident inferioară celei reținută de tribunal, fiind scăzute valoarea terenului

aferent imobilului vândut și valoarea lucrărilor de îmbunătățire, conform

obiectivelor stabilite de instanța de apel, în rejudecare, prin încheierea de

ședință din data de 30 iunie 2014, urmare încuviințării obiecțiunilor formulate

de apelantul pârât în cauză.

Prin urmare, sub

acest aspect, nu este aplicabil art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care se referă

exclusiv la interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în speță și nu la

interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie a hotărârii

atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. și nu intră în

atribuțiile instanței de recurs.

În consecință, se

constată că nu sunt incidente în recurs motive de modificare a hotărârii

atacate, situație în care Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții S.T. și P.L.C. și de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

București împotriva deciziei civile nr. 343 A din 29 septembrie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 ianuarie 2015.