ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5063/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5063/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub

nr. 20625/3/2008, la data de 29 mai 2008, reclamanții J.G. și J.V.D.L., au solicitat

în contradictoriu cu intimații Municipiul București prin Primar General, SC F. SA

și Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea pârâților la plata, cu titlul de

despăgubiri, a echivalentului valorii de circulație (de piață) – calculată în funcție

de prețurile care se practică pe piața actuală, a apartamentului nr. 2, situat in

București, strada C., care le-a fost vândut de Primăria Municipiului București,

prin SC F. SA, la data de 20 ianuarie 1997.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat

că, la data de 20 ianuarie 1997, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul

menționat mai sus, pe care îl dețineau cu chirie.

Cu privire la încheierea actului de vânzare-cumpărare

au arătat că au depus cererea de cumpărare a apartamentului în care locuiau cu chirie

și au semnat actul de înstrăinare a acestuia numai după ce vânzătorul i-a asigurat

că imobilul oferit spre vânzare constituie proprietate de stat, nu este revendicat,

iar validitatea titlului și posesia statului nu au fost contestate, nu s-a formulat

opunere la vânzarea locuinței către chiriași, iar Primăria Municipiului București,

Primăria sectorului 2 București, SC F. SA și Comisia de aplicarea a Legii nr. 112/1995

au confirmat împrejurarea că, pe rolul instanțelor judecătorești, nu se află vreun

proces al cărui obiect să-l constituie revendicarea imobilului aflat – la data vânzării

– în patrimoniul statului.

Având convingerea că statul este unicul

proprietar al apartamentului care li se vinde, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare

cu desăvârșită și necontestată buna-credință și și-au îndeplinit principala obligație,

de plată a prețului către vânzători, au trecut la executarea lucrărilor de consolidare,

modernizare și conservare a locuinței.

După mai bine de cinci ani au fost chemați

în judecată de numita L.S. pentru a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie

locuința pe care o cumpăraseră, motivat de faptul că a aparținut tatălui său și

a fost preluată abuziv de stat.

Reclamanții au mai arătat că instanțele

judecătorești au admis acțiunea în revendicare formulată de L.S., stabilind definitiv

și irevocabil că apartamentul ce le-a fost vândut de stat se afla, la data înstrăinării,

în patrimoniul statului, fără titlu valabil, iar titlul reclamantei este preferabil

titlului reclamanților.

Față de cele de mai sus au solicitat, în

conformitate cu prevederile art. 1337 și urm. C. civ., să se constate că au deschisă

calea acțiunii în dezdăunare bazată pe garanția contra evicțiunii și să se dispună

ca pârâții să fie obligați să-i despăgubească integral pentru pagubele cauzate prin

pierderea dreptului de proprietate asupra apartamentului.

Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a

acestui minister.

Prin sentința civilă nr. 904 din 15 iunie

2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis, în parte, acțiunea reclamanților și a obligat pe

pârâtul Municipiul București să plătească reclamanților suma de 642.081 euro, echivalent

în lei la data plății, reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului

apartament nr. 2 situat în București, strada C.; a respins cererea formulată în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC F. SA, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pe

pârâtul Municipiul București să plătească reclamanților suma de 29.866,52 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert).

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut urmatoarele:

Prin contractul de vânzare–cumpărare din

20 ianuarie 1997, reclamanții au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul

de proprietate asupra apartamentului nr. 2 situat în București, strada C., sector

2.

Prin sentința civilă. nr. 3989 din 10 mai

2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a

fost admisă acțiunea în revendicare formulată de L.S., reclamanții fiind obligați

să lase acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul.

În cauza de față, reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la plata contravalorii de circulație a imobilului ce a format

obiectul contractului de vânzare–cumpărare, valoare precizată în urma efectuării

raportului de expertiză la suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății.

Obligația de garanție pentru evicțiune,

astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 1337 și urm. C. civ., reprezintă

un efect al contractului de vânzare–cumpărare, concretizat în obligația pe care

vânzătorul și-o asumă față de cumpărător de a asigura liniștita folosință a bunului

cumpărat, cu toate cele trei etape pe care le cunoaște și anume, de a se abține

de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosințe, de a-l

proteja pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terți (prin

eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) și, în ultimă instanță,

obligația de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 C.

civ., atunci când acesta este evins de un terț, prin pierderea dreptului de proprietate,

al unui dezmembrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării acestui drept.

Obligația de garanție pentru evicțiune

există dacă sunt întrunite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de

drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării, iar această cauză să nu fi fost

cunoscută de cumpărător.

Aceste trei condiții sunt îndeplinite.

Tulburarea de drept pe care au suferit-o reclamanții este reprezentată de admiterea

prin sentința civilă nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București,

rămasă definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare promovată de L.S.

Cauza evicțiunii este anterioară vânzării

și este reprezentată de preluarea abuzivă a apartamentului ce face obiectul contractului

de vânzare–cumpărare, din patrimoniul autorilor lui L.S. în proprietatea statului,

în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Și ultima condiție pentru angajarea răspunderii

pentru evicțiune este îndeplinită, reclamanții necunoscând cauza evicțiunii.

Așadar, vânzătorul poate fi obligat să

restituie integral prețul plătit de cumpărători, precum și diferența între preț

și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și

data producerii evicțiunii. La acestea se pot adăuga cheltuielile necesare, făcute

pentru conservarea bunului, și cele utile, care sporesc valoarea lui, în măsura

în care acestea nu au fost incluse în sporul de valoare al bunului până la momentul

evicțiunii, restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care

a rezultat evicțiunea, cheltuielile contractului.

Cum reclamanții au cerut doar valoarea

de circulație a bunului, instanța s-a limitat numai la analiza acestei pretenții,

stabilind, potrivit concluziilor raportului de expertiză, la data introducerii prezentei

acțiuni, valoarea de circulație a bunului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare

de 642.081 euro.

C

ât

privește cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Reclamanții au dedus judecății raportul

obligațional născut din contractul de vânzare– cumpărare, raport în care s-ar regăsi

obligația de garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al subiectului activ

al acestui raport, de a fi despăgubit.

Este adevărat că, în analiza acestui raport

juridic trebuie verificat dacă reglementările cuprinse în dispozițiile art. 13 din

Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot conduce la o altă

soluție, respectiv de a aprecia că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

sau Ministerul Finanțelor Publice sunt cei ținuți să îi dezdăuneze pe cumpărători.

Mai exact, trebuie analizat dacă reglementările

anterior menționate au caracterul unor norme speciale, care se vor aplica cu prioritate,

față de dispozițiile generale reglementate în C. civ.

Sub acest aspect, s-a apreciat că, între

normele ce reglementează evicțiunea și cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind

fondul extrabugetar, precum și dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

nu se instituie un raport de la general la special, care să fi impus interpretarea

„specialia generalibus derogant”. Pentru a reține această concluzie, s-a avut în

vedere că, din cuprinsul celor două norme

[

art.

13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001], nu rezultă

că acestea reglementează obligația de garanție împotriva evicțiunii sau măcar calitatea

de debitor al unei astfel de obligații. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul

extrabugetar alimentat, printre altele, din prețul contractelor de vânzare–cumpărare

încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001

stabilește că plata prețului de piață al imobilelor se va face de Ministerul Finanțelor

Publice din acest fond extrabugetar. Formularea utilizată de legiuitor „restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) (…) se face de către Ministerul

Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995” nu are semnificația unei norme speciale derogatorii

de la dreptul comun, prin care este schimbat debitorul obligației de garanție. Dimpotrivă,

este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care prețurile plătite vor fi

restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice, era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată

din acest fond.

Un argument în plus al acestui raționament

este și faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă întreaga întindere ce poate rezulta

din angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, astfel cum aceasta este

reglementată de dispozițiile art. 1341 C. civ., și care cuprinde, în afara prețului,

fructele întoarse proprietarului, spezele instanței, daune–interese și spezele contractului

de vânzare–cumpărare.

Nu în ultimul rând s-a reținut că nu trebuie

făcută o confuzie între Statul Român și Ministerul Finanțelor Publice.

Statul Român este o persoană juridică distinctă,

care acționează prin Ministerul Finanțelor Publice, iar, pe de altă parte, Ministerul

Finanțelor Publice este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care poate

acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român. Din perspectiva

dispozițiilor legale ce interesează în cauza de față este de menționat că dispozițiile

art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează

Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului

extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului Român.

Față de admiterea excepției lipsei calității

procesuale pasive a SC F. SA, prin încheierea de la termenul din 20 octombrie 2008,

s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel

pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

În esență, s-a susținut că, în mod greșit,

s-a reținut că are calitate procesuală pasivă, că restituirea prețului se face de

către Ministerul Finanțelor Publice și a invocat lipsa calității procesuale pasive

raportat la Legea nr. 112/1995 art. 13, O.U.G. nr. 184/2002 și Legea nr. 1/2009

art. 50 alin. (3) și art. 50

1

.

Prin

decizia nr. 183/A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

s-a admis apelul declarat de pârât, s-a

schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și s-a respins acțiunea ca atare,

față de acest pârât.

A fost obligat Ministerul Finanțelor Publice

la plata valorii de piață a imobilului și au fost menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a reținut următoarele:

În speță, pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, nu a acționat ca un vânzător, în sensul art. 1294 și urm.

C. civ. (pentru a răspunde pentru evicțiune), pentru că un element important în

vânzare–cumpărare și anume prețul, nu a intrat în patrimoniul său.

Imobilul s-a aflat în administrare sa (dar

nu ca proprietar, care era Statul Român), în cazul legilor speciale de reparațiune

(Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009), el acționând „de iure”

ca vânzător (la rândul său dând delegație altei unități subordonate), prețul intrând

în patrimoniul altei unități.

Chiar dacă se reține că apelantul nu are

calitate procesuală pasivă, prețul plătit trebuie restituit, însă nu la „valoarea

de piață, la data plății”, ci numai la valoarea de piață a imobilului, urmând a

fi recuperat de la cel care l-a încasat efectiv, respectiv de la Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin încheierea din Camera de Consiliu,

de la 16 septembrie 2010, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată

în dispozitivul deciziei menționate, s-a dispus îndreptarea acestei erori, în sensul

menționării valorii de piață a imobilului ca fiind de 642.081 euro, echivalent în

lei la data plății.

Împotriva deciziei au declarat recurs

reclamanții J.V.D.L. și J.G. și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală

a Finanțelor Publice București.

Reclamanții, prin recursul întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., au solicitat modificarea, în parte,

a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de 642.081 euro, precum și a cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel

a analizat mai mult decât ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate de Municipiul

București.

Astfel, s-a arătat că, deși a fost invocat

un singur motiv, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului București,

instanța de apel a analizat această excepție procedurală prin raportare la valoarea

de piață a imobilului, deși valoarea nu a fost contestată.

În susținerea celui de al doilea motiv

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că

instanța de apel a omis a preciza cuantumul valorii pe care pârâtul este obligat

să-l plătească, făcând astfel ca dispozitivul hotărârii atacate să nu fie lămurit.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, a solicitat,

prin recursul întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

admiterea căii de atac pentru lipsa calității sale procesuale pasive și pe fond,

respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă și în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În susținerea motivului de recurs, recurentul-pârât

a arătat că, în mod greșit, a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata

valorii de piață a imobilului din moment ce această instituție a fost chemată în

judecată în calitate de reprezentat al Statului Român și nu în nume propriu, încălcându-se

astfel principiul disponibilității.

S-a mai arătat că, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

asupra imobilului, că acesta este un terț depozitar al fondului extrabugetar în

care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București și că, în raport

de dispozițiile art. 1337 și art. 1341 C. civ., răspunderea pentru evicțiune aparține

vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului București, prin mandatar SC F. SA.

În susținerea excepției invocate a mai

arătat că art. 50 din Legea nr. 10/2001 stabilește condițiile în care Ministerul

Finanțelor Publice, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, poate

fi obligat eventul la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață, or,

în speță, dispozițiile acestui art. nu sunt aplicabile.

În final s-a arătat că, nici în urma modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, nu poate fi reținută calitatea sa

procesuală pasivă, pentru că cea de-a doua condiție, respectiv anularea contractului

de vânzare-cumpărare, nu s-a realizat, prin hotărârea definitivă și irevocabilă

a fost admisă doar acțiunea în revendicare asupra imobilului în litigiu.

Deși recurenții invocă motivele de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., cauza va fi analizată

din prisma motivului de ordine publică invocat din oficiu de instanță, cu referire

la nemotivarea deciziei recurate, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Raportat la acest motiv de ordine publică,

ambele recursuri sunt fondate pentru următoarele considerente:

Conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept ce au formulat convingerea

instanței, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În cazul deciziei pronunțate în apel, instanța

trebuia să răspundă argumentat la toate motivele căii de atac exercitate, raportând

cele reținute în fapt la dispozițiile legale incidente.

În speță, Curtea nu a respectat cerințele

unei motivări corespunzătoare art. 261 pct. 5 C. proc. civ., deoarece nu a verificat

calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului București, reprezentat de Primarul

General, raportat la susținerile apelantului-pârât și nu a arătat cărei dispoziții

legale dintre cele invocate de apelant i-a dat eficiență în considerarea lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București.

În plus, în analiza apelului nu a avut

în vedere momentul introducerii acțiunii, respectiv 29 mai 2008, care se plasează

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, precum și temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, care îl constituie garanția vânzătorului pentru evicțiune,

în temeiul art. 1337 și urm. C. civ., temei nemodificat de reclamanți în dosarul

primei instanțe.

Instanța de apel nu a verificat legitimarea

procesuală a apelantului-pârât Municipiul București, respectiv a Ministerului Finanțelor

Publice, din perspectiva acestor două elemente, rezumându-se doar la simpla afirmație

că prețul a fost încasat și trebuie restituit de către Ministerul Finanțelor Publice.

Lipsa de motivare echivalează cu necercetarea

motivelor de apel, făcând imposibil controlul judiciar al instanței de recurs asupra

legalității deciziei.

Ca atare, prezenta instanță va admite recursurile,

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat

de pârâtul Municipiul București la aceeași instanță, urmând ca aceasta să răspundă

argumentat criticilor apelantului, să precizeze dacă pârâtul Municipiul București

justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza de față, în raport de legea incidentă,

în vigoare la data introducerii acțiunii și de temeiul juridic invocat de reclamanți,

respectiv garanția vânzătorului pentru evicțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții

J.V.D.L. și J.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 183/A

din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la

16 septembrie 2010.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la instanța de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10

iunie 2011.