ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5063/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5063/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 20625/3/2008, la data de

29 mai 2008, reclamanții J.G. și J.V.D.L., au solicitat în contradictoriu cu

intimații Mun. București prin Primar General, SC F. SA și M.E.F., obligarea

pârâților la plata, cu titlul de despăgubiri, a echivalentului valorii de

circulație (de piață) - calculată în funcție de prețurile care se practica pe

piața actuală, a apartamentului  situat in București, sector 2, care le-a fost

vândut de Primăria Mun. București, prin SC F. SA, la data de 20 ianuarie 1997.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, la data de 20 ianuarie 1997, au cumpărat, în baza

Legii nr. 112/1995, apartamentul menționat mai sus, pe care îl dețineau cu

chirie.

Cu privire la

încheierea actului de vânzare cumpărare au arătat că au depus cererea de

cumpărare a apartamentului în care locuiau cu chirie și au semnat actul de

înstrăinare a acestuia numai după ce vânzătorul i-a asigurat că imobilul oferit

spre vânzare constituie proprietate de stat, nu este revendicat, iar

validitatea titlului și posesia statului nu au fost contestate, nu s-a formulat

opunere la vânzarea locuinței către chiriași, iar Primăria Mun. București,

Primăria Sector 2 București, SC F. SA și Comisia de aplicarea a Legii nr. 112/1995

au confirmat împrejurarea că, pe rolul instanțelor judecătorești, nu se află

vreun proces al cărui obiect să-1 constituie revendicarea imobilului aflat — la

data vânzării - în patrimoniul statului.

Având

convingerea că statul este unicul proprietar al apartamentului care li se

vinde, au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu desăvârșită și

necontestată buna credință și și-au îndeplinit principala obligație, de plată a

prețului către vânzători, au trecut la executarea lucrărilor de consolidare,

modernizare și conservare a locuinței.

După mai bine

de cinci ani au fost chemați în judecată de numita L.S. pentru a-i lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie locuința pe care o cumpăraseră,

motivat de faptul că a aparținut tatălui său și a fost preluată abuziv de stat.

Reclamanții au

mai arătat că instanțele judecătorești au admis acțiunea în revendicare

formulată de L.S., stabilind definitiv și irevocabil că apartamentul ce le-a

fost vândut de stat se afla, la data înstrăinării, în patrimoniul statului,

fără tidu valabil, iar titlul reclamantei este preferabil tidului

reclamanților.

Față de

cele de mai sus au solicitat, în conformitate cu prevederile art. 1337 și

următoarele C. civ., să se constate că au deschisă calea acțiunii în dezdăunare

bazată pe garanția contra evicțiunii și să se dispună ca pârâții să fie

obligați să-i despăgubească integral pentru pagubele cauzate prin pierderea

dreptului de proprietate asupra apartamentului.

Pârâtul M.E.F.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În

motivarea întâmpinării, pârâtul M.E.F. a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a acestui minister.

Prin sentința civilă nr. 904 din 15 iunie 2009, Tribunalul București,

secția a

IV-a civilă,

a admis, în parte, acțiunea reclamanților

și a obligat pe pârâtul Mun. București să plătească reclamanților suma de

642.081 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând echivalentul

valorii de circulație a imobilului situat în București, sector 2; a respins

cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.E.F.,

ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC F. SA, ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a

obligat pe pârâtul Mun. București să plătească reclamanților suma de 29.866,52

lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert).

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele:

Prin

contractul de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997 reclamanții au dobândit,

în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului situat

în București, sector 2.

Prin sentința

civilă, nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, rămasă

definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de L.S.,

reclamanții fiind obligați să lase acesteia, în deplină proprietate și

liniștită posesie, apartamentul.

În cauza de

față, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii de

circulație a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare -

cumpărare, valoare precizată în urma efectuării raportului de expertiză la suma

de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății.

Obligația

de garanție pentru evicțiune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 1337

și următoarele C. civ., reprezintă un efect al contractului de vânzare -

cumpărare, concretizat în obligația pe care vânzătorul și-o asumă față de

cumpărător de a asigura liniștita folosință a bunului cumpărat, cu toate cele

trei etape pe care le cunoaște și anume, de a se abține de la orice fapt

personal care ar putea aduce atingere acestei folosințe, de a-l proteja pe

cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terți (prin

eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) și, în ultimă

instanță, obligația de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art.

1341 C. civ., atunci când acesta este evins de un terț, prin pierderea

dreptului de proprietate, al unui dezmembrământ al acestuia sau doar prin

limitarea exercitării acestui drept.

Obligația

de garanție pentru evicțiune există dacă sunt întrunite următoarele condiții:

să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evictiunii să fie anterioară

vânzării, iar această cauză să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Aceste trei

condiții sunt îndeplinite. Tulburarea de drept pe care au suferit-o reclamanții

este reprezentată de admiterea prin sentința civilă nr. 3989 din 10 mai 2006 a

Judecătoriei Sect. 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a acțiunii în

revendicare promovată de L.S.

Cauza

evictiunii este anterioară vânzării și este reprezentată de preluarea abuzivă a

apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare, din

patrimoniul autorilor lui L.S. în proprietatea statului, în temeiul Dec. nr. 92/1950.

Și

ultima condiție pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune este îndeplinită,

reclamanții necunoscând cauza evictiunii.

Așadar,

vânzătorul poate fi obligat să restituie integral prețul plătit de cumpărători

precum și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între

momentul încheierii contractului și data producerii evictiunii. La acestea se

pot adăuga cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului, și cele

utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost incluse

în sporul de valoare al bunului până la momentul evictiunii, restituirea

cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat

evicțiunea, cheltuielile contractului.

Cum

reclamanții au cerut doar valoarea de circulație a bunului, instanța s-a

limitat numai la analiza acestei pretenții, stabilind, potrivit concluziilor

raportului de expertiză, la data introducerii prezentei acțiuni, valoarea de

circulație a bunului ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare

de 642.081 euro.

Cât

privește cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., a

fost respinsă ca neîntemeiată,

pentru

următoarele considerente: Reclamanții au dedus judecății raportul obligațional

născut din contractul de vânzare - cumpărare, raport în care s-ar regăsi

obligația de garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al subiectului

activ al acestui raport, de a fi despăgubit.

Este adevărat

că, în analiza acestui raport, juridic trebuie verificat dacă reglementările

cuprinse în dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 pot conduce la o altă soluție, respectiv de a aprecia că

Statul Român, prin M.F.P., sau M.F.P. sunt cei ținuți să îi dezdăuneze pe

cumpărători.

Mai exact,

trebuie analizat dacă reglementările anterior menționate au caracterul unor

norme speciale, care se vor aplica cu prioritate, față de dispozițiile generale

reglementate în C. civ.

Sub

acest aspect, s-a apreciat că, între normele ce reglementează evicțiunea și

cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum și

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport

de la general la special, care să fi impus interpretarea „specialia generalibus

derogant". Pentru a reține această concluzie, s-a avut în vedere că, din

cuprinsul celor două norme (art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001), nu rezultă că acestea reglementează obligația de

garanție împotriva evicțiunii sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de

obligații. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar

alimentat, printre altele, din prețul contractelor de vânzare - cumpărare

încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001

stabilește că plata prețului de piață al imobilelor se va face de M.F.P. din

acest fond extrabugetar. Formularea utilizată de legiuitor „restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2)

1

(...) se face de către M.F.P.,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995"

nu are semnificația unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun, prin

care este schimbat debitorul obligației de garanție. Dimpotrivă, este o

reglementare prin care s-a arătat sursa din care prețurile plătite vor fi

restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la

dispoziția M.F.P., era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din

acest fond.

Un argument în

plus al acestui raționament este și faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă

întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea răspunderii vânzătorului

pentru evicțiune, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 1341

C. civ., și care cuprinde, în afara prețului, fructele întoarse proprietarului,

spezele instanței, daune - interese și spezele contractului de vânzare -

cumpărare.

Nu în

ultimul rând s-a reținut că nu trebuie făcută o confuzie între Statul Român si

M.F.P.

Statul

Român este o persoană juridică distinctă, care acționează prin M.F.P., iar, pe

de altă parte, M.F.P. este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care

poate acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului

Român. Din perspectiva dispozițiilor legale ce interesează în cauza de față

este de menționat că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 vizează M.F.P., în nume propriu, în calitatea sa de

titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului

Român.

Față de

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA, prin

încheierea de la termenul din 20 octombrie 2008, s-a respins cererea formulată

în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Mun. București, prin

Primarul General.

În esență, s-a susținut

că, în mod greșit, s-a reținut că are calitate procesuală pasivă, că

restituirea prețului se face de către M.F.P. și a invocat lipsa calității

procesuale pasive raportat la Legea nr. 112/1995 art. 13, O.U.G. nr. 184/2002

și Legea nr. 1/2009 art. 50 alin (3) și art. 50

1

.

Prin Decizia nr.

183/ A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

s-a admis apelul declarat de pârât,

s-a schimbat, în parte, sentința

apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Mun. București și s-a respins acțiunea ca atare, față de acest pârât.

A fost obligat

M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului și au fost menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

În speță,

pârâtul Mun. București, prin Primarul General, nu a acționat ca un vânzător, în

sensul art. 1294 și următoarele C. civ. (pentru a răspunde pentru evicțiune),

pentru că un element important în vânzare - cumpărare și anume prețul, nu a

intrat în patrimoniul său.

Imobilul s-a

aflat în administrare sa (dar nu ca proprietar, care era Statul Român), în

cazul legilor speciale de reparațiune (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și

Legea nr. 1/2009), el acționând „de iure" ca vânzător (la rândul său dând

delegație altei unități subordonate), prețul intrând în patrimoniul altei

unități.

Chiar dacă se

reține că apelantul nu are calitate procesuală pasivă, prețul plătit trebuie

restituit, însă nu la „valoarea de piață, la data plății" ci numai la

valoarea de piață a imobilului, urmând a fi recuperat de la cel care l-a

încasat efectiv, respectiv de la M.F.P.

Prin

încheierea din Camera de Consiliu, de la 16 septembrie 2010, s-a admis cererea

de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei

menționate, s-a dispus îndreptarea acestei erori, în sensul menționării valorii

de piață a imobilului ca fiind de 642.081 euro, echivalent în lei la data

plății.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții J.V.D.L.

si

J.G. si pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P., București.

Reclamanții,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., au

solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării

pârâtului M.F.P. la plata sumei de 642.081 euro,precum și a cheltuielilor de

judecată.

În

susținerea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.,

recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a analizat mai mult decât

ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate de Mun. București.

Astfel,

s-a arătat că, deși a fost invocat un singur motiv, cu privire la calitatea

procesuală pasivă a Mun. București, instanța de apel a analizat această

excepție procedurală prin raportare la valoarea de piață a imobilului, deși valoarea

nu a fost contestată.

În

susținerea celui de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 c. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel a omis a preciza cuantumul

valorii pe care pârâtul este obligat să-l plătească, făcând astfel ca

dispozitivul hotărârii atacate să nu fie lămurit.

Pârâtul Statul

Român, prin M.F.P., reprezentat de

D.G.F.P.,

București,

a solicitat, prin recursul întemeiat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., admiterea căii de atac pentru lipsa calității sale procesuale

pasive și, pe fond, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă și, în subsidiar, respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

În susținerea

motivului de recurs, recurentul pârât a arătat că, în mod greșit, a fost

obligat M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului din moment ce această

instituție a fost chemată în judecată în calitate de reprezentat al Statului

Român și nu în nume propriu, încălcându-se astfel principiul disponibilității.

S-a mai arătat

că, Statul Român prin M.F.P., nu a fost parte la încheierea contractului de

vânzare cumpărare asupra imobilului, că acesta este un terț depozitar al

fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Mun.

București și că, în raport de dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ.,

răspunderea pentru evicțiune aparține vânzătorului, respectiv Primăriei Mun.

București, prin mandatar SC F. SA.

Î

n susținerea excepției invocate a mai

arătat că art. 50 din Legea nr. 10/2001 stabilește condițiile în care M.F.P.

iar nu Statul Român prin M.F.P., poate fi obligat eventul la restituirea

prețului actualizat la valoarea de piață, or, în speță, dispozițiile acestui

articol nu sunt aplicabile.

În final s-a

arătat că, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009,

nu poate fi reținută calitatea sa procesuală pasivă, pentru că cea de-a doua

condiție, respectiv anularea contractului de vânzare cumpărare, nu s-a

realizat, prin hotărârea definitivă și irevocabilă a fost admisă doar acțiunea

în revendicare asupra imobilului în litigiu.

Deși

recurenții invocă motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6

și 9 c. proc. civ. cauza va fi analizată din prisma motivului de ordine publică

invocat din oficiu de instanță, cu referire la nemotivarea deciziei recurate,în

condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Raportat la

acest motiv de ordine publică, ambele recursuri sunt fondate pentru următoarele

considerente:

Conform art. 261

pct 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept

ce au formulat convingerea instanței, cât și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

În cazul

deciziei pronunțate în apel, instanța trebuia să răspundă argumentat la toate

motivele căii de atac exercitate, raportând cele reținute în fapt la

dispozițiile legale incidente.

În speță,

Curtea nu a respectat cerințele unei motivări corespunzătoare art. 261 pct. 5

C. proc. civ. deoarece nu a verificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului

Mun. București, reprezentat de Primarul General, raportat la susținerile

apelantului pârât și nu a arătat cărei dispoziții legale dintre cele invocate de

apelant i-a dat eficiență în considerarea lipsei calității procesuale pasive a

Mun. București.

În plus, în

analiza apelului nu a avut în vedere momentul introducerii acțiunii, respectiv

29 mai 2008, care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009,

precum și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, care îl constituie

garanția vânzătorului pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 și urm. C. civ.,

temei nemodificat de reclamanți în dosarul primei instanțe.

Instanța de

apel nu a verificat legitimarea procesuală a apelantului pârât Mun. București,

respectiv a M.F.P., din perspectiva acestor două elemente, rezumându-se doar la

simpla afirmație că prețul a fost încasat și trebuie restituit de către M.F.P.

Lipsa de

motivare echivalează cu necercetarea motivelor de apel, făcând imposibil

controlul judiciar al instanței de recurs asupra legalității deciziei.

Ca

atare, prezenta instanță va admite recursurile, va casa decizia recurată și va

trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Mun. București la

aceeași instanță, urmând ca aceasta să răspundă argumentat criticilor

apelantului, să precizeze dacă pârâtul Mun. București justifică legitimarea

procesuală pasivă în cauza de față, în raport de

legea incidență, în vigoare la data introducerii acțiunii

și de temeiul juridic invocat de reclamanți, respectiv garanția vânzătorului

pentru evicțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de reclamanții J.V.D.L. și J.G. și pârâtul Statul Român prin

M.F.P. reprezentat de D.G.F.P., București împotriva Deciziei nr. 183/ A din 11

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de

la 16 septembrie 2010.

Casează

decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2011.