ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5063/2011

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 20625/3/2008, la data de 29 mai 2008, reclamanții J.G. și J.V.D.L., au solicitat în contradictoriu cu intimații Mun. București prin Primar General, SC F. SA și M.E.F., obligarea pârâților la plata, cu titlul de despăgubiri, a echivalentului valorii de circulație (de piață) - calculată în funcție de prețurile care se practica pe piața actuală, a apartamentului situat in București, sector 2, care le-a fost vândut de Primăria Mun. București, prin SC F. SA, la data de 20 ianuarie 1997. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 20 ianuarie 1997, au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul menționat mai sus, pe care îl dețineau cu chirie.

Cu privire la încheierea actului de vânzare cumpărare au arătat că au depus cererea de cumpărare a apartamentului în care locuiau cu chirie și au semnat actul de înstrăinare a acestuia numai după ce vânzătorul i-a asigurat că imobilul oferit spre vânzare constituie proprietate de stat, nu este revendicat, iar validitatea titlului și posesia statului nu au fost contestate, nu s-a formulat opunere la vânzarea locuinței către chiriași, iar Primăria Mun. București, Primăria Sector 2 București, SC F. SA și Comisia de aplicarea a Legii nr. 112/1995 au confirmat împrejurarea că, pe rolul instanțelor judecătorești, nu se află vreun proces al cărui obiect să-1 constituie revendicarea imobilului aflat — la data vânzării - în patrimoniul statului.

Având convingerea că statul este unicul proprietar al apartamentului care li se vinde, au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu desăvârșită și necontestată buna credință și și-au îndeplinit principala obligație, de plată a prețului către vânzători, au trecut la executarea lucrărilor de consolidare, modernizare și conservare a locuinței. După mai bine de cinci ani au fost chemați în judecată de numita L.S. pentru a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie locuința pe care o cumpăraseră, motivat de faptul că a aparținut tatălui său și a fost preluată abuziv de stat. Reclamanții au mai arătat că instanțele judecătorești au admis acțiunea în revendicare formulată de L.S., stabilind definitiv și irevocabil că apartamentul ce le-a fost vândut de stat se afla, la data înstrăinării, în patrimoniul statului, fără tidu valabil, iar titlul reclamantei este preferabil tidului reclamanților.

Față de cele de mai sus au solicitat, în conformitate cu prevederile art. 1337 și următoarele C. civ., să se constate că au deschisă calea acțiunii în dezdăunare bazată pe garanția contra evicțiunii și să se dispună ca pârâții să fie obligați să-i despăgubească integral pentru pagubele cauzate prin pierderea dreptului de proprietate asupra apartamentului. Pârâtul M.E.F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării, pârâtul M.E.F. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui minister. Prin sentința civilă nr. 904 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis, în parte, acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâtul Mun.

București să plătească reclamanților suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului situat în București, sector 2; a respins cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.E.F., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC F. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a obligat pe pârâtul Mun. București să plătească reclamanților suma de 29.866,52 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert).

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin contractul de vânzare - cumpărare din 20 ianuarie 1997 reclamanții au dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, sector 2. Prin sentința civilă, nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sector 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de L.S., reclamanții fiind obligați să lase acesteia, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul. În cauza de față, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii de circulație a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare, valoare precizată în urma efectuării raportului de expertiză la suma de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății.

Obligația de garanție pentru evicțiune, astfel cum este reglementată în cuprinsul art. 1337 și următoarele C. civ., reprezintă un efect al contractului de vânzare - cumpărare, concretizat în obligația pe care vânzătorul și-o asumă față de cumpărător de a asigura liniștita folosință a bunului cumpărat, cu toate cele trei etape pe care le cunoaște și anume, de a se abține de la orice fapt personal care ar putea aduce atingere acestei folosințe, de a-l proteja pe cumpărător împotriva tulburărilor de drept din partea unor terți (prin eventuala apărare în cadrul proceselor cu posibilul evingător) și, în ultimă instanță, obligația de a-l despăgubi pe cumpărător, în limitele prevăzute de art. 1341 C. civ., atunci când acesta este evins de un terț, prin pierderea dreptului de proprietate, al unui dezmembrământ al acestuia sau doar prin limitarea exercitării acestui drept.

Obligația de garanție pentru evicțiune există dacă sunt întrunite următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evictiunii să fie anterioară vânzării, iar această cauză să nu fi fost cunoscută de cumpărător. Aceste trei condiții sunt îndeplinite. Tulburarea de drept pe care au suferit-o reclamanții este reprezentată de admiterea prin sentința civilă nr. 3989 din 10 mai 2006 a Judecătoriei Sect. 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare promovată de L.S. Cauza evictiunii este anterioară vânzării și este reprezentată de preluarea abuzivă a apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărare, din patrimoniul autorilor lui L.S. în proprietatea statului, în temeiul Dec. nr. 92/1950.

Și ultima condiție pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune este îndeplinită, reclamanții necunoscând cauza evictiunii. Așadar, vânzătorul poate fi obligat să restituie integral prețul plătit de cumpărători precum și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evictiunii. La acestea se pot adăuga cheltuielile necesare, făcute pentru conservarea bunului, și cele utile, care sporesc valoarea lui, în măsura în care acestea nu au fost incluse în sporul de valoare al bunului până la momentul evictiunii, restituirea cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul din care a rezultat evicțiunea, cheltuielile contractului.

Cum reclamanții au cerut doar valoarea de circulație a bunului, instanța s-a limitat numai la analiza acestei pretenții, stabilind, potrivit concluziilor raportului de expertiză, la data introducerii prezentei acțiuni, valoarea de circulație a bunului ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare de 642.081 euro. Cât privește cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Reclamanții au dedus judecății raportul obligațional născut din contractul de vânzare - cumpărare, raport în care s-ar regăsi obligația de garanție pentru evicțiune și dreptul corelativ al subiectului activ al acestui raport, de a fi despăgubit.

Este adevărat că, în analiza acestui raport, juridic trebuie verificat dacă reglementările cuprinse în dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot conduce la o altă soluție, respectiv de a aprecia că Statul Român, prin M.F.P., sau M.F.P. sunt cei ținuți să îi dezdăuneze pe cumpărători. Mai exact, trebuie analizat dacă reglementările anterior menționate au caracterul unor norme speciale, care se vor aplica cu prioritate, față de dispozițiile generale reglementate în C. civ.

Sub acest aspect, s-a apreciat că, între normele ce reglementează evicțiunea și cele prevăzute de Legea nr. 112/1995 privind fondul extrabugetar, precum și dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu se instituie un raport de la general la special, care să fi impus interpretarea „specialia generalibus derogant". Pentru a reține această concluzie, s-a avut în vedere că, din cuprinsul celor două norme (art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), nu rezultă că acestea reglementează obligația de garanție împotriva evicțiunii sau măcar calitatea de debitor al unei astfel de obligații. Art. 13 din Legea nr. 112/1995 creează fondul extrabugetar alimentat, printre altele, din prețul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul acestei legi, iar art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/12001 stabilește că plata prețului de piață al imobilelor se va face de M.F.P.

din acest fond extrabugetar. Formularea utilizată de legiuitor „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 (...) se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995" nu are semnificația unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun, prin care este schimbat debitorul obligației de garanție. Dimpotrivă, este o reglementare prin care s-a arătat sursa din care prețurile plătite vor fi restituite, iar cum sursa este reprezentată de acest fond extrabugetar, la dispoziția M.F.P., era firesc, ca în cele din urmă, plata să fie realizată din acest fond.

Un argument în plus al acestui raționament este și faptul că art. 50 alin. (3) nu acoperă întreaga întindere ce poate rezulta din angajarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, astfel cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 1341 C. civ., și care cuprinde, în afara prețului, fructele întoarse proprietarului, spezele instanței, daune - interese și spezele contractului de vânzare - cumpărare. Nu în ultimul rând s-a reținut că nu trebuie făcută o confuzie între Statul Român si M.F.P. Statul Român este o persoană juridică distinctă, care acționează prin M.F.P., iar, pe de altă parte, M.F.P. este, de asemenea, o persoană juridică distinctă, care poate acționa în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român.

Din perspectiva dispozițiilor legale ce interesează în cauza de față este de menționat că dispozițiile art. 13 din Legea nr. 112/1995 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 vizează M.F.P., în nume propriu, în calitatea sa de titular al fondului extrabugetar, iar nu acela de reprezentant al Statului Român. Față de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC F. SA, prin încheierea de la termenul din 20 octombrie 2008, s-a respins cererea formulată în contradictoriu cu aceasta ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Mun. București, prin Primarul General. În esență, s-a susținut că, în mod greșit, s-a reținut că are calitate procesuală pasivă, că restituirea prețului se face de către M.F.P.

și a invocat lipsa calității procesuale pasive raportat la Legea nr. 112/1995 art. 13, O.U.G. nr. 184/2002 și Legea nr. 1/2009 art. 50 alin (3) și art. 50 1 . Prin Decizia nr. 183/ A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de pârât, s-a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Mun. București și s-a respins acțiunea ca atare, față de acest pârât. A fost obligat M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului și au fost menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În speță, pârâtul Mun.

București, prin Primarul General, nu a acționat ca un vânzător, în sensul art. 1294 și următoarele C. civ. (pentru a răspunde pentru evicțiune), pentru că un element important în vânzare - cumpărare și anume prețul, nu a intrat în patrimoniul său. Imobilul s-a aflat în administrare sa (dar nu ca proprietar, care era Statul Român), în cazul legilor speciale de reparațiune (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009), el acționând „de iure" ca vânzător (la rândul său dând delegație altei unități subordonate), prețul intrând în patrimoniul altei unități. Chiar dacă se reține că apelantul nu are calitate procesuală pasivă, prețul plătit trebuie restituit, însă nu la „valoarea de piață, la data plății" ci numai la valoarea de piață a imobilului, urmând a fi recuperat de la cel care l-a încasat efectiv, respectiv de la M.F.P.

Prin încheierea din Camera de Consiliu, de la 16 septembrie 2010, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei menționate, s-a dispus îndreptarea acestei erori, în sensul menționării valorii de piață a imobilului ca fiind de 642.081 euro, echivalent în lei la data plății. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții J.V.D.L. si J.G. si pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P., București. Reclamanții, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., au solicitat modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul obligării pârâtului M.F.P. la plata sumei de 642.081 euro,precum și a cheltuielilor de judecată.

În susținerea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a analizat mai mult decât ceea ce s-a cerut prin motivele de apel formulate de Mun. București. Astfel, s-a arătat că, deși a fost invocat un singur motiv, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Mun. București, instanța de apel a analizat această excepție procedurală prin raportare la valoarea de piață a imobilului, deși valoarea nu a fost contestată. În susținerea celui de al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 c. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel a omis a preciza cuantumul valorii pe care pârâtul este obligat să-l plătească, făcând astfel ca dispozitivul hotărârii atacate să nu fie lămurit.

Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P., București, a solicitat, prin recursul întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea căii de atac pentru lipsa calității sale procesuale pasive și, pe fond, respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În susținerea motivului de recurs, recurentul pârât a arătat că, în mod greșit, a fost obligat M.F.P. la plata valorii de piață a imobilului din moment ce această instituție a fost chemată în judecată în calitate de reprezentat al Statului Român și nu în nume propriu, încălcându-se astfel principiul disponibilității.

S-a mai arătat că, Statul Român prin M.F.P., nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare asupra imobilului, că acesta este un terț depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Mun. București și că, în raport de dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., răspunderea pentru evicțiune aparține vânzătorului, respectiv Primăriei Mun. București, prin mandatar SC F. SA. Î n susținerea excepției invocate a mai arătat că art. 50 din Legea nr. 10/2001 stabilește condițiile în care M.F.P. iar nu Statul Român prin M.F.P., poate fi obligat eventul la restituirea prețului actualizat la valoarea de piață, or, în speță, dispozițiile acestui articol nu sunt aplicabile.

În final s-a arătat că, nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, nu poate fi reținută calitatea sa procesuală pasivă, pentru că cea de-a doua condiție, respectiv anularea contractului de vânzare cumpărare, nu s-a realizat, prin hotărârea definitivă și irevocabilă a fost admisă doar acțiunea în revendicare asupra imobilului în litigiu. Deși recurenții invocă motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 c. proc. civ. cauza va fi analizată din prisma motivului de ordine publică invocat din oficiu de instanță, cu referire la nemotivarea deciziei recurate,în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Raportat la acest motiv de ordine publică, ambele recursuri sunt fondate pentru următoarele considerente: Conform art. 261 pct 5 C. proc.

civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept ce au formulat convingerea instanței, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În cazul deciziei pronunțate în apel, instanța trebuia să răspundă argumentat la toate motivele căii de atac exercitate, raportând cele reținute în fapt la dispozițiile legale incidente. În speță, Curtea nu a respectat cerințele unei motivări corespunzătoare art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece nu a verificat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Mun. București, reprezentat de Primarul General, raportat la susținerile apelantului pârât și nu a arătat cărei dispoziții legale dintre cele invocate de apelant i-a dat eficiență în considerarea lipsei calității procesuale pasive a Mun.

București. În plus, în analiza apelului nu a avut în vedere momentul introducerii acțiunii, respectiv 29 mai 2008, care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, precum și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, care îl constituie garanția vânzătorului pentru evicțiune, în temeiul art. 1337 și urm. C. civ., temei nemodificat de reclamanți în dosarul primei instanțe. Instanța de apel nu a verificat legitimarea procesuală a apelantului pârât Mun. București, respectiv a M.F.P., din perspectiva acestor două elemente, rezumându-se doar la simpla afirmație că prețul a fost încasat și trebuie restituit de către M.F.P. Lipsa de motivare echivalează cu necercetarea motivelor de apel, făcând imposibil controlul judiciar al instanței de recurs asupra legalității deciziei.

Ca atare, prezenta instanță va admite recursurile, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtul Mun. București la aceeași instanță, urmând ca aceasta să răspundă argumentat criticilor apelantului, să precizeze dacă pârâtul Mun. București justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza de față, în raport de legea incidență, în vigoare la data introducerii acțiunii și de temeiul juridic invocat de reclamanți, respectiv garanția vânzătorului pentru evicțiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanții J.V.D.L. și J.G. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P., București împotriva Deciziei nr. 183/ A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, îndreptată prin încheierea din camera de consiliu de la 16 septembrie 2010. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2011.