ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2568/2015

Decizia nr. 2568/2015 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, Ia data de 23 noiembrie 2012, astfel cum a fost precizată Ia data de 13 martie 2013 și prin concluziile scrise de la data de 25 martie 2013, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 175.161 euro (echivalent în lei la data plății), reprezentând valoarea de piață a apartamentului al imobilului situat în București, sector 2. Prin încheierea de ședință din data de 23 aprilie 2013, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la momentul la care au fost evinși.

Prin sentința civilă nr. 73 din 21 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul la plata sumei de 84.166 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând prețul de piață al apartamentului al imobilului din București, sector 2, precum și la 800 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, din verificarea hotărârilor judecătorești depuse la dosar, rezultă că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumparare prin care, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit proprietatea apartamentului nr. 3 bis al imobilului din, sector 2, a fost în mod irevocabil respinsă, reținându-se, printre altele, că ambele părți au fost de buna credință la încheierea actului.

Prin urmare, este îndeplinită prima condiție impusă de art. 50 1 Legea nr. 10/2001 pentru a se restitui cumpărătorului prețul de piață al imobilului. Și cea de a doua condiție, aceea a desființării contractului de vânzare cumpărare, este îndeplinită, interpretarea noțiunii de desființare fiind făcută chiar de legiuitor la art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluționării prezentei cauze și nu aceea de la momentul la care a fost soluționată irevocabil acțiunea în revendicare, întrucât acordarea unei sume care depășește valoarea de piață de la acest moment, când prețurile imobilelor au scăzut față de cele din anul 2012, ar reprezenta o îmbogățire Iară justa cauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul C., iar prin Decizia civilă nr. 347/A din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondate, ambele apeluri. Cu privire la apelul pârâtului, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite criticile referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripție de trei ani nu este data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, ci data rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 1523 din 02 octombrie 2008 a Tribunalului București, prin care reclamanții au fost evinși.

Concluziile care se desprind din alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt în sensul că îegea specială, Legea nr. 10/2001, a înțeles să acorde calitate procesuală pasivă D. în toate pricinile privind fie restituirea prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului către chiriașii care au dobândit imobile prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au pierdut posesia acestora. Cât timp legea specială în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001, stabilește în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea prețului imobilului, dispozițiile sale se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv față de art. 337 și următoarele C. civ., care reglementează materia evicțiunii și conform căruia persona care are obligația de a restitui prețul plătit de cumpărătorul evins este vânzătorul.

Curtea de apel a constatat că și ultimul motiv de apel privind obligarea apelantului -pârât la plata cheltuielilor de judecată este neîntemeiat deoarece, ca parte căzută în pretenții, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul datorează intimaților -reclamanți cheltuielile de judecată efectuate în cauză. În ceea ce privește apelul formulat de către reclamanți, instanța de apel a apreciat că acesta este neîntemeiat, întrucât: Legea nr. 10/2001 care stabilește în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea prețului imobilului, cine efectuează plata și în ce temei, se aplică cu prioritate în raport de dreptul comun, respectiv față de art. 1337 și următoarele C. civ.

Din examinarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, a art. 50.3 și a art 50/A1.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că C. este obligat să plătească valoarea de circulație a imobilului astfel cum aceasta este stabilită de către instanța de judecată pe baza probelor administrate (expertize). Prin urmare, valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de îa momentul soluționării cauzei și nu aceea de Ia momentul la care acțiunea în revendicare a fost soluționată irevocabil.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul C. Prin Decizia civilă nr. 496 din 19 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate împotriva Deciziei civile nr. 347/A din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere următoarele considerente: Instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată în privința momentului la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu pe prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, art. 50.3 și art. 50/A1.1 din H.G.

nr. 250/2007 prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Aceste prevederi legale stipulează că prețul de piață al imobilelor urmează a fi stabilit prin expertiză, conform standardelor internaționale de evaluare, și că această expertiză va fi dispusă de instanța de judecată. Niciuna dintre părți nu a contestat că evaluarea apartamentului se face pe baza unei expertize dispusă de instanță și care urmează a avea în vedere standardele internaționale, de evaluare. Chestiunea de drept asupra căreia părțiîe au puncte de vedere diferite este aceea a datei la care urmează să se raporteze expertiza; data întocmirii raportului de expertiză sau data la care foștii proprietari ai.

imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentelor. Or, nicăieri în cuprinsul dispozițiilor legale citate de instanța de apel nu este prevăzută această dată. De aceea, nu se poate deduce, așa cum a procedat instanța de apel, ca prevederile legale pe care le-a menționat în cuprinsul deciziei recurate susțin concluzia ca data la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu este data efectuării raportului de expertiză. Cât timp, interpretarea textelor legale indicate în cuprinsul hotărârii recurate nu conduce la soluția adoptată de curtea de apel, în măsura în care aprecia că valoarea apartamentului la a cărei restituire sunt îndreptățiți reclamanții este cea de la data întocmirii raportului de expertiză, instanța de apel avea obligația de a justifica dezlegarea la care s-a oprit în privința momentului la care urmează a fi făcută evaluarea apartamentului.

Înalta Curte nu a analizat recursul declarat de pârât, ci l-a admis formal, urmând ca aspectele invocate de această parte să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei. Cauza s-a reînregisțrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 01 aprilie 2015. Prin Decizia nr. 345/A din data de 24 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului C. șis în complet de divergență, a admis apelul formulat de reclamanți și a schimbat, în parte, sentința, în sensufca a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 100.665 euro, în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății.

La adoptarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente; Prima critică invocată de pârât vizând excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, nu este întemeiată întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile dreptului comun, respectiv Decretul nr. 167/1958. La soluționarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că, prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în revendicare introdusă de,fostul proprietar al imobilului.

Termenul de desființare a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și „ ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat. Față de situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - instanța a analizat condiția respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 10/2001, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte au fost desființate dreptul la o despăgubire.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată, obligă instanța să distingă între „desființarea" contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și „desființarea" contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale. Pe de altă parte, analiza întrunirii cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare Ia aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

S-a reținut că prin sentința civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București și irevocabilă prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să restituie imobilul în litigiu. Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 9005/2000 a judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995, reținându-se, printre altele, că ambele părți au fost de bună credință Ia încheierea actului.

Prin urmare, în condițiile în care, în litigiul anterior, reclamanții au pierdut proprietatea asupra imobilului în urma admiterii acțiunii în revendicare, iar titlul lor reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, curtea nu a putut decât să constate că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat. De asemenea, s-a reținut că nu este întemeiată nici critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată întrucât, conform art. 274 C. proc. civ., C. este instituția căzută în pretenții.

În opinia majoritară, s-a statuat că apelul formulat de reclamanți, vizând exclusiv data Ja care urmează să se raporteze expertiza efectuata în cauză, este fondat. Sub acest aspect, s-a statuat că dispozițiile legale incidente în cauză, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie, în mod explicit dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului de piață, al contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract „desființat" prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Tot astfel, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea'și condițiile de despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desființate.

Totodată, dispozițiile legale determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al imobilului, fara a arăta însă în concret la ce moment urmează a se stabili prețul de piață. Curtea a reținut că, ;în condițiile în care legea specială nu determină momentul la care expertiza va stabili prețul de piață, trebuie avute în vedere, prin analogie, dispozițiile dreptului comun, mal exact prevederile art. 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului „la epoca evicțiunii". Ca atare, expertiza trebuie să aibă în vedere valoarea bunului de la momentul pierderii dreptului de proprietate de către reclamanți și nu un moment stabilit aleatoriu în funcție de data efectuării sale. împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C., prin E. București, prevalându-se 4e dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și formulând următoarele critici: 1. Hotărârea recurată este nelegala, întrucât, instanța de apel a soluționat, în mod eronat, critica privind excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților. Sub acest aspect, recurentul apreciază că dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 06 februarie 2009, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Acest drept este supus termenului generai de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 ( act normativ aplicabil în prezentul litigiu). 2. Hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește obligarea C. Ia plata prețului de piața al Imobilului.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca C. să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de exchiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temeî Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și (b) ca aceste-contracte de vânzare cumpărare să fi fost desființate prinir-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabila. Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanți, rezida In faptul că, urmărind sa încheie un contract de vânzare cumpărare aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca îmcalitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, sa nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situația juridica a imobilului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligente ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul că reclamanții nu au depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. 3. Hotărârea atacată este criticabilă și în ceea ce privește momentul și modul de stabilire a valorii imobilului, suma stabilită fiind nejustificat de mare și reprezentând o îmbogățire iară justă cauză.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că, în condițiile în care legea specială nu determină momentul Ia care expertiza va stabili prețul de piața, se va face aplicarea, prin analogie, a dispozițiilor dreptului comun, respectiv, prevederile art 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului la epoca evicțiunii. Recurentul consideră că data la care trebuia calculată valoarea de piața a imobilului ce a făcut obiectul raportului de expertiză este aceea a încheierii contractului de vânzare cumpărare. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piața a imobilului cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți): stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piața a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). 4. În mod eronat instanța a menținut plata cheltuielilor de judecata în sarcina C., atâta timp cât în cauza nu se poate reține o culpă procesuală a acestei instituții care nu a dat dovada de rea-credlnța sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului. Analizând decizia recurată in limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: 1. Critica vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților este nefondată.

Astfel, potrivit art 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituire prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Legea nu stabilește reguli speciale în materie de prescripție, devenind incidente, prin urmare, dispozițiile dreptului comun, și anume Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă. În cauza, dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la momentul la care au fost evinși, acesta fiind cel al pronunțării Deciziei civile nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat irevocabil acțiupea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului.

Fiind vorba despre p acțiune având ca obiect plata unei sume de bani, termenul de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la data când reclamanții au fost evinși. Prin urmare, contrar susținerii recurentului pârât, intrarea in vigoare a Legii 1/2009 nu poate reprezenta momentul de început al curgerii termenului de prescripție. Momentul de început al termenului de prescipție este reprezentat de data la care reclamanții ai| fost evinși în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar. În consecință, termenul de prescripție de 3 ani.

prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început sa curgă la data de 15 noiembrie 2012, la pronunțarea deciziei irevocabile prin care s-a produs evicțiunea, acțiunea fiind introdusă la data de 23 noiembrie 2012. 2. Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare ia greșita obligare a C. la plata prețului de piața al imobilului, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă, Înalta Curte constată că este nefondată. Așa cum rezultă în cuprinsul art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr, 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile jpot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) 1 se face de către D. din fondul extrabugetar constituit m temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina C. obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumparare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1095, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă C. în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 ale aceluiași articol.

Câtă vreme norma legală stabilește în sarcina C. obligația de plata a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește. în pian procesual, calitate procesuala pasivă. Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiului relativității efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii. Prin urmare, constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol, stabilindu-se în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al imobilului în litigiu.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului București, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 bis al imobilului situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 1523 din 2 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curțn de Apel București și irevocabilă prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar, F., iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să restituie imobilul în litigiu.

S~a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că titlul reclamantului F. este preferabil în raport cu titlu pârâților B. și A. Prin sentința civilă nr. 9008/2000 a Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995. În considerentele hotărârii instanța a reținut că ambele părți au fost de bună credință Ia încheierea actului, vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condițiile în care ia data încheierii actului nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu, cu titlu în proprietatea statului.

Pornind de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a iacut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză. Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod valahii și cu buna-credință a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurata. Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menționate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, în caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.

Concluziile instanțelor anterioare cu privire la respectarea de către reclamanți a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, unite; cu împrejurarea că, deși in litigiile anterioare contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat, aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea fostului proprietar, deplina proprietate șî liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață au doar proprietarii care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte au fost desființate ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui injustiție. Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2) 1 , din interpretarea căruia reiese că prin „desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1998 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2) 3 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărârijudecătorești definitive și irevocabile. 3. În ceea ce privește criticîle referitoare la momentul șî modul de stabilire a valorii imobilului, Înalta Curte constată că sunt netbndate. Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie dispoziții speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă de restituire a prețului de piață, în cazul de față al contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract „desființat" prin hotărâre judecătoreasca definitivași irevocabilă.

De asemenea, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desființate, determinând întinderea despăgubirii la nivelul prețului de piață al imobilului. Față de împrejurarea ca actul normativ nu determină momentul la care expertiza va stabili prețul de piață, devin aplicabile dispozițiile dreptului comun, și anume prevederile art. 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului „ la epoca evicțiumi". În speță, stabilirea valorii despăgubirii trebuie raportată la data producerii evicțiunii, astfel cum corect a reținut instanța de apel, întrucât această dată este legată de pierderea dreptului de proprietate.

Drept urmare, corect s-a stabilit că expertiza trebuie să aibă în vedere valoarea bunului de la momentul pierderii dreptului de proprietate de către reclamanți și nu un moment stabilit aleatoriu în funcție de data efectuării sale, cum pretinde recurentul pârât. Totodată, Înalta Curte constată că recurentul C. prin E. București nu invocă neconcordanța legislației aplicabile prezentului litigiu cu norme ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci face referiri la decizii ale instanței europene pronunțate în soluționarea unor situații juridice diferite celei de față. 4. Nu poate fi primită nici ultima critică privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul C. Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În speță, reclamanții au avut calitatea de parte câștigătoare în proces, așa încât, față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., soluția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este legală. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. prin E. București împotriva Deciziei nr. 345/A din data de 24 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie, Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2015.