ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2568/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2568/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia

nr. 2568/2015

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, Ia

data de 23 noiembrie 2012, astfel cum a fost precizată Ia data de 13 martie

2013 și prin concluziile scrise de la data de 25 martie 2013, reclamanții A. și

B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței, ca prin hotărârea

ce se va pronunța, în temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, să

dispună obligarea acestuia la plata sumei de 175.161 euro (echivalent în lei la

data plății), reprezentând valoarea de piață a apartamentului al imobilului

situat în București, sector 2.

Prin încheierea de ședință din data de

23 aprilie 2013, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material

la acțiune, reținând că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la momentul

la care au fost evinși.

Prin sentința civilă nr. 73 din 21

ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte,

acțiunea astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtul la plata sumei de

84.166 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând prețul de piață al

apartamentului al imobilului din București, sector 2, precum și la 800 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, din verificarea hotărârilor judecătorești depuse la dosar, rezultă

că acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumparare prin care, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

reclamanții au dobândit proprietatea apartamentului nr. 3 bis al imobilului

din, sector 2, a fost în mod irevocabil respinsă, reținându-se, printre altele,

că ambele părți au fost de buna credință la încheierea actului.

Prin urmare, este îndeplinită prima

condiție impusă de art. 50

1

Legea nr. 10/2001 pentru a se restitui

cumpărătorului prețul de piață al imobilului.

Și cea de a doua condiție, aceea a

desființării contractului de vânzare cumpărare, este îndeplinită, interpretarea

noțiunii de desființare fiind făcută chiar de legiuitor la art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a apreciat că valoarea de

înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluționării prezentei cauze

și nu aceea de la momentul la care a fost soluționată irevocabil acțiunea în

revendicare, întrucât acordarea unei sume care depășește valoarea de piață de

la acest moment, când prețurile imobilelor au scăzut față de cele din anul

2012, ar reprezenta o îmbogățire Iară justa cauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul C., iar prin Decizia civilă nr. 347/A

din 10 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Cu privire la apelul pârâtului,

instanța de apel a reținut că nu pot fi primite criticile referitoare la

greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune, deoarece

momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripție de trei ani

nu este data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, ci data rămânerii

irevocabile a Deciziei civile nr. 1523 din 02 octombrie 2008 a Tribunalului

București, prin care reclamanții au fost evinși.

Concluziile care se desprind din alin.

(3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt în sensul că îegea specială, Legea

nr. 10/2001, a înțeles să acorde calitate procesuală pasivă D. în toate

pricinile privind fie restituirea prețului actualizat, fie a prețului de piață

al imobilului către chiriașii care au dobândit imobile prin cumpărare în

temeiul Legii nr. 112/1995 și care au pierdut posesia acestora.

Cât timp legea specială în materia

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, Legea nr. 10/2001, stabilește în mod expres cui trebuie adresată cererea

având ca obiect restituirea prețului imobilului, dispozițiile sale se aplică cu

prioritate în raport de dreptul comun, respectiv față de art. 337 și

următoarele C. civ., care reglementează materia evicțiunii și conform căruia

persona care are obligația de a restitui prețul plătit de cumpărătorul evins

este vânzătorul.

Curtea de apel a constatat că și

ultimul motiv de apel privind obligarea apelantului -pârât la plata

cheltuielilor de judecată este neîntemeiat deoarece, ca parte căzută în pretenții,

în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul datorează intimaților

-reclamanți cheltuielile de judecată efectuate în cauză.

În ceea ce privește apelul formulat de

către reclamanți, instanța de apel a apreciat că acesta este neîntemeiat,

întrucât:

Legea nr. 10/2001 care stabilește în

mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea prețului

imobilului, cine efectuează plata și în ce temei, se aplică cu prioritate în

raport de dreptul comun, respectiv față de art. 1337 și următoarele C. civ.

Din examinarea art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, a art. 50.3 și a art 50/A1.1 din Normele metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă că

C. este obligat să plătească valoarea de circulație a imobilului astfel cum

aceasta este stabilită de către instanța de judecată pe baza probelor

administrate (expertize).

Prin urmare, valoarea de înlocuire nu

poate fi decât aceea de îa momentul soluționării cauzei și nu aceea de Ia

momentul la care acțiunea în revendicare a fost soluționată irevocabil.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat și motivat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul C.

Prin Decizia civilă nr. 496 din 19

februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate împotriva Deciziei civile nr. 347/A din 10 septembrie 2014 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având

în vedere următoarele considerente:

Instanța de apel și-a întemeiat

soluția adoptată în privința momentului la care urmează a fi evaluat

apartamentul în litigiu pe prevederile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, art. 50.3 și art. 50/A1.1 din H.G. nr. 250/2007 prin care au fost

aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Aceste prevederi legale stipulează că

prețul de piață al imobilelor urmează a fi stabilit prin expertiză, conform

standardelor internaționale de evaluare, și că această expertiză va fi dispusă

de instanța de judecată.

Niciuna dintre părți nu a contestat că

evaluarea apartamentului se face pe baza unei expertize dispusă de instanță și

care urmează a avea în vedere standardele internaționale, de evaluare.

Chestiunea de drept asupra căreia părțiîe au puncte de vedere diferite este

aceea a datei la care urmează să se raporteze expertiza; data întocmirii

raportului de expertiză sau data la care foștii proprietari ai. imobilelor

dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 au pierdut dreptul de proprietate

asupra apartamentelor.

Or, nicăieri în cuprinsul

dispozițiilor legale citate de instanța de apel nu este prevăzută această dată.

De aceea, nu se poate deduce, așa cum a procedat instanța de apel, ca

prevederile legale pe care le-a menționat în cuprinsul deciziei recurate susțin

concluzia ca data la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu este

data efectuării raportului de expertiză.

Cât timp, interpretarea textelor

legale indicate în cuprinsul hotărârii recurate nu conduce la soluția adoptată

de curtea de apel, în măsura în care aprecia că valoarea apartamentului la a

cărei restituire sunt îndreptățiți reclamanții este cea de la data întocmirii

raportului de expertiză, instanța de apel avea obligația de a justifica dezlegarea

la care s-a oprit în privința momentului la care urmează a fi făcută evaluarea

apartamentului.

Înalta Curte nu a analizat recursul

declarat de pârât, ci l-a admis formal, urmând ca aspectele invocate de această

parte să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Cauza s-a reînregisțrat pe rolul

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, la data de 01 aprilie 2015.

Prin Decizia nr. 345/A din data de 24

iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului C. șis în

complet de divergență, a admis apelul formulat de reclamanți și a schimbat, în

parte, sentința, în sensufca a obligat pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 100.665 euro, în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României

din ziua plății.

La adoptarea acestei soluții, instanța

de apel a avut în vedere următoarele considerente;

Prima critică invocată de pârât vizând

excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 1/2009, nu este întemeiată întrucât în cauză sunt incidente

dispozițiile dreptului comun, respectiv Decretul nr. 167/1958.

La soluționarea motivelor de apel ce

privesc fondul cauzei, curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 20 alin.

(2)

1

din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că,

prin contract desființat se înțelege atât situația în care contractul de

vânzare cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât și

situația în care, deși contractul nu a fost anulat, s-a admis acțiunea în

revendicare introdusă de,fostul proprietar al imobilului.

Termenul de desființare a contractului

are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca

urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă și „

ineficacitatea" actului juridic ca și titlu de proprietate asupra

imobilului apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată

împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract

valabil încheiat.

Față de situația premisă avută în

vedere de legiuitor - desființarea contractului - instanța a analizat condiția

respectării Legii nr. 112/1995, prin corelare cu celelalte dispoziții ale Legii

nr. 10/2001, care conferă foștilor chiriași ale căror contracte au fost

desființate dreptul la o despăgubire.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr.

10/2001 modificată, obligă instanța să distingă între „desființarea"

contractului urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 și

„desființarea" contractului, deși acesta a fost încheiat cu respectarea

prevederilor legale.

Pe de altă parte, analiza întrunirii

cerințelor de valabilitate la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare trebuie realizată exclusiv prin raportare Ia aspectele de

fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care

contractul a fost desființat, hotărâre de desființare la care normele legale

fac trimitere în vederea acordării despăgubirilor solicitate.

S-a reținut că prin sentința civilă

nr. 1523 din 2 octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

definitivă prin Decizia civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curții de Apel

București și irevocabilă prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de

fostul proprietar, iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să

restituie imobilul în litigiu.

Pe de altă parte, prin sentința civilă

nr. 9005/2000 a judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă

a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare - cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995,

reținându-se, printre altele, că ambele părți au fost de bună credință Ia

încheierea actului.

Prin urmare, în condițiile în care, în

litigiul anterior, reclamanții au pierdut proprietatea asupra imobilului în

urma admiterii acțiunii în revendicare, iar titlul lor reprezentat de

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a

fost anulat, curtea nu a putut decât să constate că au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii

lucrului judecat.

De asemenea, s-a reținut că nu este

întemeiată nici critica vizând greșita obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată întrucât, conform art. 274 C. proc. civ., C. este

instituția căzută în pretenții.

În opinia majoritară, s-a statuat că

apelul formulat de reclamanți, vizând exclusiv data Ja care urmează să se

raporteze expertiza efectuata în cauză, este fondat.

Sub acest aspect, s-a statuat că

dispozițiile legale incidente în cauză, Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie, în mod explicit dispoziții

speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi

incumbă obligația concretă de restituire a prețului de piață, al contractului

de vânzare - cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract

„desființat" prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Tot

astfel, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează

modalitatea'și condițiile de despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desființate. Totodată,

dispozițiile legale determină întinderea despăgubirii la nivelul prețului de

piață al imobilului, fara a arăta însă în concret la ce moment urmează a se

stabili prețul de piață.

Curtea a reținut că, ;în condițiile în

care legea specială nu determină momentul la care expertiza va stabili prețul

de piață, trebuie avute în vedere, prin analogie, dispozițiile dreptului comun,

mal exact prevederile art. 1344 C. civ., care au în vedere valoarea imobilului

„la epoca evicțiunii".

Ca atare, expertiza trebuie să aibă în

vedere valoarea bunului de la momentul pierderii dreptului de proprietate de

către reclamanți și nu un moment stabilit aleatoriu în funcție de data efectuării

sale.

împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul C., prin E. București, prevalându-se 4e dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici:

întrucât, instanța de apel a soluționat, în mod eronat, critica privind

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Sub acest aspect, recurentul apreciază

că dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație

pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr.

1/2009, respectiv 06 februarie 2009, moment de la care a început să curgă

termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Acest drept este supus

termenului generai de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (

act normativ aplicabil în prezentul litigiu).

criticabilă și în ceea ce privește obligarea C. Ia plata prețului de piața al

Imobilului.

Pentru a fi aplicabile dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca C. să poată fi obligat la

restituirea prețului de piața plătit de exchiriași în baza contractelor de

vânzare-cumpărare, având ca temeî Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a)

încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și (b) ca aceste-contracte de vânzare

cumpărare să fi fost desființate prinir-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabila.

Nerespectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 de către reclamanți, rezida In faptul că, urmărind sa încheie un

contract de vânzare cumpărare aveau obligația de a cunoaște care este titlul de

proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca îmcalitate de cumpărătoare

al unui bun important, cum este un apartament, sa nu efectueze un minim de

diligente pentru a afla situația juridica a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste

minime diligente ar fi aflat ca trecerea în patrimoniul statului a bunului în

litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul

Legii nr. 112/1995.

Faptul că reclamanții nu au depus

minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare,

pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

și în ceea ce privește momentul și modul de stabilire a valorii imobilului,

suma stabilită fiind nejustificat de mare și reprezentând o îmbogățire iară

justă cauză.

Astfel, instanța de apel a reținut în

mod eronat că, în condițiile în care legea specială nu determină momentul Ia

care expertiza va stabili prețul de piața, se va face aplicarea, prin analogie,

a dispozițiilor dreptului comun, respectiv, prevederile art 1344 C. civ., care

au în vedere valoarea imobilului la epoca evicțiunii.

Recurentul consideră că data la care

trebuia calculată valoarea de piața a imobilului ce a făcut obiectul raportului

de expertiză este aceea a încheierii contractului de vânzare cumpărare.

Obligația de garanție pentru evicțiune

nu presupune în niciun caz valoarea de piața a imobilului cu atât mai mult în

situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor

privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii

sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți): stabilirea

valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea

de piață la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul

de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru

evicțiune.

Cum aceste imobile nu au fost

dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă,

obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței

libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin

norme speciale.

Jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare

de piața a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care

reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori

contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor

c. României).

plata cheltuielilor de judecata în sarcina C., atâta timp cât în cauza nu se

poate reține o culpă procesuală a acestei instituții care nu a dat dovada de

rea-credlnța sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Analizând decizia recurată in limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

nu este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

dreptului material la acțiune al reclamanților este nefondată.

Astfel, potrivit art 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror

contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituire prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Legea nu stabilește reguli speciale în

materie de prescripție, devenind incidente, prin urmare, dispozițiile dreptului

comun, și anume Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În cauza, dreptul reclamanților la

acțiune s-a născut la momentul la care au fost evinși, acesta fiind cel al

pronunțării Deciziei civile nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin care s-a soluționat irevocabil acțiupea în

revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului.

Fiind vorba despre p acțiune având ca

obiect plata unei sume de bani, termenul de prescripție este de trei ani și

începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv de la data

când reclamanții au fost evinși.

Prin urmare, contrar susținerii

recurentului pârât, intrarea in vigoare a Legii 1/2009 nu poate reprezenta momentul

de început al curgerii termenului de prescripție.

Momentul de început al termenului de

prescipție este reprezentat de data la care reclamanții ai| fost evinși în urma

admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.

În consecință, termenul de prescripție

de 3 ani. prevăzut de Decretul nr. 167/1958 a început sa curgă la data de 15

noiembrie 2012, la pronunțarea deciziei irevocabile prin care s-a produs

evicțiunea, acțiunea fiind introdusă la data de 23 noiembrie 2012.

critică, referitoare ia greșita obligare a C. la plata prețului de piața al

imobilului, întrucât acesta nu are calitate procesuală pasivă, Înalta Curte

constată că este nefondată.

Așa cum rezultă în cuprinsul art. 50 alin.

(2)

1

din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr, 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile jpot

solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

1

se face de

către D. din fondul extrabugetar constituit m temeiul art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială

cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu

norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina C. obligația de a restitui

prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumparare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1095, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin formularea cuprinsă în art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate

procesual pasivă C. în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut

la alin. (2) și (2)

1

ale aceluiași articol. Câtă vreme norma legală

stabilește în sarcina C. obligația de plata a prețului menționat, acesta devine

subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și

dobândește. în pian procesual, calitate procesuala pasivă.

Or, reglementarea acestei norme

speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiului relativității

efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii.

Prin urmare, constatând că, în cauză,

situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50

alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, s-a făcut o corectă aplicare a

normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol, stabilindu-se în

sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al imobilului în

litigiu.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din

1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria municipiului

București, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului

nr. 3 bis al imobilului situat în București, sector 2.

Prin sentința civilă nr. 1523 din 2

octombrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă prin Decizia

civilă nr. 183/A din 21 februarie 2011 a Curțn de Apel București și irevocabilă

prin Decizia nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a fost admisă acțiunea în revendicare promovată de fostul proprietar,

F., iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați să restituie imobilul

în litigiu.

S~a statuat cu putere de lucru judecat

asupra faptului că titlul reclamantului F. este preferabil în raport cu titlu

pârâților B. și A.

Prin sentința civilă nr. 9008/2000 a

Judecătoriei sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă a fost respinsă

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare -

cumpărare încheiat de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

În considerentele hotărârii instanța a

reținut că ambele părți au fost de bună credință Ia încheierea actului,

vânzătorul considerându-se proprietar al bunului vândut, iar cumpărătorii

apreciind că încheie contractul cu adevăratul proprietar, în condițiile în care

ia data încheierii actului nu se stabilise dacă imobilul trecuse sau nu, cu

titlu în proprietatea statului.

Pornind de la situația de fapt astfel

reținută, instanța de apel a iacut o corectă aplicare a prevederilor legale

incidente în cauză.

Constatarea făcută de instanțele

anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în mod valahii și cu buna-credință

a cumpărătorilor nu mai poate fi cenzurata. Valabilitatea acestui act a fost

verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub

aspectele menționate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, în

caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești

definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.

Concluziile instanțelor anterioare cu

privire la respectarea de către reclamanți a prevederilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, unite; cu împrejurarea că, deși

in litigiile anterioare contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat

titlul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost

desființat, aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice

dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea

fostului proprietar, deplina proprietate șî liniștita posesie a apartamentului,

atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Astfel, potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață au doar

proprietarii care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 și ale căror

contracte au fost desființate ca efect al admiterii acțiunii în revendicare

formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie

de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare, fie de neatacarea lui injustiție.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la

art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2)

1

, din

interpretarea căruia reiese că prin „desființare" nu se înțelege doar

situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1998

a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2)

3

din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de

vânzare-cumpărare desființat", în sensul că actul juridic fie a fost

anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărârijudecătorești

definitive și irevocabile.

referitoare la momentul șî modul de stabilire a valorii imobilului, Înalta Curte

constată că sunt netbndate.

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, instituie dispoziții speciale derogatorii de

la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligația concretă

de restituire a prețului de piață, în cazul de față al contractului de vânzare

- cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, contract

„desființat" prin hotărâre judecătoreasca definitivași irevocabilă.

De asemenea, prin derogare de la

dreptul comun, Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea și condițiile de

despăgubire a persoanelor ce au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror

contracte au fost desființate, determinând întinderea despăgubirii la nivelul

prețului de piață al imobilului.

Față de împrejurarea ca actul normativ

nu determină momentul la care expertiza va stabili prețul de piață, devin

aplicabile dispozițiile dreptului comun, și anume prevederile art. 1344 C.

civ., care au în vedere valoarea imobilului „ la epoca evicțiumi".

În speță, stabilirea valorii

despăgubirii trebuie raportată la data producerii evicțiunii, astfel cum corect

a reținut instanța de apel, întrucât această dată este legată de pierderea

dreptului de proprietate.

Drept urmare, corect s-a stabilit că

expertiza trebuie să aibă în vedere valoarea bunului de la momentul pierderii

dreptului de proprietate de către reclamanți și nu un moment stabilit aleatoriu

în funcție de data efectuării sale, cum pretinde recurentul pârât.

Totodată, Înalta Curte constată că

recurentul C. prin E. București nu invocă neconcordanța legislației aplicabile

prezentului litigiu cu norme ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci

face referiri la decizii ale instanței europene pronunțate în soluționarea unor

situații juridice diferite celei de față.

critică privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul C.

Dispozițiile art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., prevăd că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată.

În speță, reclamanții au avut

calitatea de parte câștigătoare în proces, așa încât, față de dispozițiile art.

274 alin. (3) C. proc. civ., soluția de obligare a pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată este legală.

Față de cele ce preced, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul C. prin E. București împotriva Deciziei nr. 345/A din data

de 24 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru

cauze cu minori și de familie,

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 noiembrie 2015.