ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 144/2015

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul T.A.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. obligarea la plata prețului de piață al apartamentului nr. 2, situat în imobilul din București, b-dul Dacia. M.F.P. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive, în principal, și în subsidiar, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 811 din 17 aprilie 2012, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumelor de 850.712 lei cu titlu de despăgubiri materiale și la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reținând următoarele: Reclamantul T.A.I.

a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, b-dul Dacia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996. Prin sentința civilă nr. 175 din 03 martie 2005, Tribunalul București a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții C.O., C.V.R.A. și C.Șt.D.G. în contradictoriu cu pârâtul T.A., acesta fiind obligat să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 2 din b-dul. Dacia. Prin aceeași hotărâre a fost respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă prin decizia civilă 2588/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă.

Deși reclamantul a fost evins de adevărații proprietari, contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/1996 nu a fost anulat, fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pretențiile reclamantului sunt întemeiate, în conformitate cu art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevăd că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; potrivit alin. 2 al aceluiași articol valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

În conformitate cu art. 50 alin. (2 1 ) cererile având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar restituirea se face de către M.F.P. Prin derogare de la norma generală prevăzută la art. 1337 C. civ., potrivit căreia obligația de garanție contra evicțiunii revine vânzătorului, legiuitorul a stabilit în sarcina M.F.P. obligația de dezdăunare a cumpărătorului evins de adevăratul proprietar. Prin decizia civilă nr. 332/ A din data de 08 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 811 din 17 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A respins apelul aderent formulat de reclamant, ca lipsit de interes. Pentru a se adopta această soluție, instanța de apel a avut in vedere următoarele considerente, în parte comune: Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu, din data de 12 martie 2014, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis cererea de îndreptare formulată de reclamant în condițiile art. 281 C. proc. civ. și a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței care formează obiectul apelului, în sensul că denumirea corectă a pârâtului este M.F.P. și nu S.R. prin M.F.P., cum din eroare s-a menționat. De altfel, pe parcursul judecății în fond, calitatea procesual pasivă în cauză a aparținut M.F.P., cel care, la finalizarea procedurii judiciare, a căzut în pretenții.

În considerentele sentinței se regăsește și soluția pe care a primit-o excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., iar faptul că această soluție nu a mai fost reluată expres și în dispozitivul sentinței nu este de natură a produce reclamantului - apelant aderent un prejudiciu în contextul arătat. Excepția lipsei calității procesual pasive a M.F.P., invocată în fața primei instanțe prin întâmpinarea de la 22 ianuarie 2013 a fost în mod corect soluționată de către aceasta. În mod corect au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții potrivit cărora restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și art. 2 1 se face de către M.E.F.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este îndepărtată prin incidența în prezenta cauză a principiului specialia generalibus derogant (norma specială – art. 50 din Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare norma de drept comun – art. 969, 1137 C. civ.). Legea nr. 10/2001 reglementează fără echivoc condițiile de restituire a prețului actualizat și a prețului de piață, precum și calitatea M.F.P. de plătitor în numele și pe seama statului debitor al obligației de restituire.

Prin sentința civilă nr. 175 din 03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul T.A.I., reclamantul din cauza pendinte, și a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 370 din 18 decembrie 1996. Instanța a statuat cu putere de lucru judecat pentru prezentul litigiu, pe de o parte, asupra faptului că titlul reclamantului este preferabil în raport cu titlu pârâtului și că potrivit cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 petitul având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu reprezentantul municipalității, este neîntemeiat.

Instanța de fond a aplicat situației de fapt, în mod corect, dispozițiile art. 50 alin. (2) – art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dispoziții potrivit cărora chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, sub condiția ca în cadrul argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, instanța să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua – credință a cumpărătorului.

Reclamantul nu avea obligația de a depune o hotărâre prin care actul său de vânzare-cumpărare să fi fost desființat așa cum a pretins pârâtul, iar în condițiile în care reclamantul se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este îndreptățit la acordarea despăgubirilor la valoarea reală de piață, dovedindu-se că s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului. Susținerile relative la valoarea imobilului stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză reprezintă apărări noi, pe de o parte, și nefondate pe de altă parte. Pârâtul s-a dezinteresat de exercițiul actelor procesuale la care era îndreptățit în sensul că a lipsit de la termenul când au fost stabilite obiectivele expertizei, precum și la termenul când părțile puteau formula obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Stabilirea valorii de piață a apartamentului din litigiu s-a realizat potrivit standardelor internaționale de evaluare la data de 07 noiembrie 2012, respectiv în funcție de condițiile pe care o tranzacție trebuie să le îndeplinească simultan, pentru ca prețul rezultat în urma acesteia să reflecte o valoare de piață: adecvare, precizie și cantitatea informațiilor. În mod corect prima instanță a avut în vedere opinia evaluatorului prin care acesta a estimat valoarea de piață pentru imobilul din litigiu la data de 07 noiembrie 2012. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B., prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici: 1. Printr-o primă critică, pârâtul a susținut lipsa calității procesual pasive a M.F.P., arătând că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui terț.

Or, M.F.P. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre P.M.B. și reclamant, ci este terț față de acest contract. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a P.M.B., față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune. În această situație, calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv P.M.B. prin P.G. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P. Având în vedere că la acest moment nu există o sentința definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 încheiat de reclamant cu P.M.B.

nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a M.F.P. 2. Hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea M.F.P. la plata prețului de piață al imobilului. Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca M.F.P. să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 este necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și (b) ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. a. Dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 au în vedere existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Or, această condiție nu este îndeplinită, întrucât prin sentința civila nr. 175 din 03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză. Nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamant rezidă în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a află situația juridică a imobilului.

Dacă ar fi făcut aceste minime diligente, ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995. Faptul ca reclamantul nu a depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995. b. Deposedarea reclamantului de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recurentul nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamant. 3. Hotărârea atacată este criticabilă și în ceea ce privește modul de stabilire a valorii imobilului, suma stabilită fiind nejustificat de mare și reprezentând o îmbogățire fără justă cauză. Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor legale ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Jurisprudența C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (V. c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T.T. c. României). Invocă în acest sens și hotărârea P. si P. c. Republicii Cehe. 4. Neexistând culpa procesuală a M.F.P., principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând nici temei legal este neîntemeiata obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Așa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit. Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. 2 1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina M.F.P. obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă M.F.P. în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) ale aceluiași articol. Câtă vreme norma legală stabilește în sarcina M.F.P.

obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă. Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiului relativității efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs. Prin urmare, constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. 3 al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului de piață al imobilului în litigiu.

Este necontestat în cauză că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 37 din 18 decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu P.M.B., reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București . Prin sentința civilă nr. 175 din 03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanții C.O., C.V.R.A. și C.Șt.D.G.

în contradictoriu cu pârâtul T.A.I., reclamantul din cauza pendinte, și a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 370 din 18 decembrie 1996. S-a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că titlul reclamanților este preferabil în raport cu titlu pârâtului și că potrivit cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 petitul având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu reprezentantul municipalității, este neîntemeiat.

S-a arătat că nu există nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare întrucât dispozițiile art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995 au fost respectate, din nicio probă nu rezultă că pârâtul ar fi dobândit sau înstrăinat vreo locuință proprietate personală după 01 ianuarie 1990 în localitatea de domiciliu, că apartamentul nu face parte din categoria celor exceptate de la vânzare, că a fost de bună – credință la încheierea actului juridic de înstrăinare și că au fost respectate dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale Legii nr. 112/1996. Pornind de la situația de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.

Restituirea prețului achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 50 1 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia. Constatarea făcută de instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 s-a făcut în mod valabil și cu buna-credință a cumpărătorului nu mai poate fi cenzurată.

Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menționate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.

Pe de altă parte, concluziile instanțelor anterioare cu privire la respectarea, de către reclamant a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18 decembrie 1996 , unite cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat, acesta a pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligat a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea prețului de piață al imobilului au doar proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte au fost desființate ca efect al admiterii acțiunii în revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat, precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui în justiție. Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2 1 ), din interpretarea căruia reiese că prin „desființare” nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de „contract de vânzare-cumpărare desființat”, în sensul că actul juridic fie a fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale în cauza de față.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de stabilire a valorii imobilului, care se constituie în obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, pe parcursul derulării procedurii în fața instanței de fond pârâtul s-a dezinteresat de exercițiul actelor procesuale la care era îndreptățit, în sensul că a lipsit de la termenul când au fost stabilite obiectivele expertizei, precum și la termenul când părțile puteau formula obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză. Totodată, Înalta Curte constată că recurentul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B. nu invocă neconcordanța legislației aplicabile prezentului litigiu cu norme ale C.E.D.O., ci face referiri la decizii ale instanței europene pronunțate în soluționarea unor situații juridice diferite celei de față.

Nu poate fi primită nici critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul M.F.P., deoarece, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată îl reprezintă culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut procesul. În speță, reclamantul a avut calitatea de parte câștigătoare în proces, așa încât soluția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B. împotriva deciziei nr. 332/ A din data de 08 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2015.