ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 144/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 144/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul T.A.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. obligarea la

plata prețului de piață al apartamentului nr. 2, situat în imobilul din

București, b-dul Dacia.

M.F.P. a formulat

întâmpinare solicitând respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale

pasive, în principal, și în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin sentința

civilă nr. 811 din 17 aprilie 2012, Tribunalul București, secția

III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumelor de 850.712

lei cu titlu de despăgubiri materiale și la 800 lei cheltuieli de judecată

către reclamantă, reținând următoarele:

Reclamantul T.A.I. a

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2 din imobilul situat

în București, b-dul Dacia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 370 din 18

decembrie 1996.

Prin sentința

civilă nr. 175 din 03 martie 2005, Tribunalul București a admis acțiunea în revendicare

formulată de reclamanții C.O., C.V.R.A. și C.Șt.D.G. în contradictoriu cu

pârâtul T.A., acesta fiind obligat să le lase în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 2 din b-dul. Dacia. Prin aceeași hotărâre a fost respins

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă prin decizia civilă

2588/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă.

Deși reclamantul a

fost evins de adevărații proprietari, contractul de vânzare - cumpărare nr. 370/1996

nu a fost anulat, fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pretențiile

reclamantului sunt întemeiate, în conformitate cu art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, republicată, care prevăd că proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare; potrivit alin. 2 al aceluiași articol

valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.

În conformitate cu art.

50 alin. (2

1

) cererile având ca obiect restituirea prețului de piață

al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar

restituirea se face de către M.F.P.

Prin derogare de la

norma generală prevăzută la art. 1337 C. civ., potrivit căreia obligația de

garanție contra evicțiunii revine vânzătorului, legiuitorul a stabilit în

sarcina M.F.P. obligația de dezdăunare a cumpărătorului evins de adevăratul

proprietar.

Prin decizia civilă

nr. 332/ A din data

de 08 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a

respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul

M.F.P., împotriva sentinței civile nr. 811 din 17 aprilie 2013, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă. A respins apelul aderent formulat

de reclamant, ca lipsit de interes.

Pentru a se adopta

această soluție, instanța de apel a avut in vedere următoarele considerente, în

parte comune:

Prin încheierea de

ședință din Camera de Consiliu, din data de 12 martie 2014, Tribunalul

București, secția III-a civilă, a admis cererea de îndreptare

formulată de reclamant în condițiile art. 281 C. proc. civ. și a dispus

îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței care formează obiectul

apelului, în sensul că denumirea corectă a pârâtului este M.F.P. și nu S.R. prin

M.F.P., cum din eroare s-a menționat.

De altfel, pe

parcursul judecății în fond, calitatea procesual pasivă în cauză a aparținut M.F.P.,

cel care, la finalizarea procedurii judiciare, a căzut în pretenții.

În considerentele

sentinței se regăsește și soluția pe care a primit-o excepția lipsei calității

procesuale pasive a M.F.P., iar faptul că această soluție nu a mai fost reluată

expres și în dispozitivul sentinței nu este de natură a produce reclamantului -

apelant aderent un prejudiciu în contextul arătat.

Excepția lipsei

calității procesual pasive a M.F.P., invocată în fața primei instanțe prin

întâmpinarea de la 22 ianuarie 2013 a fost în mod corect soluționată de către

aceasta.

În mod corect au fost

interpretate și aplicate dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, dispoziții potrivit

cărora restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și art. 2

1

se face

de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare. Incidența normelor de drept

comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este

îndepărtată prin incidența în prezenta cauză a principiului specialia

generalibus derogant (norma specială – art. 50 din Legea nr. 10/2001 înlătură

de la aplicare norma de drept comun – art. 969, 1137 C. civ.). Legea nr. 10/2001

reglementează fără echivoc condițiile de restituire a prețului actualizat și a

prețului de piață, precum și calitatea M.F.P. de plătitor în numele și pe seama

statului debitor al obligației de restituire.

Prin sentința

civilă nr. 175 din 03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția

IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea în revendicare în

contradictoriu cu pârâtul T.A.I., reclamantul din cauza pendinte, și a fost

respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 370 din 18 decembrie 1996.

Instanța a statuat cu

putere de lucru judecat pentru prezentul litigiu, pe de o parte, asupra

faptului că titlul reclamantului este preferabil în raport cu titlu pârâtului

și că potrivit cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 petitul având

ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârât cu reprezentantul municipalității, este neîntemeiat.

Instanța de fond a

aplicat situației de fapt, în mod corect, dispozițiile art. 50 alin. (2) –

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, dispoziții potrivit cărora

chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în

care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii

în revendicare, prin compararea titlurilor, sub condiția ca în cadrul

argumentelor care au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, instanța

să nu fi reținut nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua – credință a

cumpărătorului.

Reclamantul nu avea

obligația de a depune o hotărâre prin care actul său de vânzare-cumpărare să fi

fost desființat așa cum a pretins pârâtul, iar în condițiile în care

reclamantul se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

este îndreptățit la acordarea despăgubirilor la valoarea reală de piață,

dovedindu-se că s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului.

Susținerile relative

la valoarea imobilului stabilită prin expertiza tehnică efectuată în cauză

reprezintă apărări noi, pe de o parte, și nefondate pe de altă parte. Pârâtul

s-a dezinteresat de exercițiul actelor procesuale la care era îndreptățit în

sensul că a lipsit de la termenul când au fost stabilite obiectivele expertizei,

precum și la termenul când părțile puteau formula obiecțiuni cu privire la

raportul de expertiză efectuat în cauză. Stabilirea valorii de piață a

apartamentului din litigiu s-a realizat potrivit standardelor internaționale de

evaluare la data de 07 noiembrie 2012, respectiv în funcție de condițiile pe

care o tranzacție trebuie să le îndeplinească simultan, pentru ca prețul

rezultat în urma acesteia să reflecte o valoare de piață: adecvare, precizie și

cantitatea informațiilor.

În mod corect prima

instanță a avut în vedere opinia evaluatorului prin care acesta a estimat

valoarea de piață pentru imobilul din litigiu la data de 07 noiembrie 2012.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B., prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și formulând următoarele critici:

critică, pârâtul a susținut lipsa calității procesual pasive a M.F.P., arătând

că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita, nici dăuna unui

terț.

Or, M.F.P. nu a fost

parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre P.M.B. și

reclamant, ci este terț față de acest contract.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a

M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația

de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a

prețului.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț care este de natură să

angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,

respectiv a P.M.B., față de pretențiile privind restituirea valorii prețului

pentru imobilul în cauză la prețul de circulație.

Instanța de apel

trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 C. civ., cu atât mai mult cu

cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare

obligația reglementată de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru

evicțiune.

În această situație,

calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv P.M.B. prin

P.G.

Prevederile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se

acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.

Având în vedere că la

acest moment nu există o sentința definitivă și irevocabilă în ceea ce privește

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare nr. 370 din

18 decembrie 1996 încheiat de reclamant cu P.M.B. nu poate fi justificată

calitatea procesuală pasivă a M.F.P.

instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea M.F.P. la

plata prețului de piață al imobilului.

Pentru a fi

aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca M.F.P.

să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași în baza

contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 este

necesar ca: (a) încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și (b) ca aceste contracte de

vânzare cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă.

a. Dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 au în vedere existența unei hotărâri în care să se rețină

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului. Or,

această condiție nu este îndeplinită, întrucât prin sentința civila nr. 175 din

03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

statuat că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil,

astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.

Nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamant rezidă în faptul că,

urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, avea obligația de a

cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput

ca în calitate de cumpărător al unui bun important, cum este un apartament, să

nu efectueze un minim de diligențe pentru a află situația juridică a

imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligente, ar fi aflat că trecerea

în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și

prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Faptul ca reclamantul

nu a depus minime diligente, cu ocazia încheierii contractului de vânzare

cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în

proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

b. Deposedarea

reclamantului de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat

în urma unei acțiuni în revendicare, contractul de vânzare cumpărare nr. 370

din

18

decembrie 1996

încheiat

în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 nefiind anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, în cauza

de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât recurentul nu poate fi obligat la

restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamant.

3.

Hotărârea atacată este criticabilă

și în ceea ce privește modul de stabilire a valorii imobilului, suma stabilită

fiind nejustificat de mare și

reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.

Obligația

de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață

a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul

legii nr. 112/1995.

O

aplicare corectă a dispozițiilor legale ar presupune luarea în calcul a

următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului

derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piață la momentul

evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață la

momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare

reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Cum

aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la

prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin

raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate

sau la regimul stabilit prin norme speciale.

Jurisprudența

C.E.D.O. nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de

piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă

o parte din această valoare (V. c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului

actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T.T. c. României). Invocă în acest

sens și hotărârea P. si P. c. Republicii Cehe.

procesuală a M.F.P., principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274

C. proc. civ. și neexistând nici temei legal este neîntemeiata obligarea la

plata cheltuielilor de judecata.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este nefondat, urmând a fi respins, pentru

considerentele ce succed:

Așa cum rezultă din

cuprinsul art.

50 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție

restituirea prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al

aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. 2

1

se face

de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o

normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă

în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina M.F.P. obligația

de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Este indubitabil

faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă M.F.P. în

litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

și (2

1

) ale aceluiași articol. Câtă vreme norma legală

stabilește în sarcina M.F.P. obligația de plată a prețului

menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic

având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate

procesuală pasivă.

Or, reglementarea

acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a

principiului relativității efectelor contractului, făcând totodată inutilă

analiza condițiilor evicțiunii, astfel cum se pretinde prin motivele

de recurs.

Prin urmare,

constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în

vedere de prevederile art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin.

3 al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată

a prețului de piață al imobilului în litigiu.

Este necontestat în

cauză că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 37 din 18 decembrie 1996,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu P.M.B., reclamantul a dobândit

dreptul de proprietate asupra

apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București

.

Prin sentința

civilă nr. 175 din 03 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția

IV-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1865 din 22 octombrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de

reclamanții C.O., C.V.R.A. și C.Șt.D.G. în contradictoriu cu pârâtul T.A.I.,

reclamantul din cauza pendinte, și a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de

cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare cu nr. 370 din 18 decembrie 1996.

S-a statuat cu putere

de lucru judecat asupra faptului că titlul reclamanților este preferabil în

raport cu titlu pârâtului și că potrivit cu dispozițiile art. 9 din Legea nr.

112/1995 petitul având ca obiect nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de pârât cu reprezentantul municipalității, este

neîntemeiat. S-a arătat că nu există nici un motiv de nulitate absolută a

contractului de vânzare-cumpărare întrucât dispozițiile art. 9 și 10 din

Legea nr. 112/1995 au fost respectate, din nicio probă nu rezultă că pârâtul ar

fi dobândit sau înstrăinat vreo locuință proprietate personală după 01 ianuarie

1990 în localitatea de domiciliu, că apartamentul nu face parte din categoria

celor exceptate de la vânzare, că a fost de bună – credință la încheierea

actului juridic de înstrăinare și că au fost respectate dispozițiile art. 46

din Legea nr. 10/2001, precum și cele ale Legii nr. 112/1996.

Pornind de la situația

de fapt astfel reținută, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a

prevederilor legale incidente în cauză.

Restituirea prețului

achitat în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii

nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul

de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art.

50 - 50

1

din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația

contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a

contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor acesteia.

Constatarea făcută de

instanțele anterioare prin hotărârile judecătorești menționate în sensul că

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.

370 din 18 decembrie 1996

s-a făcut în mod valabil

și cu buna-credință a cumpărătorului nu mai poate fi cenzurată.

Valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, iar dezlegările

cuprinse în această hotărâre sub aspectele menționate se impun cu putere de

lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile

unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste

aspecte.

Pe de altă parte,

concluziile instanțelor anterioare cu privire la respectarea, de către

reclamant a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare nr.

370

din 18 decembrie 1996

,

unite cu împrejurarea că, deși în litigiile anterioare, contractul de

vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților

asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat, acesta a pierdut dreptul de

a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind

obligat a ceda, în favoarea foștilor proprietari, deplina proprietate și

liniștita posesie a apartamentului, atrag incidența în cauză a prevederilor art.

50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel,

potrivit art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, vocație la obținerea

prețului de piață al imobilului au doar proprietarii în baza Legii nr. 112/1995,

ale căror contracte au fost desființate ca efect al admiterii acțiunii în

revendicare formulate împotriva lor de proprietarul deposedat abuziv de stat,

precedată fie de respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare cumpărare, fie de neatacarea lui în justiție.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2

1

),

din interpretarea căruia reiese că prin „desființare” nu se înțelege doar

situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Ca urmare, prin art. 20

alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a definit sintagma de

„contract de vânzare-cumpărare desființat”, în sensul că actul juridic fie a

fost anulat, fie bunul a fost pierdut în urma unei acțiuni în revendicare, prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, Înalta

Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor

prevederi legale în cauza de față.

În ceea ce privește criticile

referitoare la modul de stabilire a valorii imobilului, care se constituie în

obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, așa cum corect a

reținut și instanța de apel,

pe parcursul derulării procedurii în fața instanței de

fond pârâtul s-a dezinteresat de exercițiul actelor procesuale la care era

îndreptățit, în sensul că a lipsit de la termenul când au fost stabilite

obiectivele expertizei, precum și la termenul când părțile puteau formula

obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Totodată, Înalta

Curte constată că recurentul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B. nu invocă

neconcordanța legislației aplicabile prezentului litigiu cu norme ale

C.E.D.O., ci face referiri la decizii ale instanței europene

pronunțate în soluționarea unor situații juridice diferite celei

de față.

Nu poate fi primită

nici critica privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul M.F.P.,

deoarece, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în

pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Fundamentul răspunderii pentru cheltuielile de judecată îl reprezintă culpa

procesuală a părții, culpă dovedită prin simplul fapt că aceasta a pierdut

procesul.

În speță, reclamantul

a avut calitatea de parte câștigătoare în proces, așa încât soluția de obligare

a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este corectă.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins,

în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P. prin D.G.R.F.P.B. împotriva deciziei

nr. 332/ A din data de 08 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2015.