ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 22 februarie 2012, reclamanții C.G.

și C.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului să le plătească prețul de piață

pentru apartamentul nr. 2, din București, sectorul 2, estimat la 150.000 euro.

În motivarea cererii,

au arătat că reclamantul C.G., căsătorit fiind cu C.V., a cumpărat conform

Legii nr. 112/1995, apartamentul de la adresa menționată, în calitatea sa de

titular al contractului de închiriere privind acest bun imobil.

Dobândirea dreptului

de proprietate s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 23

octombrie 1996, prețul vânzării fiind integral achitat de reclamanți.

Prin sentința civilă nr.

1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București și prin Decizia

civilă nr. 1546 din 07 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

au fost respinse acțiunea civilă, prin care C.A. a solicitat anularea

contractului mai sus menționat și respectiv apelul formulat de aceeași

reclamantă.

Prin Decizia civilă nr.

3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă,

a fost admis recursul declarat de C.A., a fost casată decizia tribunalului, a

fost admis apelul și schimbată sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, iar,

pe fond, a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și C.G.

Prin sentința civilă nr.

1758 din 11 martie 2004, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București în Dosarul nr. 11153/2003, a fost admisă acțiunea reclamantului C.G.

și s-a constatat că el și soția sa C.V. sunt cumpărători de buna-credință, în

baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu, respectiv apartamentul nr. 2

din București, sectorul 2.

Prin Decizia civila nr.

1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9965/300/2006, reclamanții C.G. și C.V. au fost obligați

să predea proprietarei C.A. acest apartament.

Prin procesul-verbal

încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. 266/2010, s-a luat act

de predarea imobilului mai sus menționat, către C.A.

Reclamanții au

apreciat că se încadrează în normele legii speciale reparatorii, Legea nr. 10/2001,

care acordă protecție chiriașilor-cumpărători din imobilele preluate abuziv,

ale căror contracte au fost desființate.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

, alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 112 și urm. C. proc. civ.

La data de 14

septembrie 2012, pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., a depus la dosar

întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la

acțiune al reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Roman, reprezentat prin M.F.P.

Astfel, Legea nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou

articol, respectiv art. 50

1

, a reglementat și dreptul proprietarilor

ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Acest act normativ a

fost publicat în M. Of., Partea I nr. 63 din 03 februarie 2009 și a intrat în

vigoare la data de 06 februarie 2009.

Ca urmare, dreptul

cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru

imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009,

respectiv 06 februarie 2009, de la acest moment începând sa curgă termenul de

prescripție al dreptului material la acțiune.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman, reprezentat prin M.F.P.,

a arătat că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

(2)

1

se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Așadar, textul de

lege enunțat mai sus conferă în mod expres calitate procesuală pasivă în astfel

de litigii (atât în privința restituirii prețului de piață, cât și a prețului

actualizat) M.F.P., acesta fiind titularul obligației în raportul dedus

judecații, iar nu Statului Român, reprezentat de M.F.P.

A susținut lipsa

legitimării procesuale pasive și din perspectiva faptului că M.F.P., în

calitate de reprezentant al Statului Roman, nefiind parte la încheierea

contractului de vânzare - cumpărare din 23 octombrie 1996 dintre reclamantul C.G.

și Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. SA, este terț față de

acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se

vărsau sumele încasate de Primăria municipiului București.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ., pârâtul a

solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului

București, prin mandatar SC A. SA pentru evicțiune totală sau parțială prin

fapta unui terț.

Dispozițiile art. 50

din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu

sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Roman,

reprezentat de M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cat

timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului la valoarea de piața.

Pe fondul cauzei,

pârâtul a solicitat respingerea cererii formulată de reclamanții C.G. și C.V.,

ca neîntemeiată, motivat de faptul că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

temei de drept al acțiunii invocat de reclamanți, impun îndeplinirea cumulativă

a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este

ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile. În speță niciuna dintre cele doua condiții prevăzute imperativ de

Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită.

A susținut și că în

speță a operat îmbogățirea fără justă cauză, fiind excesiv ca reclamanții să

încaseze în 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în

contractul de vânzare - cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși

valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară la zi.

Prin raportare la jurisprudența

C.E.D.O., reclamanta avea obligația să dovedească faptul ca au fost încălcate

prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (abuz de

putere).

A invocat jurisprudența

C.E.D.O., conform căreia nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu

întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o

indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c.

Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul

evins (Tudor Tudor c. României).

Situația

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația

celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața,

așadar, la valoarea de circulație.

La termenul din data

de 16 noiembrie 2012, reclamanții au învederat că înțeleg să formuleze acțiunea

în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.

La termenul din data

de 18 ianuarie 2013, instanța a respins excepția prescripției dreptului

material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de

Statul Român prin M.F.P., reținând că, prin raportare la momentul admiterii în

mod irevocabil a acțiunii în revendicare, acțiunea civilă a fost introdusă în

termen precum și faptul că, prin precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul

că pârât este M.F.P. în nume propriu, excepția lipsei calității procesuale

pasive rămâne fără obiect.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 234 din 28 februarie 2014 a

respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții C.G. și C.V., în contradictoriu cu M.F.P., prin D.G.F.P. a

Municipiul București.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că în temeiul Legii nr. 112/1995, între

reclamantul C.G. și Primăria Municipiului București - prin SC A. SA a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, având ca obiect

imobilul situat în București, sector 2.

Prin sentința civilă nr.

1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

definitivă și irevocabilă, s-a constatat calitatea reclamantului de cumpărător

de bună - credință a apartamentului menționat.

Prin Decizia nr. 3567

din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 3947/2000,

irevocabilă, la solicitarea numitei C.A. a fost constatată nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 încheiat între SC A. SA

și reclamantul din prezenta cauză, C.G.

Pentru a pronunța

această soluție, s-a reținut cu putere de lucru judecat împrejurarea că actul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

deoarece imobilul vândut nu intra sub incidența acestei legi speciale, dar și

faptul că eventuala bună - credință a cumpărătorului C.G. nu este de natură să

asaneze nulitatea de care este lovit contractul, întrucât statul vânzător nu

avea un titlu valabil asupra bunului.

Prin Decizia civilă nr.

1061 din 25 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 9965/300/2006,

ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, reclamanții au fost obligați să

predea numitei C.A. imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

În considerentele

acestei hotărâri judecătorești, s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul

că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 este una

totală, întemeiată pe fraudă la lege, contractul fiind încheiat cu

nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea privește

limitele învestirii instanței de judecată, Tribunalul a reținut că determinarea

cadrului procesual din punct de vedere subiectiv (al părților), cât și a

obiectului cererii de chemare în judecată este prerogativa reclamantului,

judecătorul fiind ținut de limitele în care acesta înțelege să se judece, iar prin

acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata

valorii de piață a apartamentului nr. 2 din București, sector 2.

În exercitarea

rolului activ, la termenul din data de 15 noiembrie 2013, Tribunalul a

solicitat reclamanților, reprezentați la acel termen de avocatul ales să

specifice dacă înțeleg să-și completeze acțiunea și cu un capăt de cerere

subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului la plata prețului plătit

actualizat al apartamentului în discuție.

Întrucât răspunsul la

interpelarea instanței a fost la acel moment afirmativ, Tribunalul le-a pus

acestora în vedere să formuleze cererea completatoare și în scris.

La termenul din data

de 13 decembrie 2013, reclamanții au învederat instanței că nu înțeleg să

susțină și un astfel de capăt de cerere și că își mențin cererea exclusiv în forma

introductivă de instanță, asumându-și eventualele consecințe juridice ale

opțiunii lor, consecințe explicate acestora de avocatul ales.

Cu ocazia dezbaterilor

pe fondul cauzei, la termenul din data de 14 februarie 2014, reclamanții au

reiterat că își mențin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost

formulată, apreciind însă că judecătorul ar putea trece peste voința părților,

fără a încălca principiul disponibilității. În acest context, tribunalul și-a

circumscris analiza pretenției deduse judecății din perspectiva prevederilor art.

50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 indicat de reclamanți și care

reprezintă cauza juridică a acțiunii, care deschid calea restituirii prețului

de piață chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Astfel, pentru a fi

îndreptățiți la acordarea valorii de piață a imobilului, reclamanții trebuiau

să facă dovada că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut

că probatoriul administrat relevă teza contrară, stabilindu-se prin două

hotărâri judecătorești irevocabile că actul de dobândire este lovit de nulitate

absolută deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege, statul neavând un titlu

valabil asupra imobilului, așa încât a respins cererea de chemare în judecată,

ca neîntemeiată. Totodată, a reținut că instanța nu poate trece peste voința

părții și nici nu poate examina pretenția din perspectiva art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, care face vorbire despre prețul plătit actualizat.

Împotriva sentinței

civile nr. 234 din 28 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, au declarat apel reclamanții C.G. și C.V., înregistrat

administrativ pe rolul Curții de apel ca fiind recurs.

Au criticat faptul că

tribunalul nu a motivat de ce a înlăturat sentința civilă nr. 1758 din 11

martie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, hotărâre

definitivă și irevocabilă, învestita cu putere de lucru judecat, prin care s-a

constatat calitatea de cumpărător de bună - credință a recurentului C.G.. În

virtutea efectelor legale ale acestei hotărâri judecătorești, reclamanții au

susținut că este și legal și echitabil să fie despăgubiți prin plata de către

pârât a valorii de piață a imobilului.

Tribunalul a reținut

greșit că s-ar fi stabilit prin doua hotărâri judecătorești irevocabile că

actul de dobândire este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost încheiat

prin fraudă la lege.

Prin respingerea în

tot a acțiunii, tribunalul a încălcat normele art. 481 din vechiul C. civ., pe

cele ale art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (3), art. 53 din Constituția

României, art. 45 alin. (2) și (2)

1

din Legea nr. 10/2001, ca și pe

cele ale art. 129 alin. (5) - teza I C. proc. civ.

Reclamanții se afla

în situația unor proprietari evinși, iar normele anterior menționate ale C.

civ. și ale Constituției, ca și cele ale legii speciale, Legea nr. 10/2001,

impun obligația unei despăgubiri.

Tribunalul,

respectând principiul despăgubirii chiriașilor-cumpărători evinși, instituit

prin alin. (2) și (2)

1

din art. 50 al Legii nr. 10/2001, putea și

avea obligația legală de admitere a acțiunii reclamanților, fie și în parte, în

ipoteza pentru care a optat, că nu sunt incidente normele art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, ci acelea ale art. 50 alin. (2) din aceeași Lege.

Aceasta modalitate de

soluționare constituie doar o chestiune de stabilire a legii incidente în

speță, în virtutea atributului suveran al judecătorului.

Tribunalul, punând în

balanță normele art. 45 alin. (2) și (2)

1

din Legea nr. 10/2001,

legea specială potrivit căreia în speță se determina îndreptățirea

reclamanților de a primi despăgubiri și hotărârea judecătorească anterioară

acestei legi speciale, pronunțată în aplicarea unui alt regim al nulității,

urma să observe că nu se încălca efectele legale ale acelei hotărâri

irevocabile, dacă se acorda reclamanților, cu titlu de despăgubire, valoarea

actuală de piață a imobilului, întrucât constituie o vădita discriminare aplicarea

unei sancțiuni prevăzute de o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătorești

care nu a fost dată în aplicarea acestei legi speciale.

Totodată, au susținut

și că decizia de constatare a nulității titlului de proprietate nu are autoritate

de lucru judecat în speță, ci constituie doar un înscris cu valoarea probatorie

prevăzută de lege, care nu poate prevala legii, iar decizia prin care s-a

constatat buna - credință a chiriașului-cumpărător C.G., este la rândul sau

irevocabilă și se bucură de putere de lucru judecat.

Prin acordarea

despăgubirilor în raport cu valoarea de piață a imobilului nu se contravine

efectelor legale ale deciziei prin care s-a constatat nulitatea titlului de

proprietate în discuție. Reclamanții au avut un bun, în sensul art. 1 din

Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, iar prejudiciul a

cărui acoperire este solicitată prin acțiunea dedusă judecății, constă în

pierderea iremediabilă a dreptului de proprietate și a singurei locuințe

proprii, fără a avea în proprietate o casă, deci nu se poate pune problema unei

îmbogățiri fără justă cauză.

În calea de atac, pârâtul

M.F.P. nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea de

ședință din data de 4 noiembrie 2014 Curtea de Apel a calificat calea de atac

ca fiind apel și a dispus efectuarea modificărilor în sistemul informatic Ecris,

având drept consecință judecarea cauzei în complet format din doi judecători.

În apel, Curtea a

încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de reclamantul C.G., a respins proba

cu expertiza tehnică în construcții și expertiza contabilă.

Prin Decizia civilă nr.

430/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a

admis în parte cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 2.366,6766 lei, reprezentând preț de piață achitat în baza

contractului de vânzare - cumpărare nr. 00393 din 23 octombrie 1996,

actualizată cu rata inflației la data plății efective, a menținut soluția din

sentință cu privire la respingerea cererii pentru diferență până la prețul de

piață.

Curtea a reținut, ca

situație de fapt, că prin sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a

Judecătoriei sectorului 2 București și prin Decizia civila nr. 1546 din 07

iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă

acțiunea civilă, prin care reclamanta C.A. a solicitat anularea contractului de

vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu reclamanții și

respectiv apelul său; prin Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000,

pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis recursul declarat de C.A.,

a fost casată decizia tribunalului, pe fond a fost admis apelul reclamantei, a

fost schimbată sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, a fost admisă

acțiunea reclamantei și a fost constatată nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și reclamantul

C.G.; prin sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 11153/2003, definitivă și

irevocabila, a fost admisă acțiunea reclamantului C.G. și s-a constatat că sunt

cumpărători de buna-credință, în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în

litigiu; prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9965/300/2006,

reclamanții C.G. și C.V. au fost obligați să predea reclamantei-parate C.A.

apartamentul 2, situat în București, sectorul 2; prin procesul-verbal încheiat

la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. 266/2010, s-a luat act de

predarea imobilului mai sus menționat, către C.A.

În raport de această

situație de fapt, Curtea a reținut că articolului 50

1

din Lege se

referă la contracte de vânzare cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995”, fiind vorba de acele contracte în privința cărora nu s-a

constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost

„desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în

revendicare de către verus dominus, instanța constatând, astfel, că titlul

acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

Din acest punct de

vedere, a apreciat instanța de apel, Legea nr. 10/2001, distinge între două

situații:

1) ipoteza în care a

contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, situație în care sunt incidente disp. art. 50 alin. (2), chiriașul

cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat, și,

2) ipoteza în care

contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu

respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit

desființat, de exemplu în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz in

care sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2)

1

din Lege.

Deși în textele

menționate, care vizează ipotezele arătate mai sus se folosește termenul

„desființat” în privința contractelor de vânzare - cumpărare, este evident ca

înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din

interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul

juridic al „desființării”, a reținut instanța de apel, se deduce din însăși

litera legii, în cuprinsul căreia la art. 20 alin. (2)

1

se prevede în

mod expres că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei

locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de

M.D.L.P.L.

Prin urmare, chiar

legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi

desființat și, deși textul legal menționat mai sus nu este incident în cauză,

referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de

desființare analizată în speță și care a fost dată de legiuitor, sensul juridic

al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege,

deci și în privința dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50 alin. (2)

1

.

Curtea a constatat

că, în raport de Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000, pronunțată de

Curtea de Apel București, prin care a fost admisă acțiunea reclamantei și a

fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996,

încheiat între SC A. SA și reclamantul C.G., sunt incidente dispozițiile art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea

prețului plătit pentru imobil, actualizat.

Valoarea de

circulație a imobilul poate fi obținută în condițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au

fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În cauza de față,

sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), nu și dispozițiile art. 50 alin.

(2)

1

din Legea nr. 10/2001, având în vedere că s-a reținut cu putere

de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească anterioară că imobilul nu putea

fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

În considerentele

hotărârilor menționate, s-a reținut că imobilul litigios a fost preluat fără titlu

valabil în proprietatea statului, că au fost încălcate dispozițiile imperative

ale Legii nr. 112/1995 și că nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nu poate fi înlăturată nici de luarea în considerare a

eventualei bunei-credințe.

Instanța de apel a

constatat că hotărârile menționate se bucură de putere de lucru judecat în ceea

ce privește considerentele, întrucât acestea explică și lămuresc dispozitivul

hotărârii pronunțate. Aceste considerente nu mai pot fi repuse în discuție în

prezenta cauză, așa cum susțin reclamanții.

Instanța de apel a

constatat că tribunalul a aplicat corect dispozițiile legale menționate, atunci

când nu a acordat apelanților-reclamanți valoarea de circulație a imobilului,

și, prin urmare, criticile pe acest aspect nu sunt fondate.

Prima instanță

trebuia să analizeze, însă, cererea dedusă judecății din prisma dispozițiilor art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere scopul promovării cererii

de chemare în judecată, respectiv obținerea despăgubirilor, în temeiul Legii nr.

10/2001, ca efect al pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului

vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a apreciat că

nu era necesar să existe un capăt de cerere distinct în sensul posibilității

acordării prețului de cumpărare actualizat, deoarece valoarea de circulație se

compune din prețul de cumpărare și sporul de valoare, ca efect al îmbunătățirilor

efectuate.

Astfel, în ipoteza în

care reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață, ci doar

la restituirea prețului actualizat, se impunea admiterea în parte a pretențiilor,

făcându-se din oficiu, de către instanța de judecată, aplicarea dispozițiilor art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Instanța de apel a

considerat că acțiunea nu trebuia respinsă, întrucât se îngreuna situația

părții care nu ar mai putea solicita ulterior prețul actualizat, acțiunea fiind

supusă unui termen de prescripție.

În viziunea instanței

de apel, această soluție nu relevă o încălcare a principiului disponibilității,

potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale

judecării cauzei, întrucât obiectul cererii, în sensul de pretenție concretă

dedusă judecății este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea

dreptului de proprietate asupra bunului imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995,

nu de însăși restituirea prețului de piață al imobilului.

Indicarea, prin

cererea de chemare în judecată, a prețului de piață al imobilului, reflectă

opțiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare pentru

pierderea dreptului de proprietate, interesând sub aspectul întinderii

despăgubirii cuvenite reclamantului care este reglementată diferit prin art. 50

alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată. Așadar,

diferența dintre cele doua ipoteze rezidă în cuantumul pretențiilor și nu

privește pretenția în sine.

În aceste condiții,

acordarea prețului actualizat, cu toate că reclamantul a solicitat prețul de

piață, nu echivalează cu depășirea obiectului cererii deduse judecății (extra

petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puțin decât s-a cerut,

respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat, ca valoare a

obiectului litigiului, ceea ce justifică admiterea în parte a pretențiilor.

Această soluție, a

considerat instanța de apel, nu aduce atingere principiului disponibilității,

întrucât instanța nu este ținută de temeiul juridic din cererea de chemare în

judecată, potrivit art. 84 C. proc. civ., iar în virtutea rolului activ

consacrat de art. 129 alin. (4) din același cod, instanța trebuie să aplice

acel text de lege care corespunde situației de fapt deduse judecații.

Prin această

interpretare se asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât, in oricare dintre

ipotezele prevăzute de art. 50 alin. (2) si art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, cumpărătorul dintr-un contract desființat prin hotărâre

judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită,

preconizată de legiuitor, vizând doar întinderea acestora.

Cu privire la

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

instanța de apel a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene „un

reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează

la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții. Noțiunea

"bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și

valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia

efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște

un drept de proprietate, ce nu poate fi exercitat efectiv, nu poate fi

considerată ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la

fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza

neîndeplinirii condiției - Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva

Germaniei (M.C.), nr. 42.527/98, fila 82 și 83, C.E.D.O. 2001-VIII, cauza

Păduraru împotriva României, paragraful 64.

În jurisprudența sa,

instanța europeană a apreciat că, pentru a analiza încălcarea art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției, este necesar să se verifice dacă există un bun,

dacă există o ingerință, dacă este justificată ingerința și dacă această

ingerință este proporțională, dacă există un just echilibru între interesele

generale și cele particulare.

Curtea de Apel a

constatat că decizia irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare a apelanților, reprezintă o ingerință în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care este legală, deoarece a

fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, pronunțată cu

respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul roman.

De asemenea, instanța

de apel a constatat că pentru privarea bunului, partea obține o despăgubire,

care este stabilită în prezenta cauză.

Cu privire la

caracterul proporțional al despăgubirii, instanța a decis că este respectat

principiul proporționalității, deoarece partea poate obține prețul actualizat,

adică prețul de cumpărare, actualizat cu rata inflației.

Chiar dacă prețul de

cumpărare actualizat este mai mic decât valoarea de circulație, pe care ar fi

putut-o obține partea, dacă ar fi fost incidente dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, acest aspect nu semnifică încălcarea principiului

proporționalității.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul M.F.P.

I. Reclamanții C.G.

și C.V. au formulat următoarele critici:

Decizia recurată este

pronunțată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, a normelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a

dreptului la un proces echitabil, consfințit prin art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Au susținut că

instanța de apel nu a răspuns motivat criticii potrivit căreia în conținutul

Legii nr. 10/2001 buna - credință este reglementată ca o excepție de la

aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 45, respectiv sancțiunea nulității

contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, buna-credință funcționează ca o

adevărată cauză de asanare a nulității contractelor. În cauză, nulitatea

titlului de proprietate al reclamanților s-a pronunțat anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul, punând în

balanța normele art. 45 alin. (2) și (2)

1

din Legea nr. 10/2001,

legea specială potrivit căreia în speță se determina îndreptățirea

reclamanților de a primi despăgubiri și hotărârea judecătorească anterioară

acestei legi speciale, pronunțată în aplicarea unui alt regim al nulității,

urma să observe că nu se încalcă efectele legale ale acelei hotărâri

irevocabile, dacă se acordă reclamanților, cu titlu de despăgubire, valoarea

actuală de piață a imobilului.

Curtea de Apel

București a conferit o valoare absolută hotărârii de constatare a nulității

contractului de vânzare - cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu pe

numele lui C.G., nulitate care nu se raportează la criteriile instituite prin

legea specială - Legea nr. 10/2001.

Decizia nr. 3567 din 1

noiembrie 2000 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea

titlului de vânzare-cumpărare al chiriașului-cumpărător, este anterioară

adoptării Legii nr. 10/2001, situație în care sancțiunea nulității a fost

aplicată în temeiul art. 966 - 968 C. civ. 1864, care nu reglementează, ca o

cauză de asanare, buna - credință, spre deosebire de legea specială - Legea nr.

10/2001.

Constituie o vădită

discriminare, contrară normelor imperative ale art. 53 din Constituția României

și principiului egalității în fața legii aplicarea unei sancțiuni prevăzută de

o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătorești care nu a fost dată în

aplicarea acestei legi speciale (fiind anterioară intrării ei în vigoare), fără

a da eficiență bunei-credințe a reclamantului.

Reclamanții susțin și

că decizia de constatare a nulității titlului de proprietate nu are autoritate

de lucru judecat în speță, nefiind întrunită cerința triplei identități (cauza

juridică, părțile și obiectul nu sunt aceleași - art. 1201 C. civ.), ci

constituie un înscris cu valoarea probatorie prevăzută de lege. Totodată, decizia

prin care s-a constatat buna - credință a reclamantului C.G., este la rândul

său irevocabilă și probează cu putere de lucru judecat buna sa credință.

Prin acordarea

despăgubirilor în raport cu valoarea de piață a imobilului nu se contravine

efectelor legale ale deciziei prin care s-a constatat nulitatea titlului de

proprietate în discuție, întrucât proprietatea și posesia bunului rămân în

continuare persoanei care i-a evins pe reclamanți.

Recurenții au

susținut că, în virtutea art. 45 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, text

legal în vigoare la momentul investirii tribunalului prin acțiunea dedusă

judecății în speță, au avut un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deci este legal și echitabil ca

despăgubirea pentru acest bun, dobândit cu bună-credință, să fie suma

reprezentând valoarea actuală de piață a acestui bun, singura în măsură să

compenseze, fie și parțial, scoaterea din patrimoniul lor a casei de locuit.

Prejudiciul a cărui

acoperire este solicitată prin acțiunea dedusă judecății constă în pierderea

iremediabilă a dreptului de proprietate și a singurei locuințe proprii, fără a avea

în proprietate o casă, deci nu se poate pune problema unei îmbogățiri fără

justă cauză.

În procesul privind

anularea contractului de vânzare-cumpărare care a constituit titlul de

proprietate asupra imobilului în litigiu, două instanțe de judecată (la fond și

în apel) au apreciat că acest contract este încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995,

iar, printr-o decizie cel puțin discutabilă, intrată în puterea lucrului

judecat, instanța de recurs a schimbat în tot această soluție. Tribunalul a

reținut greșit că și prin Decizia civilă 1061 din 25 iunie 2009 a Curții de

Apel București s-ar fi constatat încheierea contractului prin frauda la lege. În

această din urmă decizie s-a reprodus, în esență, motivarea Deciziei civile nr.

3567/2000 a Curții de Apel București, dar nu s-a reținut că s-ar fi probat

existența niciunei situații care s-ar fi constituit într-o încălcarea a

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv faptul că unul din cei doi soți ar

mai fi deținut în proprietate un alt imobil sau ar fi înstrăinat un alt imobil.

Instanța de apel nu a

răspuns la această critică, încălcând astfel și normele art. 261 alin. (1) pct.

5 C. proc. civ. și creând un prejudiciu, ce trebuie raportat la faptul că reclamanții

au deținut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În realitate,

pierderea nu poate fi apreciată prin raportare la prețul plătit, care era unul

de protecție socială, ci la posibilitatea de a achiziționa, la respectivul

preț, cel puțin o garsonieră, adică o locuință, pentru că acesta este bunul pe

care l-au pierdut în urma procedurilor naționale reflectate în cauză.

Reclamanții au apelat

la toate remediile intern, iar ingerința în cauză este contrară normelor art. 53

din Constituția României și atinge însăși substanța dreptului. Din această

perspectivă există o contrarietate între normele legii naționale - art. 50 alin.

(2)

1

din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu art. 11

alin. (2) și art. 20 din Constituție.

Reclamanții critică

și faptul că decizia atacată oferă o motivare contradictorie, sub aspectul

interpretării noțiunii legale de „desființare” a titlului chiriașului - cumpărător,

fie că se referă doar la preferabilitatea titlului proprietarului inițial, care

conduce la înlăturarea titlului chiriașului - cumpărător, ceea ce echivalează

cu o desființare a lui, fie că se referă și la ipoteza desființării în urma

admiteri unei acțiuni în anularea titlului.

Convingerea instanței

de apel se regăsește în prima teză, fără a putea susține concordant cu textele

de lege puse în discuție de ce desființarea titlului nu vizează, în speță,

decât evingerea, prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare.

Au invocat ca temei

de drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

II. Pârâtul M.F.P. a

invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6 (instanța de apel a

acordat ceea ce nu s-a cerut) și pct. 9 (hotărârea a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșita a legii) C. proc. civ. și a formulat următoarele critici:

acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care acțiunea formulată de către

reclamanți avea un singur capăt de cerere prin care se solicita acordarea

prețului de piață, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Curtea de Apel a

modificat obiectului prezentei acțiuni, încălcând dispozițiile art. 294 C.

proc. civ., deși, pe parcursul judecării fondului cauzei, reclamanții nu au

înțeles să solicite și să învestească instanța cu altă cerere decât cea

inițială, respectiv restituirea prețului de piață.

Astfel, în mod

nelegal, instanța de apel a dispus obligarea M.F.P. la plata prețului

actualizat al imobilului în discuție, având în vedere faptul că acțiunea

formulată de către reclamanți a avut pe tot parcursul judecării fondului un

singur capăt de cerere, respectiv acordarea prețului de piață.

Considerentele

reținute de instanța de apel in cuprinsul deciziei recurate, în sensul că

valoarea de circulație se compune din prețul de cumpărare și sporul de valoare,

ca efect al îmbunătățirilor efectuate nu sunt conforme cu dispozițiile legale.

Astfel, sporul de

valoare adus imobilului ca efect al îmbunătățirilor reprezintă o despăgubire

separată de prețul de circulație, acest aspect rezultând cu claritate din

dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care prevede distinct posibilitatea

acordării celor două categorii de despăgubiri, mai exact la art. 48 și art. 50

1

din actul normativ precizat, de către entități diferite (unitatea deținătoare

si M.F.P.).

Având în vedere

voința legiuitorului, reflectată în economia dispozițiilor de lege menționate,

rezultă că sporul de valoare adus unei locuințe prin îmbunătățiri și prețul de

piață sunt două categorii de despăgubiri, ce se acordă în condiții distincte,

astfel că este evident că una nu o poate include pe cealaltă.

De altfel, sporul de

valoare nu poate acoperi diferența dintre prețul actualizat și prețul de piață,

fiind de notorietate faptul că la stabilirea prețului de piață al unui imobil

se au în vedere mai multe criterii (evidențiate de experții de specialitate în

rapoartele de expertiză), criterii ce vizează vechimea imobilului, locația,

structura de rezistență, suprafața, etc.

privește obiectul cererii reclamanților, instanța de apel reținând în mod

eronat că acesta este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea

dreptului de proprietate și nu de însăși restituirea prețului de piață al

imobilului, atâta timp cât, așa cum s-a arătat, există texte de lege diferite

care reglementează separat prețul actualizat și prețul de piață.

Legea nr. 10/2001

prevede posibilitatea acordării celor două categorii de despăgubiri în mod

distinct. Astfel, dispozițiile art. 50

1

și art. 50 alin. (2) din

actul normativ menționat, stabilesc condiții deosebite pentru fiecare formă de

despăgubire.

Or, de vreme ce

legiuitorul a înțeles să prevadă și să stabilească condiții diferite pentru

acordarea fiecăreia dintre despăgubirile precizate, nu se poate susține faptul

că solicitarea uneia o include automat și pe cealaltă. Reclamanții au avut aceeași

opinie, devreme ce au refuzat să-și precizeze acțiunea în sensul solicitării și

a prețului actualizat, insistând în menținerea solicitării acordării prețului

de piață ca obiect al cererii lor.

Instanța de apel a

apreciat eronat că acordarea prețului actualizat nu echivalează cu depășirea

obiectului cererii deduse judecații, atât timp cât reclamanții, reprezentați

convențional de avocat, la interpelarea instanței de fond, au precizat că nu

înțeleg să formuleze un capăt de cerere subsidiară prin care să solicite

obligarea pârâtului la plata prețului achitat pentru apartamentul cumpărat.

În concluzie,

instanța de apel, transformând obiectului cererii, fără ca reclamanții să

solicite așa ceva, a încălcat dispozițiile exprese ale art. 294 C. proc. civ.

Astfel, cererea de

chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va

desfășura judecata, atât din punctul de vedere al pârâților cât și din punctul

de vedere al obiectului cererii, iar potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată. În acest sens, Înalta Curte prin decizia nr. 469 din 18 ianuarie 2006, a reținut că este inadmisibil a modifica în apel elementele esențiale ale acțiunii civile și

judecății în primă instanță, cum sunt calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată.

O altă limitare

importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ. se referă la inadmisibilitatea

cererilor noi în instanța de apel. Această precizare legislativă ridică

problema determinării conținutului sintagmei „cereri noi”. Doctrina și

jurisprudența sunt în mare măsură de acord că prin conținutul conceptului de

„cereri noi” în apel se înțeleg toate acele acte de procedură care au natura

unei cereri de chemare în judecată. Conotația conceptului de „cerere nouă"

este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acțiune”.

Prin urmare,

conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se

raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenții de către părți în

faza judecății în apel. Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de

apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu

privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia.

Așadar, în speță, Curtea

nu s-a mărginit, conform C. proc. civ., la examinarea legalității hotărârii instanței

de fond, ci, din contră, din oficiu a admis în apel o cerere nouă, lărgind,

inadmisibil, cadrul judecății dedus primei instanțe.

n mod eronat Curtea

de Apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul ca prețul

contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P.

Astfel, în

conformitate cu art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui

terț.

Această dispoziție de

drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară,

fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art.

50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea

în prezenta cauză a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei

instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma

anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și

irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui

terț.

Aceasta tulburarea de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea

totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile

privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză.

Nu poate fi antrenată

răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa

acestei instituții.

În raport de

dispozițiile art. 1344 C. civ., în mod eronat Curtea a reținut în

considerentele hotărârii recurate faptul că prețul contractului de

vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul reclamanților:

O primă critică a

vizat faptul că instanța de apel nu a cercetat și răspuns motivat criticii din

apel privitoare la buna lor credință la momentul achiziționării bunului în

litigiu, constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, învestită cu

putere de lucru judecat, respectiv sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, ale cărei consecințe juridice

ar fi condus să fie despăgubiți la plata valorii de piață a imobilului.

Totodată, au susținut că buna-credință, astfel recunoscută, le asigură

existența în patrimoniul lor a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit

dispozițiilor art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin

Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Rezultă că,

legiuitorul a condiționat restituirea prețului de piață al imobilelor, astfel

cum au solicitat reclamanții prin cererea introductivă, către proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația cererilor sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Spre deosebire de

dispozițiile de drept comun, unde reaua-credință înlătură garanția pentru

evicțiune, dispozițiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au

încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea

prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata prețului reactualizat,

obligație ce îi incumbă, potrivit legii, M.F.P.

Față de dispozițiile art.

50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, trebuie realizată

distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se

cuvine persoanelor interesate, distincție ce se raportează la modalitatea în

care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, a

achiziționat acest bun prin eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Or, din această

perspectivă critica reclamanților se privește ca fiind fondată, întrucât

instanța de apel nu a verificat dacă la data cumpărării imobilului de către

reclamanți au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, inclusiv din

perspectiva conduitei cumpărătorilor, a atitudinii subiective a părților la

încheierea contractului, respectiv a existenței bunei-credințe a reclamanților

la data încheierii contractului.

În raport de cadrul

procesual care a învestit instanța în prezenta cauză, instanțele de fond aveau

a cerceta dacă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu

chiriașii-reclamanți C.G. și C.V. au fost respectate sau, dimpotrivă, eludate

dispozițiile Legii nr. 112/1995 în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale, inclusiv din perspectiva verificării argumentului

bunei-credințe de care s-au prevalat reclamanții.

În speță, instanța de

apel s-a raportat strict la Decizia civilă nr. 3567 din 1 noiembrie 2000

pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă acțiunea fostei

proprietare în detrimentul chiriașilor-cumpărători (reclamanții din prezenta

speță) și a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23

octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și reclamantul C.G. Astfel, instanța de

apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 50

1

,

ci

ale art. 50 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, contractul fiind

încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul

litigios a fost preluat fără titlul valabil în proprietatea statului.

Instanța de apel nu a

răspuns criticilor formulate de către reclamanți, referitoare la relevanța

bunei-credințe în aplicarea art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și la existența

în patrimoniul lor a unui bun și a unei speranțe legitime protejate de art. 1

din Primul Protocol C.E.D.O., argumente ce se sprijineau pe existența, cu

putere de lucru judecat, a sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004

pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă,

prin care s-a constatat că aceștia au fost de bună-credință la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel nu a

verificat relevanța în speța dedusă judecății a hotărârii prin care s-a statuat

că reclamanții au fost de bună - credință la data cumpărării imobilului în

litigiu, reținând doar că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a

reținut cu putere de lucru judecat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, acesta fiind constatat nul,

pe motiv că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea

statului.

În acest sens este

relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe în

care s-a arătat că instanța europeană acceptă că obiectivul general al legilor

de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului

de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate

acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta atenuare a vechilor încălcări

nu creează noi neajunsuri disproporționate și că în acest scop, legislația

trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare

ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care

aparține in mod corect statului, pentru fa