ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 685/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 22 februarie 2012, reclamanții C.G. și C.V. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în temeiul art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâtului să le plătească prețul de piață pentru apartamentul nr. 2, din București, sectorul 2, estimat la 150.000 euro. În motivarea cererii, au arătat că reclamantul C.G., căsătorit fiind cu C.V., a cumpărat conform Legii nr. 112/1995, apartamentul de la adresa menționată, în calitatea sa de titular al contractului de închiriere privind acest bun imobil. Dobândirea dreptului de proprietate s-a realizat prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, prețul vânzării fiind integral achitat de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București și prin Decizia civilă nr. 1546 din 07 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au fost respinse acțiunea civilă, prin care C.A. a solicitat anularea contractului mai sus menționat și respectiv apelul formulat de aceeași reclamantă. Prin Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, irevocabilă, a fost admis recursul declarat de C.A., a fost casată decizia tribunalului, a fost admis apelul și schimbată sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, iar, pe fond, a fost admisă acțiunea și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și C.G.

Prin sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 11153/2003, a fost admisă acțiunea reclamantului C.G. și s-a constatat că el și soția sa C.V. sunt cumpărători de buna-credință, în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu, respectiv apartamentul nr. 2 din București, sectorul 2. Prin Decizia civila nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9965/300/2006, reclamanții C.G. și C.V. au fost obligați să predea proprietarei C.A. acest apartament. Prin procesul-verbal încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. 266/2010, s-a luat act de predarea imobilului mai sus menționat, către C.A.

Reclamanții au apreciat că se încadrează în normele legii speciale reparatorii, Legea nr. 10/2001, care acordă protecție chiriașilor-cumpărători din imobilele preluate abuziv, ale căror contracte au fost desființate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 , alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 2 pct. 1 lit. b) și art. 112 și urm. C. proc. civ. La data de 14 septembrie 2012, pârâtul Statul Roman, prin M.F.P., a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman, reprezentat prin M.F.P.

Astfel, Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art. 50 1 , a reglementat și dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Acest act normativ a fost publicat în M. Of., Partea I nr. 63 din 03 februarie 2009 și a intrat în vigoare la data de 06 februarie 2009. Ca urmare, dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv 06 februarie 2009, de la acest moment începând sa curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman, reprezentat prin M.F.P., a arătat că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, textul de lege enunțat mai sus conferă în mod expres calitate procesuală pasivă în astfel de litigii (atât în privința restituirii prețului de piață, cât și a prețului actualizat) M.F.P., acesta fiind titularul obligației în raportul dedus judecații, iar nu Statului Român, reprezentat de M.F.P.

A susținut lipsa legitimării procesuale pasive și din perspectiva faptului că M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Roman, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 23 octombrie 1996 dintre reclamantul C.G. și Primăria municipiului București, prin mandatar SC A. SA, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria municipiului București. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din C. civ., pârâtul a solicitat să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei municipiului București, prin mandatar SC A. SA pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Roman, reprezentat de M.F.P. și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piața. Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii formulată de reclamanții C.G. și C.V., ca neîntemeiată, motivat de faptul că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, temei de drept al acțiunii invocat de reclamanți, impun îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță niciuna dintre cele doua condiții prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită. A susținut și că în speță a operat îmbogățirea fără justă cauză, fiind excesiv ca reclamanții să încaseze în 2012 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare - cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliară la zi. Prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., reclamanta avea obligația să dovedească faptul ca au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție (abuz de putere). A invocat jurisprudența C.E.D.O., conform căreia nu se impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României).

Situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de circulație. La termenul din data de 16 noiembrie 2012, reclamanții au învederat că înțeleg să formuleze acțiunea în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. La termenul din data de 18 ianuarie 2013, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Statul Român prin M.F.P., reținând că, prin raportare la momentul admiterii în mod irevocabil a acțiunii în revendicare, acțiunea civilă a fost introdusă în termen precum și faptul că, prin precizarea cadrului procesual pasiv, în sensul că pârât este M.F.P.

în nume propriu, excepția lipsei calității procesuale pasive rămâne fără obiect. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 234 din 28 februarie 2014 a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.G. și C.V., în contradictoriu cu M.F.P., prin D.G.F.P. a Municipiul București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în temeiul Legii nr. 112/1995, între reclamantul C.G. și Primăria Municipiului București - prin SC A. SA a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, având ca obiect imobilul situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, s-a constatat calitatea reclamantului de cumpărător de bună - credință a apartamentului menționat.

Prin Decizia nr. 3567 din 01 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 3947/2000, irevocabilă, la solicitarea numitei C.A. a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 încheiat între SC A. SA și reclamantul din prezenta cauză, C.G. Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut cu putere de lucru judecat împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul vândut nu intra sub incidența acestei legi speciale, dar și faptul că eventuala bună - credință a cumpărătorului C.G. nu este de natură să asaneze nulitatea de care este lovit contractul, întrucât statul vânzător nu avea un titlu valabil asupra bunului.

Prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 9965/300/2006, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, reclamanții au fost obligați să predea numitei C.A. imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. În considerentele acestei hotărâri judecătorești, s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 este una totală, întemeiată pe fraudă la lege, contractul fiind încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea privește limitele învestirii instanței de judecată, Tribunalul a reținut că determinarea cadrului procesual din punct de vedere subiectiv (al părților), cât și a obiectului cererii de chemare în judecată este prerogativa reclamantului, judecătorul fiind ținut de limitele în care acesta înțelege să se judece, iar prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata valorii de piață a apartamentului nr. 2 din București, sector 2. În exercitarea rolului activ, la termenul din data de 15 noiembrie 2013, Tribunalul a solicitat reclamanților, reprezentați la acel termen de avocatul ales să specifice dacă înțeleg să-și completeze acțiunea și cu un capăt de cerere subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului la plata prețului plătit actualizat al apartamentului în discuție.

Întrucât răspunsul la interpelarea instanței a fost la acel moment afirmativ, Tribunalul le-a pus acestora în vedere să formuleze cererea completatoare și în scris. La termenul din data de 13 decembrie 2013, reclamanții au învederat instanței că nu înțeleg să susțină și un astfel de capăt de cerere și că își mențin cererea exclusiv în forma introductivă de instanță, asumându-și eventualele consecințe juridice ale opțiunii lor, consecințe explicate acestora de avocatul ales. Cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul din data de 14 februarie 2014, reclamanții au reiterat că își mențin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, apreciind însă că judecătorul ar putea trece peste voința părților, fără a încălca principiul disponibilității.

În acest context, tribunalul și-a circumscris analiza pretenției deduse judecății din perspectiva prevederilor art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 indicat de reclamanți și care reprezintă cauza juridică a acțiunii, care deschid calea restituirii prețului de piață chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Astfel, pentru a fi îndreptățiți la acordarea valorii de piață a imobilului, reclamanții trebuiau să facă dovada că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că probatoriul administrat relevă teza contrară, stabilindu-se prin două hotărâri judecătorești irevocabile că actul de dobândire este lovit de nulitate absolută deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege, statul neavând un titlu valabil asupra imobilului, așa încât a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a reținut că instanța nu poate trece peste voința părții și nici nu poate examina pretenția din perspectiva art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care face vorbire despre prețul plătit actualizat. Împotriva sentinței civile nr. 234 din 28 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, au declarat apel reclamanții C.G.

și C.V., înregistrat administrativ pe rolul Curții de apel ca fiind recurs. Au criticat faptul că tribunalul nu a motivat de ce a înlăturat sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, hotărâre definitivă și irevocabilă, învestita cu putere de lucru judecat, prin care s-a constatat calitatea de cumpărător de bună - credință a recurentului C.G.. În virtutea efectelor legale ale acestei hotărâri judecătorești, reclamanții au susținut că este și legal și echitabil să fie despăgubiți prin plata de către pârât a valorii de piață a imobilului. Tribunalul a reținut greșit că s-ar fi stabilit prin doua hotărâri judecătorești irevocabile că actul de dobândire este lovit de nulitate absolută, deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege.

Prin respingerea în tot a acțiunii, tribunalul a încălcat normele art. 481 din vechiul C. civ., pe cele ale art. 16 alin. (1), art. 44 alin. (3), art. 53 din Constituția României, art. 45 alin. (2) și (2) 1 din Legea nr. 10/2001, ca și pe cele ale art. 129 alin. (5) - teza I C. proc. civ. Reclamanții se afla în situația unor proprietari evinși, iar normele anterior menționate ale C. civ. și ale Constituției, ca și cele ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, impun obligația unei despăgubiri. Tribunalul, respectând principiul despăgubirii chiriașilor-cumpărători evinși, instituit prin alin. (2) și (2) 1 din art. 50 al Legii nr. 10/2001, putea și avea obligația legală de admitere a acțiunii reclamanților, fie și în parte, în ipoteza pentru care a optat, că nu sunt incidente normele art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, ci acelea ale art. 50 alin. (2) din aceeași Lege.

Aceasta modalitate de soluționare constituie doar o chestiune de stabilire a legii incidente în speță, în virtutea atributului suveran al judecătorului. Tribunalul, punând în balanță normele art. 45 alin. (2) și (2) 1 din Legea nr. 10/2001, legea specială potrivit căreia în speță se determina îndreptățirea reclamanților de a primi despăgubiri și hotărârea judecătorească anterioară acestei legi speciale, pronunțată în aplicarea unui alt regim al nulității, urma să observe că nu se încălca efectele legale ale acelei hotărâri irevocabile, dacă se acorda reclamanților, cu titlu de despăgubire, valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât constituie o vădita discriminare aplicarea unei sancțiuni prevăzute de o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătorești care nu a fost dată în aplicarea acestei legi speciale.

Totodată, au susținut și că decizia de constatare a nulității titlului de proprietate nu are autoritate de lucru judecat în speță, ci constituie doar un înscris cu valoarea probatorie prevăzută de lege, care nu poate prevala legii, iar decizia prin care s-a constatat buna - credință a chiriașului-cumpărător C.G., este la rândul sau irevocabilă și se bucură de putere de lucru judecat. Prin acordarea despăgubirilor în raport cu valoarea de piață a imobilului nu se contravine efectelor legale ale deciziei prin care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate în discuție. Reclamanții au avut un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, iar prejudiciul a cărui acoperire este solicitată prin acțiunea dedusă judecății, constă în pierderea iremediabilă a dreptului de proprietate și a singurei locuințe proprii, fără a avea în proprietate o casă, deci nu se poate pune problema unei îmbogățiri fără justă cauză.

În calea de atac, pârâtul M.F.P. nu a formulat întâmpinare. Prin încheierea de ședință din data de 4 noiembrie 2014 Curtea de Apel a calificat calea de atac ca fiind apel și a dispus efectuarea modificărilor în sistemul informatic Ecris, având drept consecință judecarea cauzei în complet format din doi judecători. În apel, Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de reclamantul C.G., a respins proba cu expertiza tehnică în construcții și expertiza contabilă.

Prin Decizia civilă nr. 430/A din 4 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.366,6766 lei, reprezentând preț de piață achitat în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 00393 din 23 octombrie 1996, actualizată cu rata inflației la data plății efective, a menținut soluția din sentință cu privire la respingerea cererii pentru diferență până la prețul de piață. Curtea a reținut, ca situație de fapt, că prin sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București și prin Decizia civila nr. 1546 din 07 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă acțiunea civilă, prin care reclamanta C.A.

a solicitat anularea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu reclamanții și respectiv apelul său; prin Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis recursul declarat de C.A., a fost casată decizia tribunalului, pe fond a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată sentința civilă nr. 1246 din 7 februarie 2000, a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și reclamantul C.G.; prin sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. 11153/2003, definitivă și irevocabila, a fost admisă acțiunea reclamantului C.G.

și s-a constatat că sunt cumpărători de buna-credință, în baza Legii nr. 112/1995 ai imobilului în litigiu; prin Decizia civilă nr. 1061 din 25 iunie 2009, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 9965/300/2006, reclamanții C.G. și C.V. au fost obligați să predea reclamantei-parate C.A. apartamentul 2, situat în București, sectorul 2; prin procesul-verbal încheiat la 8 martie 2011, în Dosarul de executare nr. 266/2010, s-a luat act de predarea imobilului mai sus menționat, către C.A.

În raport de această situație de fapt, Curtea a reținut că articolului 50 1 din Lege se referă la contracte de vânzare cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând, astfel, că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract. Din acest punct de vedere, a apreciat instanța de apel, Legea nr. 10/2001, distinge între două situații: 1) ipoteza în care a contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente disp.

art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat, și, 2) ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de exemplu în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz in care sunt aplicabile prevederile art. 50 alin. (2) 1 din Lege. Deși în textele menționate, care vizează ipotezele arătate mai sus se folosește termenul „desființat” în privința contractelor de vânzare - cumpărare, este evident ca înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul juridic al „desființării”, a reținut instanța de apel, se deduce din însăși litera legii, în cuprinsul căreia la art. 20 alin. (2) 1 se prevede în mod expres că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M.D.L.P.L.

Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desființat și, deși textul legal menționat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare analizată în speță și care a fost dată de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci și în privința dispozițiilor art. 50 alin. (2) și 50 alin. (2) 1 . Curtea a constatat că, în raport de Decizia civilă nr. 3567 din 01 noiembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă acțiunea reclamantei și a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și reclamantul C.G., sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului plătit pentru imobil, actualizat.

Valoarea de circulație a imobilul poate fi obținută în condițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În cauza de față, sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), nu și dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că s-a reținut cu putere de lucru judecat, prin hotărârea judecătorească anterioară că imobilul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. În considerentele hotărârilor menționate, s-a reținut că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului, că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 112/1995 și că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi înlăturată nici de luarea în considerare a eventualei bunei-credințe.

Instanța de apel a constatat că hotărârile menționate se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește considerentele, întrucât acestea explică și lămuresc dispozitivul hotărârii pronunțate. Aceste considerente nu mai pot fi repuse în discuție în prezenta cauză, așa cum susțin reclamanții. Instanța de apel a constatat că tribunalul a aplicat corect dispozițiile legale menționate, atunci când nu a acordat apelanților-reclamanți valoarea de circulație a imobilului, și, prin urmare, criticile pe acest aspect nu sunt fondate. Prima instanță trebuia să analizeze, însă, cererea dedusă judecății din prisma dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, având în vedere scopul promovării cererii de chemare în judecată, respectiv obținerea despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca efect al pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea a apreciat că nu era necesar să existe un capăt de cerere distinct în sensul posibilității acordării prețului de cumpărare actualizat, deoarece valoarea de circulație se compune din prețul de cumpărare și sporul de valoare, ca efect al îmbunătățirilor efectuate. Astfel, în ipoteza în care reclamantul nu este îndreptățit la restituirea prețului de piață, ci doar la restituirea prețului actualizat, se impunea admiterea în parte a pretențiilor, făcându-se din oficiu, de către instanța de judecată, aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Instanța de apel a considerat că acțiunea nu trebuia respinsă, întrucât se îngreuna situația părții care nu ar mai putea solicita ulterior prețul actualizat, acțiunea fiind supusă unui termen de prescripție.

În viziunea instanței de apel, această soluție nu relevă o încălcare a principiului disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care fixează limitele obiective ale judecării cauzei, întrucât obiectul cererii, în sensul de pretenție concretă dedusă judecății este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil dobândit în baza Legii nr. 112/1995, nu de însăși restituirea prețului de piață al imobilului. Indicarea, prin cererea de chemare în judecată, a prețului de piață al imobilului, reflectă opțiunea reclamantului pentru o anumită modalitate de dezdăunare pentru pierderea dreptului de proprietate, interesând sub aspectul întinderii despăgubirii cuvenite reclamantului care este reglementată diferit prin art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Așadar, diferența dintre cele doua ipoteze rezidă în cuantumul pretențiilor și nu privește pretenția în sine. În aceste condiții, acordarea prețului actualizat, cu toate că reclamantul a solicitat prețul de piață, nu echivalează cu depășirea obiectului cererii deduse judecății (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai puțin decât s-a cerut, respectiv despăgubiri într-un cuantum mai redus decât cel indicat, ca valoare a obiectului litigiului, ceea ce justifică admiterea în parte a pretențiilor. Această soluție, a considerat instanța de apel, nu aduce atingere principiului disponibilității, întrucât instanța nu este ținută de temeiul juridic din cererea de chemare în judecată, potrivit art. 84 C. proc.

civ., iar în virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) din același cod, instanța trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt deduse judecații. Prin această interpretare se asigură un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât, in oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 50 alin. (2) si art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, cumpărătorul dintr-un contract desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă este îndreptățit la despăgubiri, soluția diferită, preconizată de legiuitor, vizând doar întinderea acestora.

Cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Europene „un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate, ce nu poate fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției - Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei (M.C.), nr. 42.527/98, fila 82 și 83, C.E.D.O. 2001-VIII, cauza Păduraru împotriva României, paragraful 64. În jurisprudența sa, instanța europeană a apreciat că, pentru a analiza încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, este necesar să se verifice dacă există un bun, dacă există o ingerință, dacă este justificată ingerința și dacă această ingerință este proporțională, dacă există un just echilibru între interesele generale și cele particulare.

Curtea de Apel a constatat că decizia irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apelanților, reprezintă o ingerință în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, care este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, pronunțată cu respectarea normelor procedural instituite de către legiuitorul roman. De asemenea, instanța de apel a constatat că pentru privarea bunului, partea obține o despăgubire, care este stabilită în prezenta cauză. Cu privire la caracterul proporțional al despăgubirii, instanța a decis că este respectat principiul proporționalității, deoarece partea poate obține prețul actualizat, adică prețul de cumpărare, actualizat cu rata inflației.

Chiar dacă prețul de cumpărare actualizat este mai mic decât valoarea de circulație, pe care ar fi putut-o obține partea, dacă ar fi fost incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, acest aspect nu semnifică încălcarea principiului proporționalității. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul M.F.P. I. Reclamanții C.G. și C.V. au formulat următoarele critici: Decizia recurată este pronunțată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a normelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a dreptului la un proces echitabil, consfințit prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au susținut că instanța de apel nu a răspuns motivat criticii potrivit căreia în conținutul Legii nr. 10/2001 buna - credință este reglementată ca o excepție de la aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 45, respectiv sancțiunea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, buna-credință funcționează ca o adevărată cauză de asanare a nulității contractelor. În cauză, nulitatea titlului de proprietate al reclamanților s-a pronunțat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Tribunalul, punând în balanța normele art. 45 alin. (2) și (2) 1 din Legea nr. 10/2001, legea specială potrivit căreia în speță se determina îndreptățirea reclamanților de a primi despăgubiri și hotărârea judecătorească anterioară acestei legi speciale, pronunțată în aplicarea unui alt regim al nulității, urma să observe că nu se încalcă efectele legale ale acelei hotărâri irevocabile, dacă se acordă reclamanților, cu titlu de despăgubire, valoarea actuală de piață a imobilului.

Curtea de Apel București a conferit o valoare absolută hotărârii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare încheiat pentru imobilul în litigiu pe numele lui C.G., nulitate care nu se raportează la criteriile instituite prin legea specială - Legea nr. 10/2001. Decizia nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea titlului de vânzare-cumpărare al chiriașului-cumpărător, este anterioară adoptării Legii nr. 10/2001, situație în care sancțiunea nulității a fost aplicată în temeiul art. 966 - 968 C. civ. 1864, care nu reglementează, ca o cauză de asanare, buna - credință, spre deosebire de legea specială - Legea nr. 10/2001.

Constituie o vădită discriminare, contrară normelor imperative ale art. 53 din Constituția României și principiului egalității în fața legii aplicarea unei sancțiuni prevăzută de o lege specială, pe baza unei hotărâri judecătorești care nu a fost dată în aplicarea acestei legi speciale (fiind anterioară intrării ei în vigoare), fără a da eficiență bunei-credințe a reclamantului. Reclamanții susțin și că decizia de constatare a nulității titlului de proprietate nu are autoritate de lucru judecat în speță, nefiind întrunită cerința triplei identități (cauza juridică, părțile și obiectul nu sunt aceleași - art. 1201 C. civ.), ci constituie un înscris cu valoarea probatorie prevăzută de lege. Totodată, decizia prin care s-a constatat buna - credință a reclamantului C.G., este la rândul său irevocabilă și probează cu putere de lucru judecat buna sa credință.

Prin acordarea despăgubirilor în raport cu valoarea de piață a imobilului nu se contravine efectelor legale ale deciziei prin care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate în discuție, întrucât proprietatea și posesia bunului rămân în continuare persoanei care i-a evins pe reclamanți. Recurenții au susținut că, în virtutea art. 45 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, text legal în vigoare la momentul investirii tribunalului prin acțiunea dedusă judecății în speță, au avut un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deci este legal și echitabil ca despăgubirea pentru acest bun, dobândit cu bună-credință, să fie suma reprezentând valoarea actuală de piață a acestui bun, singura în măsură să compenseze, fie și parțial, scoaterea din patrimoniul lor a casei de locuit.

Prejudiciul a cărui acoperire este solicitată prin acțiunea dedusă judecății constă în pierderea iremediabilă a dreptului de proprietate și a singurei locuințe proprii, fără a avea în proprietate o casă, deci nu se poate pune problema unei îmbogățiri fără justă cauză. În procesul privind anularea contractului de vânzare-cumpărare care a constituit titlul de proprietate asupra imobilului în litigiu, două instanțe de judecată (la fond și în apel) au apreciat că acest contract este încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar, printr-o decizie cel puțin discutabilă, intrată în puterea lucrului judecat, instanța de recurs a schimbat în tot această soluție. Tribunalul a reținut greșit că și prin Decizia civilă 1061 din 25 iunie 2009 a Curții de Apel București s-ar fi constatat încheierea contractului prin frauda la lege.

În această din urmă decizie s-a reprodus, în esență, motivarea Deciziei civile nr. 3567/2000 a Curții de Apel București, dar nu s-a reținut că s-ar fi probat existența niciunei situații care s-ar fi constituit într-o încălcarea a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv faptul că unul din cei doi soți ar mai fi deținut în proprietate un alt imobil sau ar fi înstrăinat un alt imobil. Instanța de apel nu a răspuns la această critică, încălcând astfel și normele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și creând un prejudiciu, ce trebuie raportat la faptul că reclamanții au deținut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate, pierderea nu poate fi apreciată prin raportare la prețul plătit, care era unul de protecție socială, ci la posibilitatea de a achiziționa, la respectivul preț, cel puțin o garsonieră, adică o locuință, pentru că acesta este bunul pe care l-au pierdut în urma procedurilor naționale reflectate în cauză. Reclamanții au apelat la toate remediile intern, iar ingerința în cauză este contrară normelor art. 53 din Constituția României și atinge însăși substanța dreptului. Din această perspectivă există o contrarietate între normele legii naționale - art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție.

Reclamanții critică și faptul că decizia atacată oferă o motivare contradictorie, sub aspectul interpretării noțiunii legale de „desființare” a titlului chiriașului - cumpărător, fie că se referă doar la preferabilitatea titlului proprietarului inițial, care conduce la înlăturarea titlului chiriașului - cumpărător, ceea ce echivalează cu o desființare a lui, fie că se referă și la ipoteza desființării în urma admiteri unei acțiuni în anularea titlului. Convingerea instanței de apel se regăsește în prima teză, fără a putea susține concordant cu textele de lege puse în discuție de ce desființarea titlului nu vizează, în speță, decât evingerea, prin efectul admiterii unei acțiuni în revendicare.

Au invocat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. II. Pârâtul M.F.P. a invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6 (instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut) și pct. 9 (hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii) C. proc. civ. și a formulat următoarele critici: 1. Instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care acțiunea formulată de către reclamanți avea un singur capăt de cerere prin care se solicita acordarea prețului de piață, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Curtea de Apel a modificat obiectului prezentei acțiuni, încălcând dispozițiile art. 294 C. proc. civ., deși, pe parcursul judecării fondului cauzei, reclamanții nu au înțeles să solicite și să învestească instanța cu altă cerere decât cea inițială, respectiv restituirea prețului de piață.

Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a dispus obligarea M.F.P. la plata prețului actualizat al imobilului în discuție, având în vedere faptul că acțiunea formulată de către reclamanți a avut pe tot parcursul judecării fondului un singur capăt de cerere, respectiv acordarea prețului de piață. Considerentele reținute de instanța de apel in cuprinsul deciziei recurate, în sensul că valoarea de circulație se compune din prețul de cumpărare și sporul de valoare, ca efect al îmbunătățirilor efectuate nu sunt conforme cu dispozițiile legale. Astfel, sporul de valoare adus imobilului ca efect al îmbunătățirilor reprezintă o despăgubire separată de prețul de circulație, acest aspect rezultând cu claritate din dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege care prevede distinct posibilitatea acordării celor două categorii de despăgubiri, mai exact la art. 48 și art. 50 1 din actul normativ precizat, de către entități diferite (unitatea deținătoare si M.F.P.).

Având în vedere voința legiuitorului, reflectată în economia dispozițiilor de lege menționate, rezultă că sporul de valoare adus unei locuințe prin îmbunătățiri și prețul de piață sunt două categorii de despăgubiri, ce se acordă în condiții distincte, astfel că este evident că una nu o poate include pe cealaltă.

De altfel, sporul de valoare nu poate acoperi diferența dintre prețul actualizat și prețul de piață, fiind de notorietate faptul că la stabilirea prețului de piață al unui imobil se au în vedere mai multe criterii (evidențiate de experții de specialitate în rapoartele de expertiză), criterii ce vizează vechimea imobilului, locația, structura de rezistență, suprafața, etc. 2. O altă critică privește obiectul cererii reclamanților, instanța de apel reținând în mod eronat că acesta este reprezentat de acordarea de despăgubiri pentru pierderea dreptului de proprietate și nu de însăși restituirea prețului de piață al imobilului, atâta timp cât, așa cum s-a arătat, există texte de lege diferite care reglementează separat prețul actualizat și prețul de piață.

Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea acordării celor două categorii de despăgubiri în mod distinct. Astfel, dispozițiile art. 50 1 și art. 50 alin. (2) din actul normativ menționat, stabilesc condiții deosebite pentru fiecare formă de despăgubire. Or, de vreme ce legiuitorul a înțeles să prevadă și să stabilească condiții diferite pentru acordarea fiecăreia dintre despăgubirile precizate, nu se poate susține faptul că solicitarea uneia o include automat și pe cealaltă. Reclamanții au avut aceeași opinie, devreme ce au refuzat să-și precizeze acțiunea în sensul solicitării și a prețului actualizat, insistând în menținerea solicitării acordării prețului de piață ca obiect al cererii lor.

Instanța de apel a apreciat eronat că acordarea prețului actualizat nu echivalează cu depășirea obiectului cererii deduse judecații, atât timp cât reclamanții, reprezentați convențional de avocat, la interpelarea instanței de fond, au precizat că nu înțeleg să formuleze un capăt de cerere subsidiară prin care să solicite obligarea pârâtului la plata prețului achitat pentru apartamentul cumpărat. În concluzie, instanța de apel, transformând obiectului cererii, fără ca reclamanții să solicite așa ceva, a încălcat dispozițiile exprese ale art. 294 C. proc. civ. Astfel, cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata, atât din punctul de vedere al pârâților cât și din punctul de vedere al obiectului cererii, iar potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta Curte prin decizia nr. 469 din 18 ianuarie 2006, a reținut că este inadmisibil a modifica în apel elementele esențiale ale acțiunii civile și judecății în primă instanță, cum sunt calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată. O altă limitare importantă pe care o impune art. 294 C. proc. civ. se referă la inadmisibilitatea cererilor noi în instanța de apel. Această precizare legislativă ridică problema determinării conținutului sintagmei „cereri noi”. Doctrina și jurisprudența sunt în mare măsură de acord că prin conținutul conceptului de „cereri noi” în apel se înțeleg toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată.

Conotația conceptului de „cerere nouă" este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acțiune”. Prin urmare, conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel. Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia. Așadar, în speță, Curtea nu s-a mărginit, conform C. proc. civ., la examinarea legalității hotărârii instanței de fond, ci, din contră, din oficiu a admis în apel o cerere nouă, lărgind, inadmisibil, cadrul judecății dedus primei instanțe.

3. Î n mod eronat Curtea de Apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul ca prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P. Astfel, în conformitate cu art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză. Nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. În raport de dispozițiile art. 1344 C. civ., în mod eronat Curtea a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de M.F.P.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamanților: O primă critică a vizat faptul că instanța de apel nu a cercetat și răspuns motivat criticii din apel privitoare la buna lor credință la momentul achiziționării bunului în litigiu, constatată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, învestită cu putere de lucru judecat, respectiv sentința civilă nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, ale cărei consecințe juridice ar fi condus să fie despăgubiți la plata valorii de piață a imobilului. Totodată, au susținut că buna-credință, astfel recunoscută, le asigură existența în patrimoniul lor a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor art. 50¹ alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Rezultă că, legiuitorul a condiționat restituirea prețului de piață al imobilelor, astfel cum au solicitat reclamanții prin cererea introductivă, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situația cererilor sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Spre deosebire de dispozițiile de drept comun, unde reaua-credință înlătură garanția pentru evicțiune, dispozițiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata prețului reactualizat, obligație ce îi incumbă, potrivit legii, M.F.P.

Față de dispozițiile art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, distincție ce se raportează la modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, a achiziționat acest bun prin eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995. Or, din această perspectivă critica reclamanților se privește ca fiind fondată, întrucât instanța de apel nu a verificat dacă la data cumpărării imobilului de către reclamanți au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, inclusiv din perspectiva conduitei cumpărătorilor, a atitudinii subiective a părților la încheierea contractului, respectiv a existenței bunei-credințe a reclamanților la data încheierii contractului.

În raport de cadrul procesual care a învestit instanța în prezenta cauză, instanțele de fond aveau a cerceta dacă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu chiriașii-reclamanți C.G. și C.V. au fost respectate sau, dimpotrivă, eludate dispozițiile Legii nr. 112/1995 în raport de criteriile legale și jurisprudențiale, inclusiv din perspectiva verificării argumentului bunei-credințe de care s-au prevalat reclamanții. În speță, instanța de apel s-a raportat strict la Decizia civilă nr. 3567 din 1 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admisă acțiunea fostei proprietare în detrimentul chiriașilor-cumpărători (reclamanții din prezenta speță) și a fost constatată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat între SC A. SA și reclamantul C.G.

Astfel, instanța de apel a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 , ci ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, contractul fiind încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul litigios a fost preluat fără titlul valabil în proprietatea statului. Instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate de către reclamanți, referitoare la relevanța bunei-credințe în aplicarea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și la existența în patrimoniul lor a unui bun și a unei speranțe legitime protejate de art. 1 din Primul Protocol C.E.D.O., argumente ce se sprijineau pe existența, cu putere de lucru judecat, a sentinței civile nr. 1758 din 11 martie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat că aceștia au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Instanța de apel nu a verificat relevanța în speța dedusă judecății a hotărârii prin care s-a statuat că reclamanții au fost de bună - credință la data cumpărării imobilului în litigiu, reținând doar că printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a reținut cu putere de lucru judecat nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, acesta fiind constatat nul, pe motiv că imobilul litigios a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului. În acest sens este relevantă decizia C.E.D.O.

în cauza Pincova si Pinc contra Republicii Cehe în care s-a arătat că instanța europeană acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că aceasta atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate și că în acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține in mod corect statului, pentru fa