ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 207/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 28 septembrie 1996, reclamanta SC I.G.P. SRL București a chemat în judecată pe pârâții S.C., S.M. și S.D.C., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 72 din 10 ianuarie 1996, și obligarea la restituirea prețului, în sumă de 65.100.000 lei, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, se arată că pârâții S.C. și S.M., soți fiind, i-au vândut un apartament pe care, la rândul lor, l-au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, adevăratul proprietar, M.C., neînstrăinând vreodată apartamentul în speță. Prin sentința nr. 4314 din 12 noiembrie 1996, Tribunalul București, secția comercială, a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sector 5 București, reținând natura civilă a litigiului.

Apelul declarat de reclamanta, SC I.G.P. SRL București, împotriva sentinței, a fost respins de Curtea de Apel București prin decizia nr. 704 din 7 mai 1997. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 517 din 12 februarie 1998, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal, motivând competența instanței comerciale pe prevederile art. 4 C. com. și ale art. 56 C. com., a faptului că imobilul, obiect al contractului de vânzare-cumpărare, urma să facă parte din fondul de comerț al reclamantei comerciant.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 1837 din 6 aprilie 1999, a admis acțiunea majorată și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 72 din 10 ianuarie 1996, dispunând repunerea părților în situația anterioară, obligând pe toți pârâții, în solidar, la plata sumei de 376.390.000 lei daune, ce reprezintă contravaloarea reactualizată a apartamentului în cauză și lipsa lui de folosință, precum și la 11.595.000 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a reținut că actul de vânzare-cumpărare, în speță, a fost încheiat de pârâții S.C. și S.M., fără ca ei să aibă proprietatea imobilului vândut prin dol, fapt ce atrage, conform art. 960 C. civ., nulitatea contractului astfel încheiat și răspunderea solidară a vânzătorilor, în baza art. 1003 C. civ.

Cererea de majorare a pretențiilor prin reactualizarea prețului, formulată la 7 decembrie 1998, s-a admis în baza art. 998 C. civ. și art. 1084 C. civ. Răspunderea pârâtei S.D.C. s-a angajat în baza art. 999 C. civ., art. 38 din Legea nr. 36/1995, Legea notarilor publici, precum și a prevederilor art. 24 din Regulamentul de aplicare al legii, în solidar cu pârâții vânzători, conform art. 1003 și 1039 C. civ. S-a mai reținut că pârâții vânzători au fost puși în întârziere prin însăși cererea de chemare în judecată, neoperând, așadar, exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 275 C. proc. civ. Prin decizia nr. 2390 din 18 octombrie 1999, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis apelurile formulate de pârâții S.C., S.M.

și S.D.C., a schimbat în parte sentința și, constatând revocat contractul de vânzare-cumpărare nr. 72 din 10 ianuarie 1996, a obligat pe apelanții-pârâți, S.C. și S.M., la restituirea prețului vânzării, în sumă de 65.100.000 lei, și la 846.000 lei, reprezentând spezele vânzării, respingând capătul de cerere privind cheltuielile de judecată la fond. S-a respins acțiunea față de pârâta S.D.C., ca nefondată, luându-se act că nu solicită cheltuieli de judecată, intimata-reclamantă fiind obligată la 10.063.000 lei cheltuieli de judecată către apelanții S.C. și S.M.

Instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt întrunite condițiile dolului, nefiind dovedit că acesta provine de la pârâții vânzători câtă vreme, la rândul lor, au dobândit apartamentul în speță prin act autentic, iar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a avut în vedere certificatul de sarcini nr. 57/1996, încheiat la Judecătoria Sectorului 5, din care rezultă că bunul nu a fost scos din circuitul civil și nici grevat de sarcini. Pârâții vânzători, realizând că sunt victimele unor falsuri, au achiesat la pretențiile reclamantei, fiind de acord cu restituirea prețului la prima zi de înfățișare, așa încât greșit instanța, neluând act de achiesarea lor, i-a obligat la cheltuieli de judecată.

În ce o privește pe pârâta S.D.C., aceasta, în calitate de notar, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, având în vedere certificatul de sarcini din care rezultă că apartamentul nu este nici grevat de sarcini și nici scos din circuitul civil, identitatea întâmplătoare de nume dintre cele trei pârâți făcându-l pe reclamant să creadă în mod greșit în existența unor manopere dolosive. În contra acestei decizii a declarat recurs reclamanta, SC I.G.P. SRL București, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 901 din 14 februarie 2001, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, pentru rejudecare, la aceiași instanță de apel.

În considerentele deciziei se arată că instanța de apel trebuia să examineze criticile formulate de pârâții-apelanți în raport cu obiectul pricinii, iar decizia trebuia să conțină o motivare în fapt și în drept, cu privire la recunoașterea pretențiilor reclamantei și finalitatea acesteia, neputându-se lua act de revocarea actului peste voința părților. Solidaritatea trebuia examinată în raport cu prevederile art. 1003 C. civ., nefiind aplicabile prevederile art. 43 C. com., iar răspunderea pârâtei S.D. trebuia analizată în raport cu încălcarea atribuțiilor sale și a obiectului pricinii, neputând să vizeze restituirea prețului. S-a mai reținut neexaminarea celor două elemente constitutive ale dolului ca viciu de consimțământ și în ce măsură inducerea în eroare provine de la cocontractanți sau de la un terț.

Rejudecând apelul declarat de pârâți, Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 81 din 2 aprilie 2002, a admis ambele apeluri, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că, pe fond, a admis în parte acțiunea reclamantei, a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 72 din 10 ianuarie 1996, a obligat pe pârâții S.C. și S.M. la restituirea sumei de 65.100.000 lei, reprezentând preț imobil și 846.000 lei cheltuieli privind vânzarea imobilului; a respins acțiunea față de pârâta S.D.C. ca nefondată; a respins cererea modificatoare ca tardiv formulată; a obligat pe reclamanta intimată către apelanții S.C. și S.M. la plata sumei de 10.061.500 lei cheltuieli de judecată, luând act că apelanta S.D.C.

își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe calea unei acțiuni separate. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținu că: - reclamanta, în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, nu a expus în ce consta culpa pârâților vânzători, deosebit de faptul că ar fi prezentat un act fals la notariat, iar în privința notarului nu se motivează în nici un fel culpa acestuia, nefăcându-se nici o distincție între aceste două culpe; - cererea modificatoare a fost formulată de reclamantă la 8 decembrie 1998, peste termenul prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., nefiind aplicabil art. 132 alin. (2) pct. 1 – 4 C. proc.

civ., prima zi de înfățișare fiind la 20 octombrie 1998; - probele nu relevă că dolul provine de la apelanții vânzători, cât timp, în dovedirea dreptului lor, au prezentat acte notariale, fiind ei înșiși victimele unor falsuri succesive, cercetările penale, cu privire la autorul falsului, nefiind finalizate; nefiind dovedite elementele dolului; - apelanta S.D. și-a respectat obligațiile de a verifica actele cerute de art. 70 alin. (1) din Legea nr. 36/1995; probele administrate nefăcând dovada vreunui prejudiciu pentru care să fie antrenată răspunderea proprie a notarului public, conform art. 998 C. civ., nefiind operantă răspunderea solidară, prevăzută de art. 1003 și 1039 C. civ.; - în atare situație, pârâții-apelanți nu datorează cheltuieli de judecată.

Reclamanta, SC I.G.P. SRL București, a declarat recurs împotriva acestei decizii, criticând-o, în esență, pentru următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a) greșit s-a reținut aplicarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., acțiunea nefiind modificată, ci pretențiile au fost majorate în baza art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. b) încălcarea art. 960 C. civ., deoarece condițiile dolului au fost dovedite. Dolul provine de la pârâți, el este anterior contractului, fiind conceput odată cu primul contract încheiat între M.C. și G.L. și dovedit prin cele trei contracte și „prin toate falsurile făcute”. c) încălcarea art. 1084 și 1085 C. civ.

Prejudiciul are două componente: prima se referă la restituirea sumei plătite drept preț, reactualizată, (art. 1578 C. civ.) de 25.810 dolari S.U.A., iar cea de-a doua se referă la beneficiul nerealizat datorită faptului că nu a putut închiria apartamentul, „care este în sumă … dolari S.U.A”, adică 108.000.000 lei, greșit instanța, nefăcând aplicarea art. 1084 C. civ., a aplicat trunchiat art. 1085 C. civ. d) încălcarea art. 315 C. proc. civ. „Grava eroare a instanței de trimitere constă în aceea că face o gravă confuzie în ce privește valența juridică a celor trei contracte, ele constituind prin ele însele probatorii. Aceste trei contracte sunt false prin însăși activitatea infracțională a pârâților”; e) dacă acțiunea a fost admisă în parte, lipsește rațiunea de a li se acorda pârâților cheltuieli de judecată.

2. Art. 304 pct. 10 C. proc. civ. Dovada culpei soților vânzători s-a făcut cu cele trei contracte de vânzare-cumpărare, pârâții vânzători fiind direct interesați în obținerea, prin manopere dolosive, a sumei de bani; 3. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Încălcarea art. 1003 C. civ. Culpa comună a vânzătorilor și notarului rezultă din modul în care s-a lucrat: vânzătorii răspund pentru „ingineria” pe care au construit-o, iar notarul pentru omisiunile sale. Intimații-pârâți S.C. și S.M. au depus întâmpinare, prin care răspund motivelor de recurs formulate, concluzionând că acestea sunt nefondate, solicitând respingerea recursului, deoarece: - recurentul confundă noțiunea tehnică juridică de „modificare” a cererii prin întregire cu alte capete de cerere sau „prin modificarea obiectului pretenției concrete”, deduse judecății, cu „mărirea câtimii obiectului cererii”, art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., care presupune păstrarea obiectului inițial; - probele au fost analizate de instanța de apel, iar aprecierea probelor s-a făcut cu respectarea legii, critica de la motivul 2 de recurs neîncadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.; - critica de la motivul nr. 4 de recurs este inadmisibilă, instanța de apel conformându-se dezlegării în drept dată în decizia de casare a Curții Supreme de Justiție; - criticile formulate în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, din contractele de vânzare-cumpărare rezultând că pârâții vânzători au fost victimele unor falsuri succesive și nu ei sunt cei care au produs mașinațiuni care să vicieze consimțământul reclamantului, dolul nefiind dovedit de reclamant ca, de altfel, nici prejudiciul pe care-l invocă.

Intimata S.D.C. a depus, de asemenea, întâmpinare prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă. Se arată, în esență, că prevederile art. 1003 C. civ. nu sunt incidente în speță, critica recurentului nefiind fondată, deoarece, potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, răspunderea notarului public poate fi angajată în condițiile legii civile pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu. Condițiile răspunderii civile delictuale nu sunt întrunite în ce o privește, reclamantul nefăcând dovada prejudiciului, a faptei ilicite și a vinovăției sale în contextul dat. Recursul nu este fondat. I. 1. Trebuie mai întâi precizat că decizia atacată cu recurs a fost pronunțată de instanța de apel, ca urmare a trimiterii cauzei, prin decizia nr. 901 din 14 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, pentru rejudecarea apelului.

Cum, la data pronunțării deciziei de casare, nu era în vigoare O.G. nr. 138/2000, nefiind incident art. 725 alin. (2) C. proc. civ.: „În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi, privitoare la competență, sunt pe deplin aplicabile”, aplicabil procesului de față este art. 725 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia „Hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate”. Așadar, motivele de recurs vor fi analizate în raport cu dispozițiile art. 304 C. proc. civ., nemodificat. 2. Recurentul și-a motivat recursul indicând prevederile art. 304 pct. 7, 9 și pct. 10 C. proc.

civ. Cum dezvoltarea motivelor de recurs reclamă încadrarea și în prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se va face și analiza acestuia. II. Dezvoltând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurentul critică decizia, în principal, pentru greșeala gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Sub ambele aspecte, criticile nu sunt întemeiate. 1. Este de principiu că cel care fixează cadrul procesual, în limitele căruia instanța trebuie să se pronunțe, este reclamantul, codul de procedură civilă reglementând atât conținutul cererii de chemare în judecată, în art. 112 C. proc.

civ., cât și, în mod simetric, conținutul hotărârii judecătorești, în art. 261 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă avea, așadar, obligația, potrivit art. 112 pct. 4 C. proc. civ., să arate și motivele de fapt pe care se întemeiază cererea sa, rolul activ al judecătorului manifestându-se prin uzarea de mijloace procedurale în aflarea adevărului celor invocate în acțiune.

Or, se constată că, prin acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța de judecată, se solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare, pe care aceasta l-a încheiat cu soții pârâți, și obligarea lor la restituirea prețului plătit de 65.000.000 lei, acțiune cu care pârâții cumpărători au fost de acord la prima zi de înfățișare, 12 noiembrie 1996. Cauza de nulitate invocată, vicierea consimțământului prin dol nu o raportează, însă, în concret la pârâți, ci la faptul că actul său de vânzare-cumpărare s-a încheiat pe baza altui act de vânzare-cumpărare, prin care pârâții vânzători au cumpărat, la rândul lor, apartamentul în speță de la un neproprietar și, cum adevăratul proprietar nu și-a înstrăinat niciodată apartamentul, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate.

Singura trimitere la o acțiune a pârâților vânzători este că aceștia au prezentat, cu ocazia autentificării contractului, „un act fals, care nu există în evidențele fostului notariat al Sectorului 6, întrucât, la nr. 18.642 din 4 octombrie 1995, apare o altă operațiune materială”, buna sa credință fiind astfel frustrată. În privința pârâtei S.D.C., nu se face absolut nici o referire la vreo acțiune sau omisiune care să conducă la ideea de culpă a acesteia și, deci, de răspundere, cererea de chemare în judecată nefiind întemeiată și pe prevederile Legii nr. 136/1995, privind organizarea notarilor publici. Așa se și explică faptul că nici după ultima casare cu trimitere de către instanța de recurs, reclamanta nu a fost în măsură să producă probe pentru dovedirea elementelor materiale sau intenționale ale eventualului dol provenind de la pârâți, care să susțină temeiul de drept al acțiunii: art. 953, 960 C. civ.

Prin urmare, constatarea instanței de apel, privind nedovedirea manoperelor dolosive în sarcina pârâților, este corectă, iar critica recurentei, în sensul că o atare dovadă a făcut-o prin producerea celor trei contracte de vânzare-cumpărare, nu poate fi primită, contractele, în speță, încheiate în formă autentică, nefiind apte prin ele însele să facă dovada relei credințe, intrinsecă dolului, pentru simplul motiv că reaua credință nu se prezumă. Așa fiind, nu numai criticile recurentei de la pct. 1 lit. b) și c) și pct. 2, mai sus arătate, sunt neîntemeiate, dar și critica de la pct. 3, cu privire la incidența art. 1003 C. civ., care, evident, este fără obiect faptic și juridic, repunerea în situația anterioară operând între părțile care au încheiat contractul ce a fost anulat nu între acestea și terți, categorie în care intră și intimata S.D.C., în calitatea sa de notar.

Neîntemeiate sunt și criticile de la pct. 1 lit. a) și c), aceasta, deoarece, cum bine a reținut instanța de apel, cererea întregitoare, depusă la dosar la termenul din 8 decembrie 1998, a fost tardiv formulată în raport cu prevederile art. 132 alin. (1) și art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare, după un prim ciclu procesual, generat de stabilirea instanței competente, fiind la 20 octombrie 1998. Cererea, în speță, a fost formulată și cu încălcarea prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., care reclamă exercitarea cu buna credință a drepturilor procesuale, câtă vreme pârâții vânzători au fost de acord cu acțiunea inițială, cu datele ce au fost analizate, încă de la termenul din 12 noiembrie 1996, poziție consemnată de tribunal, instanța a cărei competență a fost confirmată prin exercitarea căilor de atac de către reclamantă, poziție reiterată în fața aceleiași instanțe la 15 septembrie și, respectiv, 20 octombrie 1998, când au solicitat pronunțarea unei hotărâri în acest sens, iar amânarea a fost determinată de atitudinea culpabilă a reclamantului, constând în netimbrarea acțiunii la valoare.

Neîndeplinidu-și obligația de timbrare, nici la termenul acordat de 10 noiembrie 1998, instanța a acordat reclamantului un ultim termen pentru satisfacerea taxei de timbru, 8 decembrie 1998, iar la acest termen, odată cu complinirea obligației de timbrare, reclamantul a depus în scris și o întregire în patru puncte a acțiunii, prin care solicită diferența de curs leu/dolar la restituirea prețului și contravaloarea lipsei de folosință a apartamentului, menționând la pct. 4 că urmează să facă „precizarea sumelor solicitate”. Cât privește caracterul cererii astfel formulate, dar nemotivată în fapt și în drept, el este unul de modificare a acțiunii inițial formulate, iar nu de majorare a câtimii obiectului cererii, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., cum greșit susține recurenta, care, oricum, tot la prima zi de înfățișare trebuia formulată, numai că ea se putea face prin declarație verbală, consemnată în încheiere, și nu se acorda termen pentru facerea întâmpinării de către pârâți. Nici critica de la pct. 1 lit. a) nu este întemeiată, cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind consecința admiterii apelurilor promovate de pârâți, iar nu a admiterii în parte a acțiunii. Față de cele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat în raport cu prevederile art. 304 C. proc. civ., menținând, ca legală și temeinică, decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.G.P. SRL București, împotriva deciziei nr. 81/A din 2 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția comercială. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimaților-pârâți S.C. și S.M. suma de 10 milioane lei cu titlu de cheltuieli de judecată și intimatei S.D.C. suma de 28 milioane lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2003.