ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6188/2005

Asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de 7

noiembrie 1997 Judecătoriei sectorului 3, reclamanta C.F.A.V. a chemat în

judecată pârâții Municipiul București prin Primar general, SC C.I. SA și L.R.I.,

solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între pârâții II și III cu privire la apartamentul

nr. 8; a mai cerut ca pârâții să fie obligați a-i lăsa apartamentul în deplină

proprietate și liniștită posesie.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că este moștenitoarea părinților săi P.E. și M., proprietarii inițiali

ai imobilului cu mai multe apartamente menționat, care a fost trecut în

proprietatea statului. Pe cale judecătorească s-a stabilit în mod irevocabil că

Statul român nu a dobândit acest bun cu titlu valabil.

Cu privire la apartamentul nr. 8,

compus din două camere și dependințe, s-a arătat că acesta a fost înstrăinat

către pârâtul L.R.I. la 25 martie 1997, conform prevederilor Legii nr. 112/1995,

vânzătoarea fiind de totală rea-credință întrucât știa că nu poate dispune de

bun în mod valabil.

Pârâtul L.R.I. a formulat

întâmpinare, susținând că actul de înstrăinare trebuie păstrat întrucât l-a

încheiat cu bună-credință. Printr-o cerere de chemare în garanție, același

pârât a solicitat ca, în cazul în care va fi evins, să se dispună obligarea

intervenienților forțați Consiliul General al Municipiului București și SC C.I.

SA, să-i plătească despăgubiri în cuantum de 25 milioane lei, corespunzător

valorii reale de circulație a apartamentului.

Judecătoria sectorului 3, prin

sentința civilă nr. 6070 din 19 aprilie 2000 și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, invocând criteriul

valoric al obiectului pricinii pentru judecata în primă instanță.

Examinând probatoriile administrate,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 343 din 2

aprilie 2001, a admis în parte acțiunea, dispunând obligarea pârâtului L.R.I.

să-i lase reclamantei apartamentul în deplină proprietate și posesie. S-a

respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare.

În motivarea sentinței s-a arătat,

sub un prim aspect, că nu există nici o cauză de nulitate a contractului de

vânzare-cumpărare, acesta fiind valabil și încheiat de pârâtul L.R.I. cu bună

credință.

Pe de altă parte, compararea de

titluri este favorabilă reclamantei, care are un titlu mai vechi și provenind

de la adevăratul proprietar.

Împotriva sentinței pârâtul L.R.I. a

formulat apel, reiterând susținerile referitoare la validitatea contractului

său de vânzare-cumpărare.

Reclamanta a aderat la apel,

solicitând să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare având ca

obiect apartamentul în litigiu.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia civilă nr. 364 din 30 septembrie 2002, a respins ca

nefondate apelul și cererea de aderare la apel, cu o motivare similară celei a

instanței de fond.

Împotriva acestei decizii au

declarat recursuri reclamanta, care a solicitat din nou constatarea nulității

contractului și pârâtul L.R.I., invocând buna–credință în condițiile art. 46

din Legea nr. 10/2001.

Examinând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte reține că recursurile nu sunt întemeiate.

Sub un prim aspect este de reținut,

așa cum au făcut și instanțele, că nu s-a dovedit existența vreunei cauze de

nulitate absolută care să afecteze contractul de vânzare-cumpărare cu privire

la apartamentul în litigiu.

Pârâtul a dobândit cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995 iar buna sa credință nu a fost nici un moment

infirmată, el neavând cunoștință despre eventualul caracter litigios al

bunului.

Pe de altă parte însă, compararea de

titluri este favorabilă reclamantei-intimate, care a dobândit mai întâi, de la

adevăratul proprietar iar nu de la unul aparent și a transcris prima, toate

aceste criterii de preferință operând în favoarea ei.

Așa fiind, ambele recursuri vor fi

respins ca nefondate potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta C.F.A.V. și de pârâtul L.R.I. împotriva deciziei civile

nr. 364/A din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 8 iulie 2005.