ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5264/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4845 din 5 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, rămasă definitivă și irevocabilă, pârâtul Consiliul Local al municipiului București a fost obligat să restituie în deplină proprietate și posesie a reclamantei C.F.A.V. imobilul situat în București, în calitate de adevărată proprietară ca moștenitoare a defuncților P.E. și P.M. prin nelegalitatea și inaplicabilitatea deciziei de preluare de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. Prin aceeași sentință s-a dispus înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantei în Registrul de transcripțiuni imobiliare și la Administrația Financiară sector 3 București.

Pentru executarea acestei hotărâri judecătorești, Primarul General al municipiului București a emis Dispoziția nr. 1191 din 19 august 1997, dispunând restituirea imobilului în proprietatea reclamantei pe bază de proces-verbal și radierea dreptului de proprietate al statului din Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare. Anterior însă emiterii dispoziției de către Primarul General, a fost perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 567 din 5 martie 1997 având ca temei Legea nr. 112/1995, prin care SC C.I. SA București a vândut soților C.I. și C.C. apartamentul nr. 26 din imobil, compus din 2 camere de locuit, cameră de serviciu, bucătărie, cămară, sas, WC, 2 vestibule, boxă și 2 balcoane, cu prețul de 16.944.293 lei achitat integral.

Prin procesul-verbal nr. 10382 din 20 octombrie 1997 Primăria municipiului București a predat reclamantei 4 apartamente ocupate de chiriași, excepție făcând un număr de 17 apartamente vândute anterior în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând parte integrantă din imobilul mai sus descris. Prin acțiunea civilă din 11 noiembrie 1997, reclamanta C.F.A.V. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București (reprezentat de Consiliul Local și Primarul General); SC C.I. SA București, C.I. și C.C. solicitând obligarea primului pârât să-i restituie efectiv imobilul prin predarea-primirea posesiei, să fie desființat prin nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 26 din imobil intervenit între ceilalți pârâți și să fie obligați pârâții persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care îl ocupă, precum și părțile comune ale imobilului.

La data de 10 februarie 1998 pârâta C.C., în nume propriu și în numele soțului său C.I., a chemat în garanție pe copârâții Consiliul General al municipiului București și SC C.I. SA pentru a fi obligați, în caz de pierdere a procesului, să îi despăgubească în echivalentul prețului plătit și actualizat în sumă de 20 milioane lei. Prin cererea din 23 martie 1998 pârâta chemată în garanție SC C.I. SA a arătat că a depus prețul obținut din vânzarea apartamentului la Trezoreria statului, astfel că se impune introducerea în cauză a reprezentantului statului, cerere rezolvată de Judecătoria sectorului 3 București prin introducerea în cauză în calitate de pârât a Ministerului Finanțelor. Constatând că pârâtul C.I.

a decedat la 5 mai 1997 (anterior introducerii acțiunii de către reclamantă), aceeași instanță a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor defunctului, anume C.P. și U.D. La 26 octombrie 1999, reclamanta a evaluat imobilul în litigiu la suma de 160 milioane lei, iar pe cale de consecință Judecătoria sectorului 3 București și-a declinat în favoarea Tribunalului București competența soluționării cauzei, sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 9650 din 26 octombrie 1999. Prin sentința civilă nr. 445 din 18 aprilie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea față de toți pârâții, pe care i-a obligat să lase imobilul în deplina proprietate și posesie a reclamantei, a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare nr. 567 din 5 martie 1997 și a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanție aparținând pârâților C.C., C.P.

și U.D. Apelurile declarate de pârâții Municipiul București, C.C., C.P. și U.D. au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 102 din 22 februarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În schimb, prin aceeași decizie, a fost admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor, iar sentința primei instanțe a fost schimbată în parte în sensul că, păstrându-se celelalte dispoziții, a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Decizia de mai sus a fost atacată prin recursuri de sine stătătoare de către pârâții Consiliul General al municipiului București și C.C.

Ca motive principale de recurs pârâtul persoană juridică a susținut că, potrivit prevederilor art. 2 pct. 1, art. 4, art. 5 pct. 1 și art. 42 pct. 2 din Legea nr. 69/1991 republicată, Consiliul General al municipiului București nu are calitatea de reprezentant al Municipiului București, calitate procesuală pasivă în cauza de față având numai Municipiul București reprezentat legal de Primarul General, iar cu privire la capătul de cerere privind restituirea imobilului Consiliul General al municipiului București nu are posesia acestuia, dat fiind că apartamentul nr. 26 a fost vândut pârâților C.I. și C.C., temeiuri pentru care se impune admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și respingerea acțiunii față de acest pârât.

Pentru ipoteza respingerii cererii de mai sus, același pârât a invocat autoritatea lucrului judecat dată de sentința civilă nr. 4845/1994, a susținut că nu au fost respectate dispozițiile art. 95 C. proc. civ. de către Tribunalul București, care a dispus nejustificat citarea prin mica publicitate și la ușa instanței a pârâtei U.D., că nu s-a făcut dovada relei-credințe a subdobânditorilor cu titlu oneros al imobilului, care au avut convingerea fermă că au cumpărat apartamentul de la adevăratul proprietar, mai ales că reclamanta nu a făcut dovada că a fost pusă în posesia imobilului, iar transcrierea invocată de reclamantă este ulterioară contractului de vânzare-cumpărare, astfel că operează teoria vânzătorului aparent, contractul nefiind lovit de nulitate absolută.

Pentru susținerile subsidiare, pârâtul a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Întreaga motivare a recursului a fost încadrată global în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 11 C. proc. civ. Aceeași cerere face și obiectul recursului declarat de pârâta C.C., care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., susține că instanțele nu au reținut că pârâții cumpărători nu au fost notificați de către reclamantă cu privire la existența acțiunii în revendicare și că aceasta a cerut punerea în posesie numai după 3 ani, predându-i-se doar 4 apartamente, nu și celelalte 17 vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că în mod greșit a fost constatată reaua-credință a cumpărătorilor, în realitate cauza contractului nefiind contrară bunelor moravuri sau ordinii de drept, contractul fiind valabil și respectând legile în vigoare la data perfectării lui.

Recursurile astfel motivate nu sunt întemeiate și vor fi respinse ca nefondate potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. pentru cele ce succed. Este inadmisibilă critica comună din ambele recursuri referitoare la nereținerea de către instanțe a bunei credințe a pârâților părți contractante în vânzarea-cumpărarea imobilului, întrucât este formulată omisso medio , fără să fi constituit și motive de apel.

Astfel, prin apel Municipiul București a invocat mai multe excepții, iar cu privire la fondul litigiului a susținut doar faptul că hotărârea judecătorească din anul 1994 nu a fost pusă în executare în termenul de prescripție de 3 ani și a fost transcrisă fără a exista proces-verbal de predare-primire a imobilului, iar pârâții persoane fizice au invocat lipsa de procedură cu U.D., inexistența nulității absolute, reclamanții putând invoca numai nulitatea relativă și faptul că acțiunea reclamanților trebuia timbrată, imputându-le cu privire la fondul pricinii că au ascuns titlul lor de proprietate și nu l-au pus în executare. Ca urmare, nepunând în discuția instanței de apel buna lor credință cu prilejul vânzării-cumpărării, instanța de apel nici nu a analizat fondul cauzei sub acest aspect, astfel că el nu poate fi invocat pentru prima dată pe calea recursului.

Pentru aceleași considerente de formulare omisso medio nu poate fi cercetat nici motivul de recurs invocat de Consiliul General al municipiului București referitor la faptul că nu este posesorul imobilului revendicat. Celelalte critici din recursul declarat de Consiliul General al municipiului București sunt neîntemeiate. Astfel, instanța de apel a rezolvat legal problema calității procesuale pasive, statuând că Municipiul București are calitate procesuală pasivă, reprezentat fiind de Primarul General. De altfel, și prin dispozitivul deciziei recurate, instanța de apel a menționat expres că respinge apelul declarat de Municipiul București reprezentat de Primarul General. Cu alte cuvinte, critica din recurs nu are în realitate obiect, Consiliul General al municipiului București, nefiind considerat reprezentant al pârâtului Municipiul București.

Este adevărat că prin hotărârea primei instanțe s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al municipiului București de a respecta proprietatea reclamanților asupra imobilului, însă instanța de apel a rezolvat corect acest aspect, constatând că, potrivit atribuțiunilor conferite prin lege, în special prin art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, Consiliul General al municipiului București reprezintă ca organ deliberativ Municipiul București în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor cuprinse în art. 6 al aceleiași legi. Autoritatea lucrului judecat dat de sentința civilă nr. 4845/1994 nu operează în cauză, dat fiind că, așa cum însuși recurentul susține, nu mai poate fi pusă în executare prin împlinirea termenului de prescripție, ceea ce justifică introducerea unei noi acțiuni în revendicare de către aceeași parte, cu același obiect și împotriva acelorași pârâți.

În fine, cu referire la eventuala judecare a pricinii cu încălcarea regulilor privind citarea pârâtei U.D., se constată că asemenea neregularitate, dacă s-a produs, a pricinuit o vătămare numai acelei părți, care însă nu a înțeles să o invoce prin exercitarea căii de atac a recursului, astfel încât ea nu poate fi temei de recurs pentru o parte care nu a fost prejudiciată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Consiliul General al municipiului București și C.C. împotriva deciziei nr. 102 din 22 februarie 2001 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.