ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5264/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4845 din 5

mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, rămasă definitivă și

irevocabilă, pârâtul Consiliul Local al municipiului București a fost obligat

să restituie în deplină proprietate și posesie a reclamantei C.F.A.V. imobilul

situat în București, în calitate de adevărată proprietară ca moștenitoare a

defuncților P.E. și P.M. prin nelegalitatea și inaplicabilitatea deciziei de

preluare de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin aceeași sentință s-a dispus

înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantei în Registrul de

transcripțiuni imobiliare și la Administrația Financiară sector 3 București.

Pentru executarea acestei hotărâri

judecătorești, Primarul General al municipiului București a emis Dispoziția nr.

1191 din 19 august 1997, dispunând restituirea imobilului în proprietatea

reclamantei pe bază de proces-verbal și radierea dreptului de proprietate al

statului din Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare.

Anterior însă emiterii dispoziției

de către Primarul General, a fost perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr.

567 din 5 martie 1997 având ca temei Legea nr. 112/1995, prin care SC C.I. SA

București a vândut soților C.I. și C.C. apartamentul nr. 26 din imobil, compus

din 2 camere de locuit, cameră de serviciu, bucătărie, cămară, sas, WC, 2

vestibule, boxă și 2 balcoane, cu prețul de 16.944.293 lei achitat integral.

Prin procesul-verbal nr. 10382 din

20 octombrie 1997 Primăria municipiului București a predat reclamantei 4 apartamente

ocupate de chiriași, excepție făcând un număr de 17 apartamente vândute

anterior în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând parte integrantă din imobilul

mai sus descris.

Prin acțiunea civilă din 11

noiembrie 1997, reclamanta C.F.A.V. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București (reprezentat de Consiliul Local și Primarul General); SC C.I. SA

București, C.I. și C.C. solicitând obligarea primului pârât să-i restituie

efectiv imobilul prin predarea-primirea posesiei, să fie desființat prin

nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 26

din imobil intervenit între ceilalți pârâți și să fie obligați pârâții persoane

fizice să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care îl

ocupă, precum și părțile comune ale imobilului.

La data de 10 februarie 1998 pârâta C.C.,

în nume propriu și în numele soțului său C.I., a chemat în garanție pe

copârâții Consiliul General al municipiului București și SC C.I. SA pentru a fi

obligați, în caz de pierdere a procesului, să îi despăgubească în echivalentul

prețului plătit și actualizat în sumă de 20 milioane lei.

Prin cererea din 23 martie 1998

pârâta chemată în garanție SC C.I. SA a arătat că a depus prețul obținut din

vânzarea apartamentului la Trezoreria statului, astfel că se impune

introducerea în cauză a reprezentantului statului, cerere rezolvată de

Judecătoria sectorului 3 București prin introducerea în cauză în calitate de

pârât a Ministerului Finanțelor.

Constatând că pârâtul C.I. a decedat

la 5 mai 1997 (anterior introducerii acțiunii de către reclamantă), aceeași

instanță a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți a moștenitorilor

defunctului, anume C.P. și U.D.

La 26 octombrie 1999, reclamanta a

evaluat imobilul în litigiu la suma de 160 milioane lei, iar pe cale de

consecință Judecătoria sectorului 3 București și-a declinat în favoarea

Tribunalului București competența soluționării cauzei, sens în care a pronunțat

sentința civilă nr. 9650 din 26 octombrie 1999.

Prin sentința civilă nr. 445 din 18

aprilie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea față

de toți pârâții, pe care i-a obligat să lase imobilul în deplina proprietate și

posesie a reclamantei, a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare

nr. 567 din 5 martie 1997 și a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanție

aparținând pârâților C.C., C.P. și U.D.

Apelurile declarate de pârâții

Municipiul București, C.C., C.P. și U.D. au fost respinse ca nefondate prin

decizia civilă nr. 102 din 22 februarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

În schimb, prin aceeași decizie, a

fost admis apelul declarat de Ministerul Finanțelor, iar sentința primei

instanțe a fost schimbată în parte în sensul că, păstrându-se celelalte

dispoziții, a fost respinsă acțiunea față de pârâtul Ministerul Finanțelor ca

fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Decizia de mai sus a fost atacată

prin recursuri de sine stătătoare de către pârâții Consiliul General al

municipiului București și C.C.

Ca motive principale de recurs

pârâtul persoană juridică a susținut că, potrivit prevederilor art. 2 pct. 1,

art. 4, art. 5 pct. 1 și art. 42 pct. 2 din Legea nr. 69/1991 republicată,

Consiliul General al municipiului București nu are calitatea de reprezentant al

Municipiului București, calitate procesuală pasivă în cauza de față având numai

Municipiul București reprezentat legal de Primarul General, iar cu privire la

capătul de cerere privind restituirea imobilului Consiliul General al municipiului

București nu are posesia acestuia, dat fiind că apartamentul nr. 26 a fost

vândut pârâților C.I. și C.C., temeiuri pentru care se impune admiterea

recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză, admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Consiliului General al municipiului București și

respingerea acțiunii față de acest pârât.

Pentru ipoteza respingerii cererii

de mai sus, același pârât a invocat autoritatea lucrului judecat dată de

sentința civilă nr. 4845/1994, a susținut că nu au fost respectate dispozițiile

art. 95 C. proc. civ. de către Tribunalul București, care a dispus nejustificat

citarea prin mica publicitate și la ușa instanței a pârâtei U.D., că nu s-a

făcut dovada relei-credințe a subdobânditorilor cu titlu oneros al imobilului,

care au avut convingerea fermă că au cumpărat apartamentul de la adevăratul

proprietar, mai ales că reclamanta nu a făcut dovada că a fost pusă în posesia

imobilului, iar transcrierea invocată de reclamantă este ulterioară

contractului de vânzare-cumpărare, astfel că operează teoria vânzătorului

aparent, contractul nefiind lovit de nulitate absolută.

Pentru susținerile subsidiare,

pârâtul a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor și, pe fond,

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Întreaga motivare a recursului a

fost încadrată global în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și

11 C. proc. civ.

Aceeași cerere face și obiectul

recursului declarat de pârâta C.C., care, invocând motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., susține că instanțele nu au reținut că

pârâții cumpărători nu au fost notificați de către reclamantă cu privire la

existența acțiunii în revendicare și că aceasta a cerut punerea în posesie

numai după 3 ani, predându-i-se doar 4 apartamente, nu și celelalte 17 vândute

în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că în mod greșit a fost constatată

reaua-credință a cumpărătorilor, în realitate cauza contractului nefiind

contrară bunelor moravuri sau ordinii de drept, contractul fiind valabil și

respectând legile în vigoare la data perfectării lui.

Recursurile astfel motivate nu sunt

întemeiate și vor fi respinse ca nefondate potrivit dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. pentru cele ce succed.

Este inadmisibilă critica comună din

ambele recursuri referitoare la nereținerea de către instanțe a bunei credințe

a pârâților părți contractante în vânzarea-cumpărarea imobilului, întrucât este

formulată

omisso medio

, fără să fi constituit și motive de apel.

Astfel, prin apel Municipiul

București a invocat mai multe excepții, iar cu privire la fondul litigiului a

susținut doar faptul că hotărârea judecătorească din anul 1994 nu a fost pusă

în executare în termenul de prescripție de 3 ani și a fost transcrisă fără a

exista proces-verbal de predare-primire a imobilului, iar pârâții persoane

fizice au invocat lipsa de procedură cu U.D., inexistența nulității absolute,

reclamanții putând invoca numai nulitatea relativă și faptul că acțiunea

reclamanților trebuia timbrată, imputându-le cu privire la fondul pricinii că

au ascuns titlul lor de proprietate și nu l-au pus în executare.

Ca urmare, nepunând în discuția

instanței de apel buna lor credință cu prilejul vânzării-cumpărării, instanța

de apel nici nu a analizat fondul cauzei sub acest aspect, astfel că el nu

poate fi invocat pentru prima dată pe calea recursului.

Pentru aceleași considerente de

formulare omisso medio nu poate fi cercetat nici motivul de recurs invocat de

Consiliul General al municipiului București referitor la faptul că nu este

posesorul imobilului revendicat.

Celelalte critici din recursul

declarat de Consiliul General al municipiului București sunt neîntemeiate.

Astfel, instanța de apel a rezolvat

legal problema calității procesuale pasive, statuând că Municipiul București

are calitate procesuală pasivă, reprezentat fiind de Primarul General.

De altfel, și prin dispozitivul

deciziei recurate, instanța de apel a menționat expres că respinge apelul

declarat de Municipiul București reprezentat de Primarul General.

Cu alte cuvinte, critica din recurs

nu are în realitate obiect, Consiliul General al municipiului București,

nefiind considerat reprezentant al pârâtului Municipiul București.

Este adevărat că prin hotărârea

primei instanțe s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al

municipiului București de a respecta proprietatea reclamanților asupra

imobilului, însă instanța de apel a rezolvat corect acest aspect, constatând

că, potrivit atribuțiunilor conferite prin lege, în special prin art. 12 alin. (5)

din Legea nr. 213/1998, Consiliul General al municipiului București reprezintă

ca organ deliberativ Municipiul București în litigiile referitoare la dreptul

de proprietate asupra bunurilor cuprinse în art. 6 al aceleiași legi.

Autoritatea lucrului judecat dat de

sentința civilă nr. 4845/1994 nu operează în cauză, dat fiind că, așa cum

însuși recurentul susține, nu mai poate fi pusă în executare prin împlinirea

termenului de prescripție, ceea ce justifică introducerea unei noi acțiuni în

revendicare de către aceeași parte, cu același obiect și împotriva acelorași

pârâți.

În fine, cu referire la eventuala

judecare a pricinii cu încălcarea regulilor privind citarea pârâtei U.D., se

constată că asemenea neregularitate, dacă s-a produs, a pricinuit o vătămare

numai acelei părți, care însă nu a înțeles să o invoce prin exercitarea căii de

atac a recursului, astfel încât ea nu poate fi temei de recurs pentru o parte

care nu a fost prejudiciată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâții Consiliul General al municipiului București și C.C. împotriva

deciziei nr. 102 din 22 februarie 2001 a Curții de apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2005.