ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2684/2015

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 815 din 04 iulie 2014,

Tribunalul București, secția IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale active; a admis în parte cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost completată; a admis cererea de

intervenție în interes accesoriu formulată de intervenientul A. și cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenientul B.; a obligat

pârâții C., D. și E. să lase în deplină proprietate și posesie

reclamanților și intervenientului în interes propriu imobilul situat în București,

sector 1; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997; a

respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a luat act că

reclamanții-pârâți au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta F. și intervenienții A. și B., precum și

pârâții C., D. și E.

Prin Decizia nr. 270/A

din 26 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de

apelanta-reclamantă F. și apelanții-intervenienți B., A. și de apelanții-pârâți

C., D., E. și G., împotriva sentinței civile nr. 815 din 04 iulie 2014 și

a încheierii din 20 iunie 2014, pronunțate de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*, în contradictoriu cu intimații-pârâți

Primăria Municipiului București, prin primar general și SC H. SA.

S-a luat act că

apelantul-reclamant și intervenientul-principal și-au rezervat dreptul de a

solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins, ca

nefondată, cererea apelanților-pârâți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Examinând sentința și

încheierea apelate, Curtea a reținut următoarele:

I.1. Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov -

Secția Notariat, I. a dobândit de la J. cota-parte indiviză de 7,75% din

terenul în suprafață de cca. 370 mp, situat în București. În contract s-a

menționat că pe acest teren se va construi un imobil în care I. va dobândi un

apartament în conformitate cu contractul de construcțiune și cu Statutul

Asociației Proprietarilor de Apartamente din acest imobil, semnat de toți

cumpărătorii de drepturi, și cu dispozițiile art. 56-66 din legea pentru

încurajarea construcțiilor de locuințe din 03 mai 1927, cu modificările aduse

de legea din 25 decembrie 1929. O porțiune de teren a rămas nevândută, în

proprietatea lui J., grevată cu anumite servituți în favoarea porțiunii de cca.

370 mp destinată clădirii.

Prin contractul de

construcție autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov - Secția

Notariat, intervenit între I. și inginer K., acesta din urmă s-a obligat a

construi, pe terenul din care I. a cumpărat o câtime de 7,75%, un apartament,

în conformitate cu planul general anexat, care face parte din convențiune. În

contract s-a mai arătat că „Acest apartament va fi la etajul IV (patru)

executat conform planului anexat, și va cuprinde următoarele încăperi: un

vestibul, o garderobă, un birou, salonaș de așteptare, sufragerie, 2 (două)

dormitoare, bae, bucătărie, cămară, debarras, oficiu și o cameră de servitori.

(…). Analog mai aparțin acestui apartament: o cameră de servitori la etaj VIII,

un compartiment pod și o pivniță în subsolul imobilului. Se specifică totuși,

că suprafețele încăperilor așa cum rees din plan, pot fi supuse unor variațiuni

în limita de 5% la fiecare din încăperi. II. Constructorul se obligă a executa

apartamentul care face obiectul acestui contract, conform prevederilor planului

și memoriului descriptiv al încăperilor, semnate de ambele părți, antrepriza

având însă dreptul a executa celelalte apartamente conform înțelegerilor

speciale cu proprietarii respectivi”.

Cu adresa din 05 mai 2015,

Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 București a transmis și „Memoriu

Descriptiv al apartamentului cu 2 dormitoare situat la etajul IV (patru)

imobilul în construcție din București, vândut D-nei I.”, în care s-a arătat că:

„Apartamentul va fi executat cu numărul de încăperi, de dimensiunile menționate

în această schiță”, precum și schița corespunzătoare (dublu exemplar), ambele

înscrisuri fiind semnate de inginer K. și de I.

Prin procesul-verbal din

02 iulie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în

București - - s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară

provizorie a com. București cu privire la acest imobil (având 5 camere și

dependințe) în favoarea proprietarei I., în temeiul art. 165 și 166 din Legea

pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare.

Prin procesul-verbal

întocmit la data de 20 aprilie 1950 de Comitetul provizoriu al Capitalei, s-a

atestat că delegatul acestuia s-a prezentat în București, sector 1, unde a

găsit-o pe I. în calitate de proprietar, căreia i-a adus la cunoștință că, pe

baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, clădirea (5

încăperi) a devenit proprietatea Statului.

Prin contractul de

închiriere intervenit la data de 30 iulie 1950 între Sfatul Popular al Capitalei

și O., imobilul din București, cu acces la toate dependințele, a fost dat cu

chirie pe o perioadă de 7 luni.

Potrivit adresei din 26

ianuarie 2004 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu

Evidență Proprietăți - Cadastru din 26 ianuarie 2004, imobilul din București

sector 1, figurează înscris în anexa Decretului de naționalizare nr. 92/1950

astfel: - la poziția nr. 5162, pe numele L.; - la poziția nr. 6305, pe numele M.;

- la poziția nr. 6457, pe numele I.; - la poziția nr. 2436, pe numele N.; - la

poziția nr. 2403, pe numele J.

La o dată neprecizată

s-a întocmit de către I.L.L. Raionul I. V. Stalin - sectorul 5 (cu precizarea

că, potrivit anexei nr. 80 la metodologia H.G. nr. 64/2011, sectorul 5 există

ca împărțire administrativă din 20 februarie 1968, în timp ce raionul cu

denumirea respectivă a existat în perioada 1951-1962 și corespundea sectorului 1,

ceea ce înseamnă că s-a folosit un formular, omițându-se a se tăia prima

denumire) un „Raport privind datele necesare pentru completarea fișelor de

evidență a mijloacelor de bază administrate de sectorul 5 pe proprietari - str.

...”, în care s-a menționat că imobilul se compune din corp A (subsol, parter,

6 etaje + mansardă), câte 2 pe palier + 1 cameră la subsol + 8 camere + 1

garaj, precum și din corp B parter, în total 15 apartamente. Pe verso sunt

indicați „Proprietarii foști pe etaje și ap”: „(…) 2). N. (…) etaj IV; 3). O.

etaj III ap. 7-8 (…)”.

Prin adresa din 05

ianuarie 2001 emisă de SC H. SA și comunicată domnului C., D. și E. s-a

prevăzut că: „Revenim la adresa noastră din 18 aprilie 2002, emisă către dna F.

(…), prin care am comunicat eronat că apt. situat în imobilul din sectorul 1

București a fost naționalizat pe numele de A.. Drept pentru care în urma

reverificărilor evidențelor și în conformitate cu raportul I.L.L. Raionul I.V.

Stalin, apartamentul în cauză a fost proprietatea N., naționalizat în baza

Decret nr. 92/1950, poziția 2436 anexa de București”.

Prin adresa din 07

noiembrie 2001 emisă de Consiliul General al Municipiului București și

comunicată doamnei C., s-a arătat că imobilul din sector 1, a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 2436, anexa de

București, fostă proprietatea numitului N., căruia i s-au naționalizat 2

apartamente în București.

Potrivit expertizei

întocmite de expert P. la data de 20 martie 2002 în Dosarul nr. x/2001 al

Tribunalului București, secția a V-a civilă, „făcând o comparație între planul

original de construcție a apartamentului din 24 mai 1933 și situația găsită pe

teren în ziua expertizării, am constatat că împărțirea interioară a

apartamentului și accesul în apartament (intrarea) nu se potrivesc cu

împărțirea interioară și planul de construcție făcut în 24 mai 1933 având ca

proprietar pe dna. I.”

înregistrată la data de 3 martie 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București sub nr. x/1994, reclamantul (din acea cauză) A. a chemat în judecată

Consiliul Local al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, sector 1.

Prin sentința civilă nr.

5270 din 19 mai 1994, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea și a

obligat intimata Consiliul Local al Municipiului București să lase

reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în sector 1, pe

baza înscrisurilor depuse la dosar: actul de vânzare-cumpărare încheiat între J.

și I. autentificat la Notariat din 03 mai 1924, prin care mama reclamantului a

devenit proprietara terenului în litigiu, contract de construcție titular fiind

mama reclamantului, procesul-verbal de transcriere în cartea funciară, acte

eliberate de intimată din care rezultă că imobilul a fost trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, moment la care

proprietara acestuia era casnică, iar soțul său avocat, precum și acte din care

rezultă că reclamantul este moștenitorul direct al mamei sale I. proprietara

imobilului.

Prin decizia civilă

fără număr pronunțată la data de 18 noiembrie 1994 în Dosarul nr. x/1994,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului București.

Pe cale de

consecință, prin Dispoziția nr. 306 din 07 martie 1995, primarul general al

Municipiului București a restituit apartamentul situat în imobilul din

București, sector 1, în proprietatea domnului A.

La data de 20 aprilie

1995, Primăria Municipiului București - Direcția Administrarea Fondului

Imobiliar - SC H. SA a întocmit un proces-verbal de predare-primire a

imobilului, ocupat de familia C., D. și E. împreună cu soția și doi copii

în baza contractului de închiriere din 16 februarie 1995, făcând precizarea că

de la acea dată se reziliază contractul de închiriere al acestora din urmă.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local

al sectorului 1, A. a înstrăinat reclamantei F., căsătorită, apartamentul din

București, sector 1, „așa cum este descris în actul originar de cumpărare,

contractul de construire, memoriul descriptiv și schiță, respectiv vestibul,

garderobă, birou, salonaș de așteptare, sufragerie, două dormitoare, baie,

bucătărie, cămară debaras oficiu, o cameră de serviciu și o cameră de serviciu

la etajul VII”. Totodată, s-a menționat că apartamentul a fost dobândit prin

sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București în Dosar nr. x/1994.

În registrul

corespunzător al Notariatului, în dreptul actului cu numărul de autentificare din

31 mai 1995 figurează „numărul de înregistrare” din „data” 30 mai 1995. De

asemenea, actul a fost transcris în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al

Notariatul de Stat al sectorului 1 București din 31 mai 1995. În registrul

respectiv, s-a menționat însă la rubrica „înscrisul în baza căruia se face

înscrierea” că este vorba de actul din 1995.

Prin Decizia nr. 827

din 19 martie 1996, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul

în anulare declarat de procurorul general, a casat sentința civilă nr. 5271 din

19 mai 1994 a Judecătoriei sector 1 București și decizia fără număr din 18

noiembrie 1994 a Tribunalului Municipiului București, secția a IV-a civilă, și

a respins acțiunea introdusă de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul

Local al Municipiului București, reținând că instanțele și-au depășit

atribuțiile puterii judecătorești deoarece au cenzurat prevederile legii,

respectiv ale decretului de naționalizare nr. 92/1950 și că dreptul de

proprietate al statului asupra imobilului în litigiu fiind constituit prin lege

- Decretul nr. 92/1950, tot prin lege urmează a fi reglementată și chestiunea

reparațiunii pentru casele naționalizate, în acest sens dispunându-se prin art.

77 din Legea nr. 58/1991 și art. 26 din Legea nr. 47/1992, iar în prezent

problema a fost rezolvată prin Legea nr. 112/1995.

Cu adresa din 21

decembrie 1995 emisă de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție - Secția Judiciară, domnul C., D. și E. a fost informat despre

trimiterea recursului în anulare Curții Supreme de Justiție, cu adresa din 21

decembrie 1995.

Pe cale de

consecință, prin Dispoziția nr. 1342 din 03 septembrie 1996, primarul general al

Municipiului București a anulat Dispoziția nr. 306 din 07 martie 1995 și a

dispus că apartamentul 10 din imobilul situat în sector 1, București, reintră

în proprietatea statului.

Prin adresa emisă de SC

H. SA din 03 decembrie 1996, înregistrată la Secția Financiară sector 1, s-a

solicitat să se opereze în evidențele acestei din urmă instituții existența

deciziei pronunțate de Curtea Supremă de Justiție și a Dispoziției de anulare nr.

1342 din 03 septembrie 1996 a primarului general al Municipiului București.

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 încheiat cu Primăria

municipiului București, reprezentată prin SC H. SA, C., D. și E. au

dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, sector 1.

Contractul a fost

încheiat pe baza cererii formulate de C., D. și E. și înregistrate la SC

H. SA din 21 ianuarie 1997, pe verso-ul căreia s-au făcut următoarele mențiuni:

- „preluat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 poz. 6459, fostă prop. A.”; -

„la data de 24 ianuarie 1997 nu există litigiu cu SC H. SA pe acest ap. a fost

admis recursul în anulare declarat de procurorul general, casează sentința

civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 a Jud. sector 1 și decizia fără nr. din 18

noiembrie 1994 a Tribunalului Municipiului București IV C și respinge

acțiunea introdusă de reclamantul A.. În urma dispoziției nr. 1342 din 3

noiembrie 1996 a fost anulată Dispoziția nr. 306 din 7 martie 1995. S-a

transcris ap. nr. 10 la poz. din 2 decembrie 96 și trecerea pe rol la secția

financiară la din 03 decembrie 1996”; - „imobilul în urma adresa din 25

octombrie 1996 a Ministerului Culturii intră sub incidența Legii nr. 112/1995

și H.G. nr. 632/1996”.

Între I.C.R.A.L

Herăstrău Nord și C., D. și E. se încheiase contractul de închiriere din 11

octombrie 1984, prelungit în baza Legii nr. 17/1994 prin contractul de

închiriere din 16 februarie 1995.

Prin încheierea nr. x

din 07 decembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului București - Biroul

de carte funciară, a fost intabulat în C.F. dreptul de proprietate dobândit de C.,

D. și E. prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat.

06 iulie 2004 emise de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 și

comunicate doamnei F., cu privire la istoricul de rol fiscal pentru

apartamentul din imobilul situat în sector 1, București, în evidențele sale au

figurat: - la matricola 109, poziția 28, R. și S. în perioada 1942-1947, rolul

fiind „rectificat act. aut. Tribunalul Ilfov din 27 ianuarie 1947” pe numele T.,

pentru „apartament situat în blok et. 4, const. nouă (…), situat în sectorul 1;

- la matricola 109, poziția 27, I. în perioada 1942-1950, pentru „apartament

situat în blok etaj VI, construcție din zid și beton (…)”, situat în sectorul 1;

la aceeași poziție figurează înscrisă mențiunea „naționalizat la 20 aprilie

1950, poz. 6457”; - în baza sentinței civile nr. 5270 din data de 19 mai 1994

emisă de Judecătoria sectorului 1 Municipiul București, a Dispoziției primarului

general al Municipiului București nr. 306 din 7 martie 1995 și a

procesului-verbal de predare-primire a locuinței din data de 20 aprilie 1995,

s-a restituit în proprietatea numitului A. apartamentul, situat în imobilul din

sectorul 1 București; (…) - F. pentru „apartamentul din imobilul din sectorul

1 București (…), dobândit de la A., căsătorit cu U., în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat din data de 31 mai 1995, la Notariatul de Stat

Local al sectorului 1 București; - în baza actului de vânzare-cumpărare

menționat și a declarației numitei F., s-a modificat rolul de pe numele

fostului proprietar; - prin Dispoziția primarului general al Municipiului

București nr. 1342 din 31 octombrie 1996, „s-a anulat Dispoziția nr. 306 din 7

martie 1995, iar „apartamentul (…) reintră în proprietatea statului”; - în

prezent figurează la rol, numita F. pentru apartamentul (…) cu suprafață corp

principal din beton ocupată cu instalații de 152,04 mp și suprafață teren în

folosință de 53 mp.

Conform adresei din 14

septembrie 2001 emise de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 și

comunicate doamnei C., cu privire la rolul fiscal al aceluiași imobil: - în

evidențele sale au figurat numiții R. și S. în perioada 1942-1947, pentru

apartamentul de la etajul 4, compus din trei camere, hol, vestibul și patru

dependințe, înscris la matricola 109, poziția 28; - în perioada 1947-1951, a

figurat cu rol fiscal numitul T.; - nu dețin actul normativ de trecere în

proprietatea statului; - în prezent figurează ca titulari de rol C., D. și

E., conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997. O situație

similară rezultă și din adresa din 12 ianuarie 2009 emisă de Direcția de

Impozite și Taxe Locale sector 1 și comunicată doamnei C..

În fine, cu adresa din

24 martie 2004 comunicată la solicitarea Direcției Generale de Poliție a

Municipiului București sectorul 1 - Secția 1 Poliție și cu adresa din 05 mai 2015,

comunicată la solicitarea instanței de apel, Direcția de Impozite și Taxe

Locale Sector 1 a transmis atât documentele în baza cărora figurează pârâții C.,

D., E. și G., cât și pe cele în baza cărora figurează reclamanta F. La

dosar există și înștiințări de plată pentru plata taxelor pentru anul 2000,

emise la 15 ianuarie 2000, trimise atât pârâților C., D. și E., cât și

reclamantei F. La o dată neprecizată, reclamanta a solicitat suspendarea plății

impozitului până la soluționarea litigiului prin care a solicitat anularea

titlului de proprietate al pârâților.

II.1. Prin plângerea

înregistrată sub nr. x din 16 ianuarie 2004 la Parchetul de pe lângă

Judecătoria sectorului 1 București, apelanta-pârâtă C. a solicitat efectuarea

de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în

înscrisuri oficiale și uz de fals, cu privire la următoarele acte: - contractul

de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de către Notariatul de Stat

Local al sectorului 1 București; - cererea de redactare, autentificare și

transcriere adresată notariatului de către părțile contractului de mai sus; -

registrul de transcripțiuni-inscripțiuni al Judecătoriei sectorului 1

București, cu privire la transcrierea efectuată din 31 mai 1995.

Prin rezoluția din 01

februarie 2005 dată în Dosarul nr. x/P/2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului

1 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de învinuita F. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen. și neînceperea

urmării penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 288 C.

pen.

În motivare, s-a

reținut, în ceea ce privește falsificarea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între învinuită și numitul A. prin antedatarea acestuia, că

susținerile petentei nu se coroborează cu alte probe, fiind simple presupuneri.

În acest sens este declarația referentului în cadrul Administrației

Finanțelor Publice sector 1, din care rezultă că la data de 31 mai 1995

învinuita a depus declarația pentru stabilirea impozitului pe clădiri, înregistrată

la Administrația Financiară sector 1 din 31 mai 1995, însoțită de copia

contractului de vânzare-cumpărare. De altfel, presupunând prin absurd că la

data efectuării acestei declarații contractul de vânzare-cumpărare nu exista,

fiind întocmit ulterior și antedatat, profitând de modul defectuos de

înregistrare a actelor notariale care permitea lăsarea de spații libere și

nebarate, era imposibil ca la momentul completării declarației învinuita să

anticipeze numărul sub care ulterior avea să antedateze contractul.

Prin sentința penală nr.

1687 din 16 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Judecătoria sectorului

1 București a respins plângerea formulată de petenta C., ca neîntemeiată, și a

menținut soluțiile adoptate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1

în Dosarul nr. x/P/2004.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că inadvertențele reclamante de petentă, unele reale

și cauzate de modul defectuos în care au fost organizate și s-au desfășurat

activitatea instituțiile statului însărcinate cu asigurarea securității și

transparenței circuitului civil, nu au relevanță în cauză și nici nu pot fi

imputate intimatei.

Prin Decizia civilă nr.

2095/R din 26 septembrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Tribunalul

București, secția I penală, a respins ca nefondat recursul declarat de petenta C.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că nu există la dosarul cauzei indicii

suficiente din care să reiasă că, așa cum susține petenta, contractul de

vânzare-cumpărare a fost antedatat.

înregistrată la data de 21 ianuarie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București sub nr. x/1996, reclamanta F. a chemat în judecată pe pârâtul C., D. și

E., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

dispună evacuarea pârâtului din apartamentul situat în București, sector 1,

pentru lipsă de titlu.

La data de 22 aprilie

1999, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a solicitat revendicarea

apartamentului în litigiu, prin comparare de titluri, solicitând citarea în

cauză și a Consiliului Local al Municipiului București și a soției pârâtului

inițial, C.

La data de 03

septembrie 2001, pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a

solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse la

apartament, precum și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului

București, prin care a solicitat să îi restituie sumele achitate până la acel

moment drept preț al vânzării, suma urmând să fie reactualizată potrivit

indicelui de inflație.

După mai multe

cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 453 din 10 iunie 2002 pronunțată

în Dosarul nr. x/2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios

administrativ, a admis acțiunea; a respins cererea reconvențională ca

neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție; a obligat

pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei

apartamentul nr. 10 din București, sector 1 și a obligat pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General, la plata sumei de 14.713.844 lei cu titlu de

avans și de rate achitate până în prezent din prețul apartamentului în litigiu

către pârâții C., D. și E.

Prin Decizia civilă nr.

155 din 02 aprilie 2003 pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de

apelanții-pârâți C., D., E. și V.

Prin Decizia civilă nr.

656 din 13 martie 2006 pronunțată în Dosarul nr. x/2005 (nr. dosar unic x/2/2005),

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul declarat de

recurenții-pârâți C., D., E. și V. și a modificat decizia în sensul că: a

admis apelul și a schimbat în tot sentința instanței de fond, în sensul că a

respins acțiunea formulată de reclamanta F., ca inadmisibilă, reținând că dacă

acțiunea în revendicare privește un bun imobil ea nu poate fi introdusă de un

singur soț și că depunerea de către soțul reclamantei, după închiderea

dezbaterilor, a unei declarații prin care arată că este de acord cu acțiunea în

revendicare nu este de natură a conduce la respingerea excepției

inadmisibilității, deoarece cadrul procesual, limitele procesului, au fost

stabilite prin cererea formulată de reclamantă la 20 ianuarie 1998.

Reclamanta a pus în

executare decizia pronunțată în apel sus-menționată, astfel cum rezultă din

procesul-verbal din 16 martie 2004 în Dosarul nr. x/2003 al executorului

judecătoresc X.

Prin sentința civilă nr.

5774 din 12 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul

nr. x/299/2005, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă

nr. 114 din 22 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

s-a dispus întoarcerea actelor de executare și restabilirea situației

anterioare.

înregistrată la data de 18 noiembrie 2003 pe rolul Judecătoriei sectorului 2

București sub nr. x/2003, reclamanții (din acea cauză) C., D. și E. au

chemat în judecată pe pârâții A. și F., solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 mai 1995, pentru cauză imorală.

Pe cale

reconvențională, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997.

Prin cererea

înregistrată la data de 16 februarie 2004 pe rolul aceleiași instanțe din 2004,

reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 și pentru că nu a fost încheiat

la data de 31 mai 1995, ci ulterior, fiind antedatat.

La data de 15 martie 2004,

reclamanții și-au precizat cererea, în sensul că motivele de nulitate ale

contractului de vânzare-cumpărare arătat sunt simulația prin deghizare

parțială, cauza ilicită, frauda la lege și prețul derizoriu.

Cele două cauze au

fost reunite prin încheierea de ședință de la 04 mai 2004.

Prin sentința civilă nr.

5148 din 29 iunie 2004, Judecătoria sectorului II București a respins cererea

principală, a respins cererea conexă și a disjuns cererea reconvențională.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, între altele, că motivele invocate în cererea

conexă sunt nefondate, formalitățile anterioare autentificării actului neducând

la nulitatea acestuia, ci cel mult la nulitatea acestor acte.

Dosarul disjuns a

primit nr. x/2004 și a fost suspendat la data de 19 octombrie 2004 până la

soluționarea recursului declarat împotriva Deciziei 155 din 02 aprilie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/2003, aflat pe

rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției. Dosarul este și în prezent

suspendat.

Prin Decizia civilă nr.

871/A din 11 iunie 2007 pronunțată în Dosarul nr. x/2005 (nr. x/3/2005), Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de

apelanții-reclamanți ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, între altele, cu privire la

neregularitățile invocate ca existând la autentificarea actului de

vânzare-cumpărare, că cele care aveau legătură cu activitatea cumpărătorului,

dar și inadvertențele semnalate în aceste acte au făcut obiectul unor plângeri

penale formulate de reclamanți împotriva rezoluției din 01 februarie 2015 dată

în Dosarul penal nr. x/P/2004 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală față de pârâta F. și neînceperea urmăririi penale sub aspectul

infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen., plângere respinsă ca neîntemeiată

prin sentința penală nr. 1687 din 16 iunie 2005 rămasă definitivă și

irevocabilă. Oricum, aceste neregularități nu afectează valabilitatea

contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru a impune nulitatea acestuia,

ele fiind mai degrabă datorate unui mod defectuos de lucru la nivelul

instituțiilor abilitate în efectuarea operațiunilor anterioare autentificării.

Prin Decizia civilă nr.

27 din 14 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut, între altele, că celelalte aspecte

privind așa-numitele lipsuri cu prilejul autentificării actelor nu constituie

motive de nulitate a actului, fiind lipsit de relevanță dacă a existat sau nu o

cerere scrisă adresată notarului privind autentificarea actului, iar

modalitatea în care s-a efectuat ulterior transcrierea actului nu poate avea

consecințe asupra valabilității acestuia. Cauzele de nulitate absolută a unui

înscris de natură celui contestat sunt expres prevăzute de legea civilă și nu

au fost dovedite în cauză, iar aspectele de natură penală au fost examinate

atât prin prisma soluției pronunțate de instanța penală, cât și ca urmare a

examinării probatoriului administrat în cauza civilă dedusă judecății.

cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului

1 București sub nr. x/299/2007, reclamanții F. și B., în contradictoriu cu

pârâții C., D. și C., D. și E. G., au solicitat instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța să constate că sunt proprietarii imobilului situat

în București, sector 1.

La data de 10 mai 2007,

pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei de

interes, și cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995.

Prin sentința civilă nr.

10178 din 27 iunie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

lipsei de interes, a respins acțiunea și a respins cererea reconvențională ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că la data depunerii acțiunii reclamanții dețin

posesia bunului conform procesului-verbal de executare silită din 16 martie 2004,

executare ce a fost solicitată în baza sentinței civile nr. 453/2002, și de

asemenea dețin un titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 1995

prin care au dobândit imobilul în litigiu de la A.

Prin Decizia civilă nr.

99 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

ca nefondat apelul reclamanților-pârâți; a admis apelul pârâților-reclamanți; a

desființat în parte sentința atacată și a trimis cauza primei instanțe pentru

rejudecarea cererii reconvenționale și a menținut dispozițiile sentinței cu

privire la soluția dată acțiunii principale.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că o acțiune în constatarea

calității de proprietar al imobilului nu este de natură să rezolve și problema

posesiei atunci când există două titluri de proprietate, iar pe de altă parte,

că hotărârea judecătorească de admitere a unei asemenea acțiuni nu este

susceptibilă de a fi pusă în executare silită.

Prin Decizia civilă nr.

1150 din 08 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul formulat de

recurenții-pârâți; a modificat în parte decizia recurată în sensul că a admis

apelul formulat de reclamanții F., în sensul că a desființat în totalitate

sentința atacată, și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că ceea ce este important pentru prezenta

cauză este faptul că la data învestirii instanței posesia efectivă a imobilului

era exercitată de recurenți.

De asemenea, s-a

reținut că: „Împrejurarea că titlul de proprietate al autorului lor - A.,

sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 - a fost desființat prin Decizia civilă

nr. 827 din 19 martie 1996 a Curții Supreme de Justiție nu este de natură a

înlătura interesul legitim al recurenților, câtă vreme ei își legitimează

calitatea de proprietari ai imobilului prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat din 31 mai 1995. Actul de vânzare-cumpărare menționat anterior nu

a fost desființat și nici invalidat prin mijloace juridice specifice, astfel

încât își produce efectele juridice independent de desființarea titlului

autorului lor”.

Prin sentința civilă nr.

5356 din 03 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/299/2007; Judecătoria sectorului

1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.

242 din 19 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca

neîntemeiată; a constatat că reclamanții-pârâți sunt proprietarii imobilului

situat în București, sector 1 și a respins cererea reconvențională ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că actul de vânzare-cumpărare autentificat din

3 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București a fost

încheiat cu respectarea prevederilor legale relative la cauza actului juridic.

În acest sens, s-a constatat că la momentul perfectării actului de

vânzare-cumpărare, 31 mai 1995, dreptul de proprietate au autorului A. fusese

conformat prin sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, acesta fiind în

posesia imobilului la 20 aprilie 1995. În aceste circumstanțe, susținerea

pârâților-reclamanți cum că numitul A. ar fi transmis un bun imobil pe care nu

îl avea în patrimoniu apare ca vădit neîntemeiată, în raport de situația de fapt

rezultată din probatoriul administrat și din care rezultă fără echivoc că bunul

se afla în patrimoniul vânzătorului la momentul înstrăinării către

reclamanții-pârâți.

Pe de altă parte,

tribunalul a avut în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente

momentului încheierii actului juridic, orice împrejurare ulterioară, cum ar, de

exemplu, admiterea la data de 19 martie 1996 a recursului în anulare fiind fără

relevanță, sub aspectul examinat.

În consecință,

tribunalul a apreciat că în speță nu se regăsește ipoteza vânzării lucrului

altuia, cauză de nulitate invocată de pârâții-reclamanți.

De asemenea, cum

ambele părți invocă titluri de proprietate asupra aceluiași bun, urmează

ca pe calea unei acțiuni în revendicare să se verifice preferabilitatea unuia

dintre ele.

Prin Decizia civilă nr.

608/A din 08 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins excepția autorității de lucru judecat și a respins ca nefondat apelul

formulat de apelanții-pârâți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, cauza, constând în

reprezentarea contraprestației celeilalte părți într-un contract sinalagmatic,

a existat, la acel moment vânzătorul deținând proprietatea imobilului.

Mai mult, în Decizia nr.

827 din 19 martie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a constatat

că instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești

dispunând restituirea bunului naționalizat, măsură care nu ar intra în

competența instanțelor. Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat cu

privire la titlu deținut de autoarea lui A., respectiv contractul de

vânzare-cumpărare din 03 mai 1924 și actul de construire din 24 mai 1933,

acestea nefiind examinate prin decizia menționată. Astfel, prin decizia

menționată nu a fost anulat titlul lui A. și nici nu s-a discutat calitatea de

proprietar a acestuia, situație în care nu pot fi reținute susținerile

apelanților în sensul că, în urma respectivei decizii, titlul autorilor

reclamanților ar fi fost lipsit de eficacitate.

Prin Decizia civilă nr.

2702 din 09 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâți.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că: „Criticile formulate de recurenții

pârâți reclamanți potrivit cărora, întrucât titlu autorilor reclamanților a

fost desființat ca efect al principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius

accipientis, este evident că dobânditorii cu titlu particular, în speță

intimații reclamanți, nu puteau să obțină dreptul de proprietate în patrimoniul

lor asupra imobilului în litigiu sunt nefondate, întrucât acest principiu

reglementează efectele nulității actului juridic, iar, în speță, titlul vânzătorului

A. nu a fost constatat nul absolut, pe de o parte, iar pe de altă parte, cauza

prezentei cereri reconvenționale o constituie constatarea nulității absolute a

contractului încheiat de intimații reclamanți cu numitul A., pentru lipsa

cauzei, în temeiul art. 966 C. civ.”

III.1.i. În legătură

cu chestiunea identității dintre imobilului dobândit de către

apelanta-reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31

mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București și cel dobândit

de apelanții-pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14

mai 1997, Curtea pornește de la împrejurarea că identificarea unui bun imobil

rezultă în primul rând din actul de dobândire. Numai dacă acesta nu conferă

suficiente elemente pentru formularea unei concluzii, se pot avea în vedere

aspecte exterioare acestuia.

Or, din contractul de

construire încheiat de autoarea reclamantei, I., coroborat cu memoriul

descriptiv și cu schița anexă, rezultă că este vorba de un apartament situat la

etajul 4 al imobilul din București.

Această concluzie

este întărită de procesul-verbal întocmit de Comisiunea pentru întocmirea

cărților funciare, din care de asemenea rezultă că este vorba de un apartament

situat la etajul IV, de data aceasta fiind indicat și numărul apartamentului,

respectiv 10. În ceea ce privește întocmirea cărților funciare provizorii, art.

166 din Decretul - Lege nr. 115/1938 prevedea că: „Judecătorul delegat va

proceda la următoarele lucrări: 1. Va examina actele cu privire la

identificarea imobilelor, întocmind un tablou de schimbările de posesiune

intervenite de la alcătuirea lor până la zi; 2. Va stabili parcelele de teren

care vor fi întrunite în corpuri funciare; 3. V-a stabili drepturile de

proprietate, coproprietate, de proprietate pe etaje ori apartamente,

restrângerile privitoare la proprietate ori la capacitatea de a dispune,

sarcinile reale ce grevează locul nemișcător, precum și orice fapt sau raport

juridic ce urmează să fie notate. Despre cercetările și constatările sale,

judecătorul va încheia procese-verbale, semnate și de cei interesați”. Potrivit

art. 167: „După terminarea cercetărilor și verificărilor, judecătorul delegat

va întocmi, potrivit legii de față, cărțile funciare provizorii”. Conform art. 146:

„Cel care posedă un titlu de proprietar, va fi înscris ca proprietar, afară

numai dacă dreptul său fiind contestat, judecătorul constată din datele strânse

cu prilejul lucrărilor pregătitoare sau din înscrisurile înfățișate de părțile

interesate, că o altă persoană urmează să fie înscrisă.”, iar art. 171 stabilea

că: „Cărțile funciare provizorii se vor întocmi în două exemplare. Un exemplar

împreună cu procesele-verbale și cu actele de măsurătoare, vor fi depuse la

judecătorie, iar al doilea exemplar la primărie, pentru ca părțile să poată lua

cunoștință despre înscrierile făcute”. Ca atare, întocmirea proceselor-verbale

și a cărților funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din

actele de proprietate, ci presupunea și constatări personale ale judecătorului

delegat.

În plus, identitatea

imobilului rezultă și din actul de preluare, respectiv procesul-verbal întocmit

la data de 20 aprilie 1950 de Comitetul provizoriu al Capitalei, precum și

Decretul nr. 92/1950, având în vedere că la rolul fiscal s-a făcut mențiunea că

imobilul pentru care a figurat ca proprietar I. în perioada 1942-1950 a fost

naționalizat la 20 aprilie 1950, aceeași informație fiind trecută și pe

verso-ul cererii de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 formulate de C., D.

și E.

Faptul că printr-un

act întocmit mult mai târziu (cel mai devreme la data de 20 februarie 1968), în

vederea întocmirii unor fișe de evidență a mijloacelor de bază administrate de

sectorul 5 pe proprietari și în care nu se menționează ce probe au fost avute

în vedere, pentru apartamentul 10 situat la etajul IV figurează o altă persoană

în calitate de proprietar, este lipsit de relevanță. Întrucât au la bază acest

înscris, vor fi înlăturate și adresa din 05 ianuarie 2001 emisă de SC H. SA,

precum și adresa din 07 noiembrie 2001 emisă de Consiliul General al

Municipiului București.

De asemenea,

împrejurarea că în adresa din 06 iulie 2004 emisă de Direcția de Impozite și

Taxe Locale sector 1 și comunicată doamnei F., cu privire la istoricul de rol

fiscal pentru apartamentul din imobilul situat în sector 1, București, este

menționat la etajul IV un alt apartament se explică prin aceea că, potrivit

aceluiași raport întocmit în vederea întocmirii unor fișe de evidență a

mijloacelor de bază administrate de sectorul 5, pe fiecare palier (etaj) sunt

câte două apartamente.

În același timp,

faptul că împărțirea interioară a apartamentului și accesul în apartament

(intrarea) nu se potrivesc cu împărțirea interioară și planul de construcție

făcut în 24 mai 1933 având ca proprietar pe dna. I., astfel cum s-a constatat

prin raportul de expertiză depus la dosar, se explică prin aceea că, în chiar

contractul de construire intervenit la data de 24 mai 1933, s-a prevăzut că

suprafețele încăperilor așa cum reies din plan pot fi supuse unor variațiuni în

limita de 5% la fiecare din încăperi.

Sub un alt aspect,

individualitatea unui imobil (ca și a oricărui alt obiect material) este dată

de traiectoria liniei închise care o separă în spațiu și îi atribuie o

individualitate, în timp ce suprafața lui constituie numai una dintre

caracteristici, alături de, spre exemplu, destinația economică (locuință,

spațiu comercial). În mod similar, individualitatea unui bun mobil este dată de

conturul său în spațiu, iar nu de greutatea sa. Prin urmare, din perspectiva

voinței interne a părții, referirea la un imobil are întotdeauna un obiect

determinat în spațiu, cel puțin teoretic, și anume în limita reală a

conturului, configurației sale topografice. După cum în cazul în care o

persoană face referire la un bun mobil, indicându-i o anumită greutate și

ulterior se constată că în realitate cântărește mai puțin, în mod analog, și în

ipoteza în care o persoană face referire la un imobil delimitat în spațiu în

planul vecinătății, arătând că ar avea o anumită suprafață și subsecvent se

observă o diferență între suprafața acestuia reală și cea menționată, nu se

poate susține că acea persoană nu a avut în vedere bunul în integralitatea lui

sau, din contră, că a avut în vedere mai mult. De aceea, numai în aparență, în

situația în care suprafața indicată de reclamant este mai mică decât cea

rezultată din măsurători, acesta nu a revendicat întreg imobilul situat într-un

anumit perimetru. De altfel, în speță, reclamanta nici nu a indicat prin

cererea de chemare în judecată suprafața apartamentului, ci numai în

declarațiile de impunere.

În orice caz,

examinând comparativ schița atașată memoriului la contractul de construire din

24 mai 1933 și releveul apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995,

se constată aceeași delimitare în spațiu (contur).

Pe de altă parte,

odată dovedită existența la un moment dat a imobilului în patrimoniul

reclamantului, revine pârâtului sarcina de a dovedi transmiterea lui

ulterioară. Or, în cauză, apelanții-pârâți nu au dovedit că după ce I. a

dobândit apartamentul situat la etajul 4 al imobilului, l-ar fi înstrăinat până

la momentul naționalizării.

1.ii. Nu în ultimul

rând, Curtea are în vedere faptul că, prin sentința civilă nr. 242 din 19

februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, rămasă definitivă și irevocabilă,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat cu putere de lucru

judecat că reclamanții-pârâți sunt proprietarii imobilului situat în București,

sector 1.

2.i. Referitor la

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

cu plata în rate din 14 mai 1997, Curtea are în vedere, în ceea ce privește

aplicarea dispozițiilor dreptului comun, că într-adevăr vânzarea lucrului

altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operație speculativă, are o cauză

ilicită și deci este nulă absolut în baza art. 948, art. 953 și art. 966 C.

civ.

Pe de altă parte, în

materia imobilelor preluate în mod abuziv, există dispoziții legale

exprese, instituite prin art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, ce

reglementează soarta juridică a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect

imobile care cad sub incidența acestui act normativ.

Or, existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătura cu dreptul de proprietate, în mod firesc

aplicând mutatis mutandis raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție

din decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, nu se vor mai aplica

normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr.

10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de

stat.

De altfel, analizând art.

45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că dispozițiile alineatului

1, care constituie un preambul al întregului articol, nu fac decât să reia

regula care rezultă per a contrario din definiția nulității. Astfel, dacă sunt

lovite de nulitate actele juridice încheiate cu încălcarea normelor juridice

edictate pentru încheierea lor valabilă, în același timp nu sunt lovite de

nulitate actele juridice încheiate cu respectarea normelor juridice edictate

pentru încheierea lor valabilă (principiul de logică numit legea terțului

exclus: când se afirmă ceva, se neagă contrariul).

Deși prin ipoteză

înstrăinarea unui imobil preluat fără titlu valabil este făcută cu încălcarea

normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă (art. 1 alin. (4) din

H.G. nr. 20/1996: „Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea

prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia

acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte

temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt

considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub

incidența Legii nr. 112/1995.”, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990:

„Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu

excepția celor dobîndite cu alt titlu.”, coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998:

„(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație,” și indirect art. 82 alin. (1) lit. a), b) pct. v din H.G. nr. 577/2002:

„Dosarul de prezentare a societății comerciale cuprinde 3 secțiuni, după cum

urmează: (…) bunurile imobile revendicate de terți”), legea a salvgardat acele

înstrăinări făcute cu bună-credință, instituind astfel o primă excepție de la

regula nulității care s-ar fi aplicat altfel.

Cea de-a doua

excepție a fost consacrată în materia înstrăinării imobilelor preluate cu titlu

valabil, pentru care nulitatea intervine, prin derogare de la principiul

general, numai pentru încălcarea dispozițiilor imperative, deci numai pentru

încălcări grave ale legii (normelor juridice de ordine publică).

Mai mult decât, așa

cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002:

„singurul element «novator» adus de textul dedus controlului (art. 46 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001) îl constituie consacrarea în terminis, pe cale legală, a

principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de

interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod

abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, pentru că:

„Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act

contravine principiului «nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse

habet». Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în

toate cazurile eficiența distructivă, în această materie, a principiului

enunțat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și

subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din

urmă”.

Este de menționat și

faptul că, dacă s-a înstrăinat un imobil preluat în mod abuziv prin Decretul nr.

92/1950, în schimb contractul de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentei

cauze nu a fost încheiat și cu încălcarea dispoziției din art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 112/1995 care impunea calitatea de chiriaș la momentul intrării în

vigoare a legii, dată fiind existența contractul de închiriere din 11 octombrie

1984 încheiat între I.C.R.A.L. Herăstrău Nord și C., D. și E.

2.ii. Rămâne astfel

de stabilit dacă părțile au fost sau nu de bună-credință la momentul semnării

contractului de vânzare-cumpărare, numai în primul caz putând fi înlăturată

sancțiunea nulității.

Din punct de vedere

juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind

credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate

însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu,

deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei

revine aceluia care invocă reaua credință.

Prin urmare, dacă

pârâții au avut cel mai mic dubiu asupra existenței dreptului de proprietate în

patrimoniul statului, se consideră că aceștia au fost de rea-credință.

Acest dubiu nu poate

rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de

stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat.

Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a alin. (4)6 alin. (2) fără

aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele

naționalizate știau că există aceasta posibilitate.

Existența unor

controverse cu privire la înțelesul noțiunilor „cu titlu” și „fără

titlu” nu excludea preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar,

motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu

restituirea î