ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2015

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, I. a dobândit de la J. cota-parte indiviză de 7,75% din terenul în suprafață de cca. 370 mp, situat în București. În contract s-a menționat că pe acest teren se va construi un imobil în care I. va dobândi un apartament în conformitate cu contractul de construcțiune și cu Statutul Asociației Proprietarilor de Apartamente din acest imobil, semnat de toți cumpărătorii de drepturi, și cu dispozițiile art. 56-66 din legea pentru încurajarea construcțiilor de locuințe din 03 mai 1927, cu modificările aduse de legea din 25 decembrie 1929. O porțiune de teren a rămas nevândută, în proprietatea lui J., grevată cu anumite servituți în favoarea porțiunii de cca. 370 mp destinată clădirii. Prin contractul de construcție autentificat din 24 mai 1933 de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat, intervenit între I. și inginer K., acesta din urmă s-a obligat a construi, pe terenul din care I. a cumpărat o câtime de 7,75%, un apartament, în conformitate cu planul general anexat, care face parte din convențiune. În contract s-a mai arătat că „Acest apartament va fi la etajul IV (patru) executat conform planului anexat, și va cuprinde următoarele încăperi: un vestibul, o garderobă, un birou, salonaș de așteptare, sufragerie, 2 (două) dormitoare, bae, bucătărie, cămară, debarras, oficiu și o cameră de servitori. (…). Analog mai aparțin acestui apartament: o cameră de servitori la etaj VIII, un compartiment pod și o pivniță în subsolul imobilului. Se specifică totuși, că suprafețele încăperilor așa cum rees din plan, pot fi supuse unor variațiuni în limita de 5% la fiecare din încăperi. II. Constructorul se obligă a executa apartamentul care face obiectul acestui contract, conform prevederilor planului și memoriului descriptiv al încăperilor, semnate de ambele părți, antrepriza având însă dreptul a executa celelalte apartamente conform înțelegerilor speciale cu proprietarii respectivi”. Cu adresa din 05 mai 2015, Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 București a transmis și „Memoriu Descriptiv al apartamentului cu 2 dormitoare situat la etajul IV (patru) imobilul în construcție din București, vândut D-nei I.”, în care s-a arătat că: „Apartamentul va fi executat cu numărul de încăperi, de dimensiunile menționate în această schiță”, precum și schița corespunzătoare (dublu exemplar), ambele înscrisuri fiind semnate de inginer K. și de I. Prin procesul-verbal din 02 iulie 1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București - - s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie a com. București cu privire la acest imobil (având 5 camere și dependințe) în favoarea proprietarei I., în temeiul art. 165 și 166 din Legea pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. Prin procesul-verbal întocmit la data de 20 aprilie 1950 de Comitetul provizoriu al Capitalei, s-a atestat că delegatul acestuia s-a prezentat în București, sector 1, unde a găsit-o pe I. în calitate de proprietar, căreia i-a adus la cunoștință că, pe baza Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, clădirea (5 încăperi) a devenit proprietatea Statului. Prin contractul de închiriere intervenit la data de 30 iulie 1950 între Sfatul Popular al Capitalei și O., imobilul din București, cu acces la toate dependințele, a fost dat cu chirie pe o perioadă de 7 luni. Potrivit adresei din 26 ianuarie 2004 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidență Proprietăți - Cadastru din 26 ianuarie 2004, imobilul din București sector 1, figurează înscris în anexa Decretului de naționalizare nr. 92/1950 astfel: - la poziția nr. 5162, pe numele L.; - la poziția nr. 6305, pe numele M.; - la poziția nr. 6457, pe numele I.; - la poziția nr. 2436, pe numele N.; - la poziția nr. 2403, pe numele J. La o dată neprecizată s-a întocmit de către I.L.L. Raionul I. V. Stalin - sectorul 5 (cu precizarea că, potrivit anexei nr. 80 la metodologia H.G. nr. 64/2011, sectorul 5 există ca împărțire administrativă din 20 februarie 1968, în timp ce raionul cu denumirea respectivă a existat în perioada 1951-1962 și corespundea sectorului 1, ceea ce înseamnă că s-a folosit un formular, omițându-se a se tăia prima denumire) un „Raport privind datele necesare pentru completarea fișelor de evidență a mijloacelor de bază administrate de sectorul 5 pe proprietari - str… ”, în care s-a menționat că imobilul se compune din corp A (subsol, parter, 6 etaje + mansardă), câte 2 pe palier + 1 cameră la subsol + 8 camere + 1 garaj, precum și din corp B parter, în total 15 apartamente. Pe verso sunt indicați „Proprietarii foști pe etaje și ap”: „(…) 2). N. (…) etaj IV; 3). O. etaj III ap. 7-8 (…)”. Prin adresa din 05 ianuarie 2001 emisă de SC H. SA și comunicată domnului C., D. și E. s-a prevăzut că: „Revenim la adresa noastră din 18 aprilie 2002, emisă către dna F. (…), prin care am comunicat eronat că apt. situat în imobilul din sectorul 1 București a fost naționalizat pe numele de A.. Drept pentru care în urma reverificărilor evidențelor și în conformitate cu raportul I.L.L. Raionul I.V. Stalin, apartamentul în cauză a fost proprietatea N., naționalizat în baza Decret nr. 92/1950, poziția 2436 anexa de București”. Prin adresa din 07 noiembrie 2001 emisă de Consiliul General al Municipiului București și comunicată doamnei C., s-a arătat că imobilul din sector 1, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 2436, anexa de București, fostă proprietatea numitului N., căruia i s-au naționalizat 2 apartamente în București. Potrivit expertizei întocmite de expert P. la data de 20 martie 2002 în Dosarul nr. x/2001 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, „făcând o comparație între planul original de construcție a apartamentului din 24 mai 1933 și situația găsită pe teren în ziua expertizării, am constatat că împărțirea interioară a apartamentului și accesul în apartament (intrarea) nu se potrivesc cu împărțirea interioară și planul de construcție făcut în 24 mai 1933 având ca proprietar pe dna. I.”

Prin cererea înregistrată la data de 3 martie 1994 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/1994, reclamantul (din acea cauză) A. a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1. Prin sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea și a obligat intimata Consiliul Local al Municipiului București să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în sector 1, pe baza înscrisurilor depuse la dosar: actul de vânzare-cumpărare încheiat între J. și I. autentificat la Notariat din 03 mai 1924, prin care mama reclamantului a devenit proprietara terenului în litigiu, contract de construcție titular fiind mama reclamantului, procesul-verbal de transcriere în cartea funciară, acte eliberate de intimată din care rezultă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, moment la care proprietara acestuia era casnică, iar soțul său avocat, precum și acte din care rezultă că reclamantul este moștenitorul direct al mamei sale I. proprietara imobilului. Prin decizia civilă fără număr pronunțată la data de 18 noiembrie 1994 în Dosarul nr. x/1994, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât Consiliul Local al Municipiului București. Pe cale de consecință, prin Dispoziția nr. 306 din 07 martie 1995, primarul general al Municipiului București a restituit apartamentul situat în imobilul din București, sector 1, în proprietatea domnului A. La data de 20 aprilie 1995, Primăria Municipiului București - Direcția Administrarea Fondului Imobiliar - SC H. SA a întocmit un proces-verbal de predare-primire a imobilului, ocupat de familia C., D. și E. împreună cu soția și doi copii în baza contractului de închiriere din 16 februarie 1995, făcând precizarea că de la acea dată se reziliază contractul de închiriere al acestora din urmă. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1, A. a înstrăinat reclamantei F., căsătorită, apartamentul din București, sector 1, „așa cum este descris în actul originar de cumpărare, contractul de construire, memoriul descriptiv și schiță, respectiv vestibul, garderobă, birou, salonaș de așteptare, sufragerie, două dormitoare, baie, bucătărie, cămară debaras oficiu, o cameră de serviciu și o cameră de serviciu la etajul VII”. Totodată, s-a menționat că apartamentul a fost dobândit prin sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosar nr. x/1994. În registrul corespunzător al Notariatului, în dreptul actului cu numărul de autentificare din 31 mai 1995 figurează „numărul de înregistrare” din „data” 30 mai 1995. De asemenea, actul a fost transcris în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare al Notariatul de Stat al sectorului 1 București din 31 mai 1995. În registrul respectiv, s-a menționat însă la rubrica „înscrisul în baza căruia se face înscrierea” că este vorba de actul din 1995. Prin Decizia nr. 827 din 19 martie 1996, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat sentința civilă nr. 5271 din 19 mai 1994 a Judecătoriei sector 1 București și decizia fără număr din 18 noiembrie 1994 a Tribunalului Municipiului București, secția a IV-a civilă, și a respins acțiunea introdusă de reclamantul A. împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului București, reținând că instanțele și-au depășit atribuțiile puterii judecătorești deoarece au cenzurat prevederile legii, respectiv ale decretului de naționalizare nr. 92/1950 și că dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu fiind constituit prin lege - Decretul nr. 92/1950, tot prin lege urmează a fi reglementată și chestiunea reparațiunii pentru casele naționalizate, în acest sens dispunându-se prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 și art. 26 din Legea nr. 47/1992, iar în prezent problema a fost rezolvată prin Legea nr. 112/1995. Cu adresa din 21 decembrie 1995 emisă de Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - Secția Judiciară, domnul C., D. și E. a fost informat despre trimiterea recursului în anulare Curții Supreme de Justiție, cu adresa din 21 decembrie 1995. Pe cale de consecință, prin Dispoziția nr. 1342 din 03 septembrie 1996, primarul general al Municipiului București a anulat Dispoziția nr. 306 din 07 martie 1995 și a dispus că apartamentul 10 din imobilul situat în sector 1, București, reintră în proprietatea statului. Prin adresa emisă de SC H. SA din 03 decembrie 1996, înregistrată la Secția Financiară sector 1, s-a solicitat să se opereze în evidențele acestei din urmă instituții existența deciziei pronunțate de Curtea Supremă de Justiție și a Dispoziției de anulare nr. 1342 din 03 septembrie 1996 a primarului general al Municipiului București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997 încheiat cu Primăria municipiului București, reprezentată prin SC H. SA, C., D. și E. au dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul situat în București, sector 1. Contractul a fost încheiat pe baza cererii formulate de C., D. și E. și înregistrate la SC H. SA din 21 ianuarie 1997, pe verso-ul căreia s-au făcut următoarele mențiuni: - „preluat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950 poz. 6459, fostă prop. A.”; - „la data de 24 ianuarie 1997 nu există litigiu cu SC H. SA pe acest ap. a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general, casează sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 a Jud. sector 1 și decizia fără nr. din 18 noiembrie 1994 a Tribunalului Municipiului București IV C și respinge acțiunea introdusă de reclamantul A.. În urma dispoziției nr. 1342 din 3 noiembrie 1996 a fost anulată Dispoziția nr. 306 din 7 martie 1995. S-a transcris ap. nr. 10 la poz. din 2 decembrie 96 și trecerea pe rol la secția financiară la din 03 decembrie 1996”; - „imobilul în urma adresa din 25 octombrie 1996 a Ministerului Culturii intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 632/1996”. Între I.C.R.A.L Herăstrău Nord și C., D. și E. se încheiase contractul de închiriere din 11 octombrie 1984, prelungit în baza Legii nr. 17/1994 prin contractul de închiriere din 16 februarie 1995. Prin încheierea nr. x din 07 decembrie 2001 pronunțată de Judecătoria Sectorului București - Biroul de carte funciară, a fost intabulat în C.F. dreptul de proprietate dobândit de C., D. și E. prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat.

Potrivit adresei din 06 iulie 2004 emise de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 și comunicate doamnei F., cu privire la istoricul de rol fiscal pentru apartamentul din imobilul situat în sector 1, București, în evidențele sale au figurat: - la matricola 109, poziția 28, R. și S. în perioada 1942-1947, rolul fiind „rectificat act. aut. Tribunalul Ilfov din 27 ianuarie 1947” pe numele T., pentru „apartament situat în blok et. 4, const. nouă (…), situat în sectorul 1; - la matricola 109, poziția 27, I. în perioada 1942-1950, pentru „apartament situat în blok etaj VI, construcție din zid și beton (…)”, situat în sectorul 1; la aceeași poziție figurează înscrisă mențiunea „naționalizat la 20 aprilie 1950, poz. 6457”; - în baza sentinței civile nr. 5270 din data de 19 mai 1994 emisă de Judecătoria sectorului 1 Municipiul București, a Dispoziției primarului general al Municipiului București nr. 306 din 7 martie 1995 și a procesului-verbal de predare-primire a locuinței din data de 20 aprilie 1995, s-a restituit în proprietatea numitului A. apartamentul, situat în imobilul din sectorul 1 București; (…) - F. pentru „apartamentul din imobilul din sectorul 1 București (…), dobândit de la A., căsătorit cu U., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din data de 31 mai 1995, la Notariatul de Stat Local al sectorului 1 București; - în baza actului de vânzare-cumpărare menționat și a declarației numitei F., s-a modificat rolul de pe numele fostului proprietar; - prin Dispoziția primarului general al Municipiului București nr. 1342 din 31 octombrie 1996, „s-a anulat Dispoziția nr. 306 din 7 martie 1995, iar „apartamentul (…) reintră în proprietatea statului”; - în prezent figurează la rol, numita F. pentru apartamentul (…) cu suprafață corp principal din beton ocupată cu instalații de 152,04 mp și suprafață teren în folosință de 53 mp. Conform adresei din 14 septembrie 2001 emise de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 și comunicate doamnei C., cu privire la rolul fiscal al aceluiași imobil: - în evidențele sale au figurat numiții R. și S. în perioada 1942-1947, pentru apartamentul de la etajul 4, compus din trei camere, hol, vestibul și patru dependințe, înscris la matricola 109, poziția 28; - în perioada 1947-1951, a figurat cu rol fiscal numitul T.; - nu dețin actul normativ de trecere în proprietatea statului; - în prezent figurează ca titulari de rol C., D. și E., conform contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997. O situație similară rezultă și din adresa din 12 ianuarie 2009 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 și comunicată doamnei C.. În fine, cu adresa din 24 martie 2004 comunicată la solicitarea Direcției Generale de Poliție a Municipiului București sectorul 1 - Secția 1 Poliție și cu adresa din 05 mai 2015, comunicată la solicitarea instanței de apel, Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 a transmis atât documentele în baza cărora figurează pârâții C., D., E. și G., cât și pe cele în baza cărora figurează reclamanta F. La dosar există și înștiințări de plată pentru plata taxelor pentru anul 2000, emise la 15 ianuarie 2000, trimise atât pârâților C., D. și E., cât și reclamantei F. La o dată neprecizată, reclamanta a solicitat suspendarea plății impozitului până la soluționarea litigiului prin care a solicitat anularea titlului de proprietate al pârâților. II.1. Prin plângerea înregistrată sub nr. x din 16 ianuarie 2004 la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, apelanta-pârâtă C. a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals, cu privire la următoarele acte: - contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de către Notariatul de Stat Local al sectorului 1 București; - cererea de redactare, autentificare și transcriere adresată notariatului de către părțile contractului de mai sus; - registrul de transcripțiuni-inscripțiuni al Judecătoriei sectorului 1 București, cu privire la transcrierea efectuată din 31 mai 1995. Prin rezoluția din 01 februarie 2005 dată în Dosarul nr. x/P/2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de învinuita F. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 291 C. pen. și neînceperea urmării penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen. În motivare, s-a reținut, în ceea ce privește falsificarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între învinuită și numitul A. prin antedatarea acestuia, că susținerile petentei nu se coroborează cu alte probe, fiind simple presupuneri. În acest sens este declarația referentului în cadrul Administrației Finanțelor Publice sector 1, din care rezultă că la data de 31 mai 1995 învinuita a depus declarația pentru stabilirea impozitului pe clădiri, înregistrată la Administrația Financiară sector 1 din 31 mai 1995, însoțită de copia contractului de vânzare-cumpărare. De altfel, presupunând prin absurd că la data efectuării acestei declarații contractul de vânzare-cumpărare nu exista, fiind întocmit ulterior și antedatat, profitând de modul defectuos de înregistrare a actelor notariale care permitea lăsarea de spații libere și nebarate, era imposibil ca la momentul completării declarației învinuita să anticipeze numărul sub care ulterior avea să antedateze contractul. Prin sentința penală nr. 1687 din 16 iunie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Judecătoria sectorului 1 București a respins plângerea formulată de petenta C., ca neîntemeiată, și a menținut soluțiile adoptate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 în Dosarul nr. x/P/2004. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că inadvertențele reclamante de petentă, unele reale și cauzate de modul defectuos în care au fost organizate și s-au desfășurat activitatea instituțiile statului însărcinate cu asigurarea securității și transparenței circuitului civil, nu au relevanță în cauză și nici nu pot fi imputate intimatei. Prin Decizia civilă nr. 2095/R din 26 septembrie 2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2005, Tribunalul București, secția I penală, a respins ca nefondat recursul declarat de petenta C. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că nu există la dosarul cauzei indicii suficiente din care să reiasă că, așa cum susține petenta, contractul de vânzare-cumpărare a fost antedatat. 2. Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/1996, reclamanta F. a chemat în judecată pe pârâtul C., D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună evacuarea pârâtului din apartamentul situat în București, sector 1, pentru lipsă de titlu. La data de 22 aprilie 1999, reclamanta și-a modificat acțiunea, în sensul că a solicitat revendicarea apartamentului în litigiu, prin comparare de titluri, solicitând citarea în cauză și a Consiliului Local al Municipiului București și a soției pârâtului inițial, C. La data de 03 septembrie 2001, pârâtul a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse la apartament, precum și cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, prin care a solicitat să îi restituie sumele achitate până la acel moment drept preț al vânzării, suma urmând să fie reactualizată potrivit indicelui de inflație. După mai multe cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 453 din 10 iunie 2002 pronunțată în Dosarul nr. x/2001, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea; a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în garanție; a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei apartamentul nr. 10 din București, sector 1 și a obligat pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, la plata sumei de 14.713.844 lei cu titlu de avans și de rate achitate până în prezent din prețul apartamentului în litigiu către pârâții C., D. și E. Prin Decizia civilă nr. 155 din 02 aprilie 2003 pronunțată în Dosarul nr. x/2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-pârâți C., D., E. și V. Prin Decizia civilă nr. 656 din 13 martie 2006 pronunțată în Dosarul nr. x/2005 (nr. dosar unic x/2/2005), Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul declarat de recurenții-pârâți C., D., E. și V. și a modificat decizia în sensul că: a admis apelul și a schimbat în tot sentința instanței de fond, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta F., ca inadmisibilă, reținând că dacă acțiunea în revendicare privește un bun imobil ea nu poate fi introdusă de un singur soț și că depunerea de către soțul reclamantei, după închiderea dezbaterilor, a unei declarații prin care arată că este de acord cu acțiunea în revendicare nu este de natură a conduce la respingerea excepției inadmisibilității, deoarece cadrul procesual, limitele procesului, au fost stabilite prin cererea formulată de reclamantă la 20 ianuarie 1998. Reclamanta a pus în executare decizia pronunțată în apel sus-menționată, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 16 martie 2004 în Dosarul nr. x/2003 al executorului judecătoresc X. Prin sentința civilă nr. 5774 din 12 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2005, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 114 din 22 ianuarie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a dispus întoarcerea actelor de executare și restabilirea situației anterioare. 3. Prin cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2003 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. x/2003, reclamanții (din acea cauză) C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâții A. și F., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995, pentru cauză imorală. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 14 mai 1997. Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2004 pe rolul aceleiași instanțe din 2004, reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 și pentru că nu a fost încheiat la data de 31 mai 1995, ci ulterior, fiind antedatat. La data de 15 martie 2004, reclamanții și-au precizat cererea, în sensul că motivele de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare arătat sunt simulația prin deghizare parțială, cauza ilicită, frauda la lege și prețul derizoriu. Cele două cauze au fost reunite prin încheierea de ședință de la 04 mai 2004. Prin sentința civilă nr. 5148 din 29 iunie 2004, Judecătoria sectorului II București a respins cererea principală, a respins cererea conexă și a disjuns cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, între altele, că motivele invocate în cererea conexă sunt nefondate, formalitățile anterioare autentificării actului neducând la nulitatea acestuia, ci cel mult la nulitatea acestor acte. Dosarul disjuns a primit nr. x/2004 și a fost suspendat la data de 19 octombrie 2004 până la soluționarea recursului declarat împotriva Deciziei 155 din 02 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. x/2003, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției. Dosarul este și în prezent suspendat. Prin Decizia civilă nr. 871/A din 11 iunie 2007 pronunțată în Dosarul nr. x/2005 (nr. x/3/2005), Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, între altele, cu privire la neregularitățile invocate ca existând la autentificarea actului de vânzare-cumpărare, că cele care aveau legătură cu activitatea cumpărătorului, dar și inadvertențele semnalate în aceste acte au făcut obiectul unor plângeri penale formulate de reclamanți împotriva rezoluției din 01 februarie 2015 dată în Dosarul penal nr. x/P/2004 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de pârâta F. și neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 288 C. pen., plângere respinsă ca neîntemeiată prin sentința penală nr. 1687 din 16 iunie 2005 rămasă definitivă și irevocabilă. Oricum, aceste neregularități nu afectează valabilitatea contractului autentic de vânzare-cumpărare pentru a impune nulitatea acestuia, ele fiind mai degrabă datorate unui mod defectuos de lucru la nivelul instituțiilor abilitate în efectuarea operațiunilor anterioare autentificării. Prin Decizia civilă nr. 27 din 14 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, între altele, că celelalte aspecte privind așa-numitele lipsuri cu prilejul autentificării actelor nu constituie motive de nulitate a actului, fiind lipsit de relevanță dacă a existat sau nu o cerere scrisă adresată notarului privind autentificarea actului, iar modalitatea în care s-a efectuat ulterior transcrierea actului nu poate avea consecințe asupra valabilității acestuia. Cauzele de nulitate absolută a unui înscris de natură celui contestat sunt expres prevăzute de legea civilă și nu au fost dovedite în cauză, iar aspectele de natură penală au fost examinate atât prin prisma soluției pronunțate de instanța penală, cât și ca urmare a examinării probatoriului administrat în cauza civilă dedusă judecății. 4. În fine, prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/299/2007, reclamanții F. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D. și C., D. și E. G., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1. La data de 10 mai 2007, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei de interes, și cerere reconvențională, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995. Prin sentința civilă nr. 10178 din 27 iunie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția lipsei de interes, a respins acțiunea și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că la data depunerii acțiunii reclamanții dețin posesia bunului conform procesului-verbal de executare silită din 16 martie 2004, executare ce a fost solicitată în baza sentinței civile nr. 453/2002, și de asemenea dețin un titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 31 mai 1995 prin care au dobândit imobilul în litigiu de la A. Prin Decizia civilă nr. 99 din 22 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților-pârâți; a admis apelul pârâților-reclamanți; a desființat în parte sentința atacată și a trimis cauza primei instanțe pentru rejudecarea cererii reconvenționale și a menținut dispozițiile sentinței cu privire la soluția dată acțiunii principale. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că o acțiune în constatarea calității de proprietar al imobilului nu este de natură să rezolve și problema posesiei atunci când există două titluri de proprietate, iar pe de altă parte, că hotărârea judecătorească de admitere a unei asemenea acțiuni nu este susceptibilă de a fi pusă în executare silită. Prin Decizia civilă nr. 1150 din 08 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul formulat de recurenții-pârâți; a modificat în parte decizia recurată în sensul că a admis apelul formulat de reclamanții F., în sensul că a desființat în totalitate sentința atacată, și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că ceea ce este important pentru prezenta cauză este faptul că la data învestirii instanței posesia efectivă a imobilului era exercitată de recurenți. De asemenea, s-a reținut că: „Împrejurarea că titlul de proprietate al autorului lor - A., sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 - a fost desființat prin Decizia civilă nr. 827 din 19 martie 1996 a Curții Supreme de Justiție nu este de natură a înlătura interesul legitim al recurenților, câtă vreme ei își legitimează calitatea de proprietari ai imobilului prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995. Actul de vânzare-cumpărare menționat anterior nu a fost desființat și nici invalidat prin mijloace juridice specifice, astfel încât își produce efectele juridice independent de desființarea titlului autorului lor”. Prin sentința civilă nr. 5356 din 03 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/299/2007; Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 242 din 19 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată; a constatat că reclamanții-pârâți sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1 și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 3 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale relative la cauza actului juridic. În acest sens, s-a constatat că la momentul perfectării actului de vânzare-cumpărare, 31 mai 1995, dreptul de proprietate au autorului A. fusese conformat prin sentința civilă nr. 5270 din 19 mai 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, acesta fiind în posesia imobilului la 20 aprilie 1995. În aceste circumstanțe, susținerea pârâților-reclamanți cum că numitul A. ar fi transmis un bun imobil pe care nu îl avea în patrimoniu apare ca vădit neîntemeiată, în raport de situația de fapt rezultată din probatoriul administrat și din care rezultă fără echivoc că bunul se afla în patrimoniul vânzătorului la momentul înstrăinării către reclamanții-pârâți. Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente momentului încheierii actului juridic, orice împrejurare ulterioară, cum ar, de exemplu, admiterea la data de 19 martie 1996 a recursului în anulare fiind fără relevanță, sub aspectul examinat. În consecință, tribunalul a apreciat că în speță nu se regăsește ipoteza vânzării lucrului altuia, cauză de nulitate invocată de pârâții-reclamanți. De asemenea, cum ambele părți invocă titluri de proprietate asupra aceluiași bun, urmează ca pe calea unei acțiuni în revendicare să se verifice preferabilitatea unuia dintre ele. Prin Decizia civilă nr. 608/A din 08 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-pârâți. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, cauza, constând în reprezentarea contraprestației celeilalte părți într-un contract sinalagmatic, a existat, la acel moment vânzătorul deținând proprietatea imobilului. Mai mult, în Decizia nr. 827 din 19 martie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție s-a constatat că instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești dispunând restituirea bunului naționalizat, măsură care nu ar intra în competența instanțelor. Astfel, Curtea Supremă de Justiție nu s-a pronunțat cu privire la titlu deținut de autoarea lui A., respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 03 mai 1924 și actul de construire din 24 mai 1933, acestea nefiind examinate prin decizia menționată. Astfel, prin decizia menționată nu a fost anulat titlul lui A. și nici nu s-a discutat calitatea de proprietar a acestuia, situație în care nu pot fi reținute susținerile apelanților în sensul că, în urma respectivei decizii, titlul autorilor reclamanților ar fi fost lipsit de eficacitate. Prin Decizia civilă nr. 2702 din 09 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâți. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că: „Criticile formulate de recurenții pârâți reclamanți potrivit cărora, întrucât titlu autorilor reclamanților a fost desființat ca efect al principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, este evident că dobânditorii cu titlu particular, în speță intimații reclamanți, nu puteau să obțină dreptul de proprietate în patrimoniul lor asupra imobilului în litigiu sunt nefondate, întrucât acest principiu reglementează efectele nulității actului juridic, iar, în speță, titlul vânzătorului A. nu a fost constatat nul absolut, pe de o parte, iar pe de altă parte, cauza prezentei cereri reconvenționale o constituie constatarea nulității absolute a contractului încheiat de intimații reclamanți cu numitul A., pentru lipsa cauzei, în temeiul art. 966 C. civ.” III.1.i. În legătură cu chestiunea identității dintre imobilului dobândit de către apelanta-reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 31 mai 1995 de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București și cel dobândit de apelanții-pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997, Curtea pornește de la împrejurarea că identificarea unui bun imobil rezultă în primul rând din actul de dobândire. Numai dacă acesta nu conferă suficiente elemente pentru formularea unei concluzii, se pot avea în vedere aspecte exterioare acestuia. Or, din contractul de construire încheiat de autoarea reclamantei, I., coroborat cu memoriul descriptiv și cu schița anexă, rezultă că este vorba de un apartament situat la etajul 4 al imobilul din București. Această concluzie este întărită de procesul-verbal întocmit de Comisiunea pentru întocmirea cărților funciare, din care de asemenea rezultă că este vorba de un apartament situat la etajul IV, de data aceasta fiind indicat și numărul apartamentului, respectiv

În ceea ce privește întocmirea cărților funciare provizorii, art. 166 din Decretul - Lege nr. 115/1938 prevedea că: „Judecătorul delegat va proceda la următoarele lucrări: 1. Va examina actele cu privire la identificarea imobilelor, întocmind un tablou de schimbările de posesiune intervenite de la alcătuirea lor până la zi; 2. Va stabili parcelele de teren care vor fi întrunite în corpuri funciare; 3. V-a stabili drepturile de proprietate, coproprietate, de proprietate pe etaje ori apartamente, restrângerile privitoare la proprietate ori la capacitatea de a dispune, sarcinile reale ce grevează locul nemișcător, precum și orice fapt sau raport juridic ce urmează să fie notate. Despre cercetările și constatările sale, judecătorul va încheia procese-verbale, semnate și de cei interesați”. Potrivit art. 167: „După terminarea cercetărilor și verificărilor, judecătorul delegat va întocmi, potrivit legii de față, cărțile funciare provizorii”. Conform art. 146: „Cel care posedă un titlu de proprietar, va fi înscris ca proprietar, afară numai dacă dreptul său fiind contestat, judecătorul constată din datele strânse cu prilejul lucrărilor pregătitoare sau din înscrisurile înfățișate de părțile interesate, că o altă persoană urmează să fie înscrisă.”, iar art. 171 stabilea că: „Cărțile funciare provizorii se vor întocmi în două exemplare. Un exemplar împreună cu procesele-verbale și cu actele de măsurătoare, vor fi depuse la judecătorie, iar al doilea exemplar la primărie, pentru ca părțile să poată lua cunoștință despre înscrierile făcute”. Ca atare, întocmirea proceselor-verbale și a cărților funciare provizorii nu se limita la copierea datelor din actele de proprietate, ci presupunea și constatări personale ale judecătorului delegat. În plus, identitatea imobilului rezultă și din actul de preluare, respectiv procesul-verbal întocmit la data de 20 aprilie 1950 de Comitetul provizoriu al Capitalei, precum și Decretul nr. 92/1950, având în vedere că la rolul fiscal s-a făcut mențiunea că imobilul pentru care a figurat ca proprietar I. în perioada 1942-1950 a fost naționalizat la 20 aprilie 1950, aceeași informație fiind trecută și pe verso-ul cererii de cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 formulate de C., D. și E. Faptul că printr-un act întocmit mult mai târziu (cel mai devreme la data de 20 februarie 1968), în vederea întocmirii unor fișe de evidență a mijloacelor de bază administrate de sectorul 5 pe proprietari și în care nu se menționează ce probe au fost avute în vedere, pentru apartamentul 10 situat la etajul IV figurează o altă persoană în calitate de proprietar, este lipsit de relevanță. Întrucât au la bază acest înscris, vor fi înlăturate și adresa din 05 ianuarie 2001 emisă de SC H. SA, precum și adresa din 07 noiembrie 2001 emisă de Consiliul General al Municipiului București. De asemenea, împrejurarea că în adresa din 06 iulie 2004 emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 1 și comunicată doamnei F., cu privire la istoricul de rol fiscal pentru apartamentul din imobilul situat în sector 1, București, este menționat la etajul IV un alt apartament se explică prin aceea că, potrivit aceluiași raport întocmit în vederea întocmirii unor fișe de evidență a mijloacelor de bază administrate de sectorul 5, pe fiecare palier (etaj) sunt câte două apartamente. În același timp, faptul că împărțirea interioară a apartamentului și accesul în apartament (intrarea) nu se potrivesc cu împărțirea interioară și planul de construcție făcut în 24 mai 1933 având ca proprietar pe dna. I., astfel cum s-a constatat prin raportul de expertiză depus la dosar, se explică prin aceea că, în chiar contractul de construire intervenit la data de 24 mai 1933, s-a prevăzut că suprafețele încăperilor așa cum reies din plan pot fi supuse unor variațiuni în limita de 5% la fiecare din încăperi. Sub un alt aspect, individualitatea unui imobil (ca și a oricărui alt obiect material) este dată de traiectoria liniei închise care o separă în spațiu și îi atribuie o individualitate, în timp ce suprafața lui constituie numai una dintre caracteristici, alături de, spre exemplu, destinația economică (locuință, spațiu comercial). În mod similar, individualitatea unui bun mobil este dată de conturul său în spațiu, iar nu de greutatea sa. Prin urmare, din perspectiva voinței interne a părții, referirea la un imobil are întotdeauna un obiect determinat în spațiu, cel puțin teoretic, și anume în limita reală a conturului, configurației sale topografice. După cum în cazul în care o persoană face referire la un bun mobil, indicându-i o anumită greutate și ulterior se constată că în realitate cântărește mai puțin, în mod analog, și în ipoteza în care o persoană face referire la un imobil delimitat în spațiu în planul vecinătății, arătând că ar avea o anumită suprafață și subsecvent se observă o diferență între suprafața acestuia reală și cea menționată, nu se poate susține că acea persoană nu a avut în vedere bunul în integralitatea lui sau, din contră, că a avut în vedere mai mult. De aceea, numai în aparență, în situația în care suprafața indicată de reclamant este mai mică decât cea rezultată din măsurători, acesta nu a revendicat întreg imobilul situat într-un anumit perimetru. De altfel, în speță, reclamanta nici nu a indicat prin cererea de chemare în judecată suprafața apartamentului, ci numai în declarațiile de impunere. În orice caz, examinând comparativ schița atașată memoriului la contractul de construire din 24 mai 1933 și releveul apartamentului dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, se constată aceeași delimitare în spațiu (contur). Pe de altă parte, odată dovedită existența la un moment dat a imobilului în patrimoniul reclamantului, revine pârâtului sarcina de a dovedi transmiterea lui ulterioară. Or, în cauză, apelanții-pârâți nu au dovedit că după ce I. a dobândit apartamentul situat la etajul 4 al imobilului, l-ar fi înstrăinat până la momentul naționalizării. 1.ii. Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere faptul că, prin sentința civilă nr. 242 din 19 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a constatat cu putere de lucru judecat că reclamanții-pârâți sunt proprietarii imobilului situat în București, sector 1. 2.i. Referitor la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 14 mai 1997, Curtea are în vedere, în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor dreptului comun, că într-adevăr vânzarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operație speculativă, are o cauză ilicită și deci este nulă absolut în baza art. 948, art. 953 și art. 966 C. civ. Pe de altă parte, în materia imobilelor preluate în mod abuziv, există dispoziții legale exprese, instituite prin art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, ce reglementează soarta juridică a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența acestui act normativ. Or, existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătura cu dreptul de proprietate, în mod firesc aplicând mutatis mutandis raționamentul Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. De altfel, analizând art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că dispozițiile alineatului 1, care constituie un preambul al întregului articol, nu fac decât să reia regula care rezultă per a contrario din definiția nulității. Astfel, dacă sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă, în același timp nu sunt lovite de nulitate actele juridice încheiate cu respectarea normelor juridice edictate pentru încheierea lor valabilă (principiul de logică numit legea terțului exclus: când se afirmă ceva, se neagă contrariul). Deși prin ipoteză înstrăinarea unui imobil preluat fără titlu valabil este făcută cu încălcarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă (art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 20/1996: „Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.”, respectiv art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990: „Bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobîndite cu alt titlu.”, coroborat cu art. 6 din Legea nr. 213/1998: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație,” și indirect art. 82 alin. (1) lit. a), b) pct. v din H.G. nr. 577/2002: „Dosarul de prezentare a societății comerciale cuprinde 3 secțiuni, după cum urmează: (…) bunurile imobile revendicate de terți”), legea a salvgardat acele înstrăinări făcute cu bună-credință, instituind astfel o primă excepție de la regula nulității care s-ar fi aplicat altfel. Cea de-a doua excepție a fost consacrată în materia înstrăinării imobilelor preluate cu titlu valabil, pentru care nulitatea intervine, prin derogare de la principiul general, numai pentru încălcarea dispozițiilor imperative, deci numai pentru încălcări grave ale legii (normelor juridice de ordine publică). Mai mult decât, așa cum a decis Curtea Constituțională prin Decizia nr. 191 din 25 iunie 2002: „singurul element «novator» adus de textul dedus controlului (art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001) îl constituie consacrarea în terminis, pe cale legală, a principiului ocrotirii bunei-credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989”, pentru că: „Recunoașterea efectului translativ de proprietate al unui asemenea act contravine principiului «nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet». Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască în toate cazurile eficiența distructivă, în această materie, a principiului enunțat. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă”. Este de menționat și faptul că, dacă s-a înstrăinat un imobil preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, în schimb contractul de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentei cauze nu a fost încheiat și cu încălcarea dispoziției din art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 care impunea calitatea de chiriaș la momentul intrării în vigoare a legii, dată fiind existența contractul de închiriere din 11 octombrie 1984 încheiat între I.C.R.A.L. Herăstrău Nord și C., D. și E. 2.ii. Rămâne astfel de stabilit dacă părțile au fost sau nu de bună-credință la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, numai în primul caz putând fi înlăturată sancțiunea nulității. Din punct de vedere juridic, buna-credință a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invocă reaua credință. Prin urmare, dacă pârâții au avut cel mai mic dubiu asupra existenței dreptului de proprietate în patrimoniul statului, se consideră că aceștia au fost de rea-credință. Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a alin. (4)6 alin. (2) fără aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există aceasta posibilitate. Existența unor controverse cu privire la înțelesul noțiunilor „cu titlu” și „fără titlu” nu excludea preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea î