ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2081/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2081/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. 754/1/2014 la data de 24

februarie 2014, C.M. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 138R

din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (susținându-se

încălcarea principiului autorității de lucru judecat), dar și pe dispozițiile

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (încălcarea priorității dreptului

comunitar), în contradictoriu S.D.C.; s-a solicitat, în principal, schimbarea

în parte a hotărârii atacate, în sensul anulării soluției privind nulitatea

contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și,

în subsidiar, să se dispună anularea deciziei atacate, cu consecința

rejudecării recursului.

cererii întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta

arată că împotriva Deciziei civile nr. 591A din 31 mai 2012 a Tribunalului

București a formulat recurs, adresând acestei instanței de recurs și cererea de

sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a

H.G. nr. 11/1997, cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 13 din

aceste norme metodologice, față de dispozițiile din Legea nr. 112/1995 (cerere

depusă la 28 decembrie 2012); a susținut că textul criticat pe calea excepției

de nelegalitate instituie un nou termen prohibitiv pentru chiriașii

cumpărători, iar nu un termen dilatoriu de 6 luni, astfel cum prevedea art. 9

din Legea nr. 112/1995.

Din aceste

considerente, în cauza menționată s-a dat o soluție diferită față de celelalte

cauze privindu-i pe alți chiriași cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, prin Decizia

civilă nr. 345/2007 a Curții de Apel București, s-a stabilit cu autoritate de

lucru judecat, în procesul paralel de revendicare a aceluiași imobil, derulat

în contradictoriu cu PMB, că redobândirea imobilului nu se mai putea realiza

decât în limitele legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.

Or, și cauza în care

s-a pronunțat decizia anterior menționată, a avut ca obiect două capete de

cerere distincte: revendicare prin comparare de titluri și nulitate absolută a

contractului de vânzare-cumpărare.

Se mai arată de către

revizuentă că, în ce privește legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

această verificare s-a realizat în detaliu, fiind o chestiune soluționată în

primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei civile

nr. 1025/2006 a Curții de Apel București, ca instanță de casare; motivul

casării a privit nesoluționarea acțiunii în revendicare prin comparare de

titluri, după menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare.

În opinia

revizuentei, unirea soluției pe ambele capete de cerere în cadrul acțiunii în

revendicare nu justifică schimbarea raporturilor juridice dintre cumpărător și

stat, buna-credință a cumpărătorului în raport cu statul vânzător în baza Legea

nr. 112/1995, având autoritatea lucrului judecat prin Decizia civilă nr.

1025/2006 Curții de Apel București și în cauza în care s-a pronunțat Decizia

civilă nr. 138R din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă (a cărei revizuire se cere).

Ca atare, anularea

contractelor de vânzare cumpărare, s-ar fi putut realiza numai într-o acțiune

în revendicare pe calea dreptului comun, motiv pentru care solicită revizuirea

deciziei anterior menționate în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ., față de

încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr.

2110A/2004 și ale Deciziei civile nr. 345R/2007, hotărâri definitive și

irevocabile, prin care s-a reținut (după introducerea revizuentei din cauza de

față în procesul reclamantei S.D.C. cu PMB, în alt dosar) că nu este permisă

utilizarea a două căi paralele sau combinarea lor pentru obținerea aceluiași

drept.

Se consideră de către

revizuentă că anularea contractelor în cadrul soluționării acțiunii în

revendicare prin compararea contractului legal încheiat cu mandatarii statului

(care ulterior s-a dovedit a nu fi fost proprietar) și legatarul fostului

proprietar, nu ar trebui să-i lezeze interesul de a solicita acordarea de

despăgubiri la valoarea bunului din momentul admiterii acțiunii în revendicare

prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Curtea de Apel

București nu a dispus refacerea sau completarea probatoriului cu privire la

buna sa credință în raport de aplicarea Legii nr. 112/1995 la momentul

încheierii contractului, ci a considerat cu autoritate de lucru judecat că

aceasta a fost dezlegată favorabil de instanțele anterioare; la acea dată însă,

validitatea contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva Legii nr.

112/1995 nu era relevantă față de constatarea ulterioară a lipsei valabilității

titlului într-o acțiune de revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevăzuse

încă măsura despăgubirii echitabile a cumpărătorilor.

Așadar, în susținerea

cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

revizuenta se prevalează de cele anterior dezlegate, cu putere de lucru judecat

prin Deciziile civile nr. 345 /2007 și nr. 1025/2006, ambele ale Curții de Apel

București.

Revizuenta

învederează că motivul principal al cererii sale de revizuire privește însă

temeiul prevăzut de art. 21 alin. (2) Legea 554/2004, coroborat cu art. 148

alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul prevăzut de

art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

În opinia sa, acest

temei al revizuirii nu poate fi interpretat decât ca un instrument legal și

constituțional prin care Înalta Curte de Casație și Justiție poate ea însăși să

revizuiască în mod legal și într-un termen rezonabil hotărârile definitive date

cu încălcarea drepturilor statuate de Convenție, a drepturilor comunitare, în

acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de la

Luxemburg.

Or, din cauza modului

de interpretare a prevederilor H.G. nr. 11/1997 ce a condus la anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a

argumentului folosit în motivarea soluției atacate cu recurs că "urmare a

anulării contractelor, acțiunea în revendicare va fi admisă", există

riscul ca instanțele naționale ce vor judeca acțiunea pe care o va formula

pentru obținerea despăgubirilor ca urmare a deposedării sale, să se folosească

de soluția menținută prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de Apel București

(a cărei revizuire se cere), ca un element de natură a bloca accesul său la

acțiunea întemeiată pe art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001 și o

soluție favorabilă în pronunțarea asupra acestei pretenții.

Or, tocmai Legea nr.

10/2001, în limitele căreia s-a judecat pricina are drept scop soluționarea

echitabilă a cauzelor prin promovarea principiului legalității, securității și

stabilității raporturilor juridice, al încrederii și speranței legitime.

Așa cum deja a

arătat, în recursul soluționat prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de

Apel București, instanța nu a pus în discuția părților, în condițiile art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate cu care a fost

sesizată (privind dispoziții din H.G. nr. 11/1997), cu atât mai mult cu cât

viciile de tehnică legislativă, de predictibilitate și precizie ale H.G. nr.

11/1997 nu puteau fi sancționate decât în contradictoriu cu Guvernul României,

în calitatea sa de emitent și legiuitor delegat.

Se mai arată de către

revizuentă că nu invocă nerespectarea tratatelor la care România este parte

contractantă, ci invocă faptul că în virtutea acestor tratate, statul român nu

putea să dea o astfel de soluție fără să prevadă o despăgubire echitabilă a

cumpărătorilor, atât timp cât viciile de validitate ce au condus la anularea

contractului, s-au produs din culpa exclusivă a arsenalului său legislativ și

juridic. Or, prin respingerea excepțiilor de nelegalitate și prin menținerea

argumentelor ce au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, instanța de

recurs nu a făcut decât să perpetueze o stare de incertitudine și chiar să-i

suprime drepturile și speranțele legitime, astfel cum acestea se desprind din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a

Uniunii Europene, din dreptul național, potrivit celor prevăzute de art. 148

alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și de Legea nr.

10/2001, cu modif. și compl. ulterioare, în special de art. 50 alin. (2

1

).

În concluzie, se

solicită revizuirea Deciziei civile nr. 138R/2014 a Curții de Apel București,

pronunțată în Dosar nr. 4992/3/2011*, în principal, în baza art. 21 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004 (care se adaugă la prevederile Codului de procedură

civilă, coroborat cu art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția

României, în sensul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului), pentru motivele menționate, indisolubil legate, în opinia

revizuentei, de motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Intimata S.D.C. a

formulat întâmpinare la motivele cererilor de revizuire ce i-au fost

comunicate, invocând excepția inadmisibilității acestora: a celei întemeiate pe

dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 pentru că decizia a cărei anulare

se cere nu a fost pronunță în materia contenciosului administrativ și, în plus,

în cauză nu erau incidente dispoziții ale dreptului comunitar care să fi fost

ignorate sau înlăturate de la aplicare de instanță; a cererii de revizuire

întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., din două perspective: a cerinței

premisă prevăzută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. (evocarea fondului de

instanța de recurs prin decizie a cărei revizuire se solicită), iar pe de altă

parte, în limitele permise de art. 326 alin. (3) C. proc. civ., susținându-se

că hotărârile pretins potrivnice fie nu sunt pronunțate în dosare diferite, fie

acestea nu privesc cauze care să întrunească cerința triplei identități: părți

obiect și cauză.

Prin cererea depusă

la dosar, revizuenta a formulat cerere de suspendare a soluționării cauzei până

la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii

Europene la întrebarea adresată de Tribunalul Sibiu în Cauza Târșia C-69/14, pe

baza căreia, instanța de trimitere să poată concluziona asupra admisibilității

unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

și în alte materii decât cauzele de contencios administrativ în ipoteza

invocării unei încălcări prin aceste hotărâri a aceluiași principiu al

priorității dreptului comunitar.

Înalta Curte

apreciază în sensul necompetenței sale materiale cu privire la cererea de

revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ, precum și în sensul inadmisibilității cererii

de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., după

dezbaterea admisibilității în limitele prevăzut de art. 326 alin. (3) C. proc.

civ.

Astfel, se reține că

cererea de revizuire a fost formulată împotriva Deciziei civile nr. 138R din 23

ianuarie 2014 a Curții de Apel București, revizuenta invocând două temeiuri de

drept diferite: art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.

Art. 21 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede: "Constituie

motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură

civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin

încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art.

148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată. Cererea de revizuire se introduce într-un termen de 15 zile de la

comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17

alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15

zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu

precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Acest text este în

vigoare, potrivit considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din

5 noiembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 61/29.01.2013, precizare necesară

față de împrejurarea declarării, prin aceeași decizie, a neconstituționalității

Legii nr. 299/2011, în ansamblul său, de abrogare a alin. (2) al art. 21 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Întrucât aceste temei

al cererii de revizuire este prevăzut într-o lege specială - legea

contenciosului administrativ - Înalta Curte constată că este util a se observa

dispozițiile art. 28 alin. (1) din acest act normativ care dispun astfel:

"Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de

procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul

raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele

vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de

instanță, cu prilejul soluționării cauzei."

Prin urmare, expresie

a principiului specialia generalibus derogant, acolo unde legea specială nu

dispune în mod derogatoriu, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun (codul

de procedură civilă), în măsura în care sunt compatibile cu specificul

raporturilor indicate de norma specială.

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acesta este un temei pentru formularea

acestei căi extraordinare de atac distinct de cele din art. 322 C. proc. civ.

și care se adaugă acestora, pentru cauzele în materia contenciosului

administrativ.

Derogarea prevăzută

prin norma specială de la procedura de soluționare a oricărei cereri de

revizuire reglementată de Codul de procedură civilă privește termenul de

formulare, precum și prestabilirea unui termen de soluționare a cererii de

revizuire; prin urmare, referitor la instanța competentă pentru soluționarea

cererii de revizuire, legea specială nu derogă de la dispozițiile dreptului

comun, iar acestea sunt pe deplin incidente.

Or, conform art. 323

alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a

dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere.

Cum hotărârea a cărei

revizuire se cere este Decizia civilă nr. 138R din 23 ianuarie 2014, pronunțată

de Curtea de Apel București, rezultă că acestei instanțe îi revine competența

soluționării cererii de revizuire având acest temei.

Se impune precizarea

că, pentru soluționarea excepției de necompetență materială a Înaltei Curți,

invocată baza dispozițiilor art. 159

1

alin. (2) corob. cu art. 159

pct. 2 C. proc. civ. este lipsită de relevanță împrejurarea că aceeași

revizuentă a mai formulat și adresat Curții de Apel București o cerere de

revizuire întemeiată pe aceleași dispoziții - art. 21 alin. (2) din Legea nr.

554/2004, soluționată între timp (decizie ce se regăsește la dosarului de

față), întrucât excepția de necompetență materială este o excepție de ordine

publică, prioritară altor excepții de procedură ori de fond, ce ar putea fi

ridicate în această cauză, ori altor incidente invocate în legătură cu această

cerere de revizuire (suspendarea judecății în baza art. 276 Tratatul de

funcționare a Uniunii Europene pentru pronunțarea hotărârii preliminare de

Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

Drept urmare, din

interpretarea coroborată a art. 159 pct. 2, art. 159

1

alin. (2) cu

art. 323 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția necompetenței

sale materiale și va dispune declinarea competenței în favoarea Curții de Apel

București.

Totodată, având în

vedere că la termenul de azi, în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ.

s-a dezbătut și admisibilitatea în principiu a revizuirii întemeiate pe

prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și asupra căreia Înalta Curte a rămas

în pronunțare, în baza art. 165 C. proc. civ. se va dispune disjungerea cererii

de revizuire formulată în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, urmată

de declinarea competenței potrivit celor arătate.

admisibilității a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7, Înalta

Curte reține:

Revizuenta susține că

prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziilor civile nr. 1025

din 2 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, și nr. 345 din 20 februarie 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă (prin care s-a menținut Decizia civilă nr.

2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

și la considerentele căreia, revizuenta face, de asemenea, referire în

motivarea cererii de revizuire).

Scopul reglementării

cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu este cel al

îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora,

ci acela al respectării principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea

situației determinate de nesocotirea lui.

Pentru a se statua

asupra admisibilității unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în

principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre

hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul

cauzei, să fie vorba despre hotărâri pronunțate în același litigiu (cu tripla

identitate de părți, obiect și cauză), hotărârile respective să fi fost

pronunțate nu în același proces, ci în procese sau dosare diferite, iar în al

doilea proces, să nu fi fost invocată excepția puterii de lucru judecat, sau

chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

În ce privește

condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui

caz de revizuire (evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești),

aceasta este o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru

judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de

elemente, reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Ca atare, prin

formularea unei cereri de revizuire, formulată pe acest temei, nu poate fi

valorificată funcția pozitivă a puterii lucrului judecat, astfel că această

formă de procedură nu permite susținerea unor eventuale contradicții între

considerentele a două sau mai multe hotărâri judecătorești, contradicții ce pot

presupune că se neagă sau dimpotrivă, se afirmă ceea ce s-a negat anterior,

anume o chestiune litigioasă ce a făcut obiect al dezbaterilor și al

verificării jurisdicționale reflectate în prima hotărâre; efectul pozitiv al

autorității de lucru judecat impune unei judecăți ulterioare respectarea unei

chestiuni litigioase tranșate deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu

autoritate de lucru judecat; în cauze succesive însă, respectarea funcției

pozitive a puterii lucrului judecat impune invocarea hotărârii judecătorești

anterioare ca mijloc de probă în litigiul ulterior, iar dacă este vorba despre

hotărâri pronunțate în aceeași cauză, în cicluri procesuale diferite, se impune

observarea și respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Se constată că prin

motivele cererii de revizuire, revizuenta nu se referă doar la încălcarea

autorității de lucru judecat ci invocă și alte pretinse neregularități

procedurale pe care le impută instanței care a pronunțat decizia a cărei

anulare se solicită (neexaminarea excepției de nelegalitate); or, având în

vedere că dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. limitează dezbaterile

în această etapă doar la chestiunea admisibilității revizuirii și cu privire la

faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte va analiza doar susținerile ce se

încadrează în aceste limite.

Drept urmare, Înalta

Curte urmează a verifica în ce măsură prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, se încalcă autoritatea de

lucru judecat sau se ignoră funcția negativă a autorității de lucru judecat

prin deciziile civile anterior menționate: Decizia civilă nr. 1025 din 2 mai

2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, Decizia civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, și Decizia civilă nr. 345 din 20

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

civilă nr. 138R/2014, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate

împotriva Deciziei civile nr. 591A din 31 mai 2012 de reclamanta S.D.C., de

pârâții C.M. (revizuenta cauzei), D.N., R.A., R.A.C., de intervenientul D.V. și

de intervenientul-chemat în garanție - Municipiul București, prin Primar

General.

Cauza în care s-a

pronunțat această decizie a instanței de recurs, rezultă că a avut ca obiect

cererea de chemare în judecată formulată la 16 august 2002, înregistrată pe

rolul Judecătoriei sector 1, prin care G.D.A. a chemat în judecată mai mulți

pârâți, între care și pe revizuenta C.M., solicitând instanței ca prin

compararea de titluri, să se dispună obligarea acestora să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul pe care îl deține fiecare în

imobilul proprietatea sa, situat în București, str. P., sector 1, împreună cu

cota parte aferentă din teren și dependințele comune, precum și să se constate

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria

Municipiului București cu fiecare dintre pârâți.

Prin Sentința civilă

nr. 2201 din 27 martie 2003, Judecătoria sector 1 a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la primul capăt

de cerere (revendicare); s-a respins ca nefondată acțiunea în constatarea

nulității absolute.

Prin Decizia civilă

nr. 154A din 3 februarie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins apelul reclamantei ca nefondat.

Împotriva aceste

decizii reclamantul a formulat recurs care fiind înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție a fost declinat în favoarea Curții de Apel

București prin încheierea nr. 5068 din 10 iunie 2006.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, fiind legal învestită cu soluționarea recursului

a pronunțat Decizia civilă nr. 1025R din 2 mai 2006 prin care a admis recursul

declarat de reclamantul G.D.A. împotriva Deciziei civile nr. 154A din 3

februarie 2004 a Tribunalului București, a casat decizia recurată, a admis

apelul formulat de reclamant și a desființat sentința apelată cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria sector 1.

Prin Sentința civilă

nr. 15708 din 26 octombrie 2006, Judecătoria sector 1 a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, la rândul său, prin Sentința civilă nr. 295 din 21

februarie 2007, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea

Judecătoriei sector 1 și, constatând ivit conflict negativ de competență, a

sesizat Curtea de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Prin Decizia civilă

nr. 20 din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

stabilit competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea

Judecătoriei sector 1, pe rolul căreia a fost ulterior reînregistrată.

Prin Sentința civilă

nr. 20820 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei sector 1 s-a respins ca

nefondată cererea reclamantei și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în

garanție formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin primar

General, SC H.N. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor.

Prin Decizia nr. 591A

din 31 mai 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul incident formulat de pârâții D.N., M.C.L. și Z.I.A. împotriva

Sentinței civile nr. 20820 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei sector 1, s-a

admis apelul reclamantei S.D.C. împotriva aceleiași sentințe care a fost

schimbată, în sensul constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, aceștia fiind obligați să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care fiecare îl

ocupă în baza contractului anulat.

Recursul formulat de

reclamanta S.D.C., de pârâții C.M. (revizuenta cauzei), D.N., R.A., R.A.C., de

intervenientul D.V. și de intervenientul-chemat în garanție - Municipiul

București, prin Primar General a fost soluționat prin Decizia civilă nr. 138R

din 23 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, respectiv decizia a cărei revizuire se cere.

Înalta Curte constată

că, anterior formulării acțiunii din 16 august 2002, autorul reclamantei S.D.C.

a formulat o altă cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 4661/2000, prin care

a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București, să se constate nevalabilitatea actului de trecere în

proprietatea statului a imobilului și obligarea pârâtei să îi lase imobilul în

deplină proprietate și liniștită posesie sau, în subsidiar, să fie obligată

pârâta la plata de despăgubiri.

Prin Sentința civilă

nr. 1696 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

Municipiului București, s-a admis cererea precizată (numai pentru apartamentele

ce nu i-au fost restituite pe calea procedurii administrative), s-a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor situate în București, str.

P., sector 1, s-a dispus obligarea pârâtei să îi lase reclamantului în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. P. format din

teren în suprafață de 480 mp și construcția compusă din demisol, parter, două

etaje și mansardă, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.628.100.000

lei (ROL), reprezentând echivalentul valoric al dreptului de proprietate pentru

suprafața de 787 mp teren situat în str. P.

civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, precum și cererile de intervenție

accesorie formulate de B.V., B.C.M., D.N., D.E. și C.M.; a fost schimbată în

parte sentința atacată, iar pe fond, s-a respins cererea în revendicare

împotriva Primăriei Municipiului București pentru lipsa calității procesuale

pasive, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la

constatarea nevalabilității titlului statului.

fost menținută prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de

reclamantul G.D.A., prin Decizia civilă nr. 345R din 20 februarie 2007 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă.

Procedând la

compararea celor două cauze, Înalta Curte constată că revizuenta invocă

încălcarea puterii de lucru judecat a unei decizii pronunțate în același dosar,

în cicluri procesuale diferite (Decizia civilă nr. 1025R din 2 mai 2006 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și Decizia civilă nr. 1358R

din 23 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă), ceea ce nu este admisibil din perspectiva condițiilor de

admisibilitate a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., anume cea privind pronunțarea unor hotărâri potrivnice în dosare

diferite.

În ce privește

pretinsa încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 345R din

20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, Înalta

Curte constată că între cauza finalizată prin această decizie și cea soldată cu

pronunțarea Deciziei civile nr. 138R/2014, nu se verifică tripla identitate de

păți, obiect și cauză.

Prima dintre ele a

avut ca obiect cererea în revendicare, în principal, iar în subsidiar, de

despăgubiri, formulată de autorul reclamantei împotriva Primăriei Municipiului

București, precedată de solicitarea de constatare a nevalabilității titlului

statului.

Poziția procesuală a

revizuentei în acest prim dosar a fost cea de intervenientă accesorie, cerere

formulată în etapa procesuală a apelului, care a fost admisă prin Decizia

civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, hotărâre menținută în recurs prin Decizia civilă nr. 345R/20

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

În consecință, în

această primă cauză nu a s-a formulat cerere în revendicare împotriva

chiriașilor cumpărători și nici cerere în constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia în temeiul Legii nr.

112/1995, ceea ce constituie obiectul dosarului finalizat prin decizia civilă a

cărei revizuire se solicită.

În realitate,

revizuenta invocă încălcarea puterii de lucru judecat a unor considerente ce se

regăsesc în conținutul Deciziei civile nr. 345R din 20 februarie 2007 (ori ale

deciziei din apel nr. 2110/2004), astfel că, aceasta se prevalează de funcția

pozitivă a puterii lucrului judecat, tinzând la punerea în acord a

considerentelor unor hotărâri pronunțate în litigii diferite, ceea ce nu este

admisibil pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 322 pct. 7 C. proc.

civ.; astfel cum deja s-a arătat, aceasta avea posibilitatea ca în litigiul

soluționat prin Decizia civilă nr. 138R/2014 să invoce asemenea apărări, întrucât

cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. presupune, ca

premisă necesară, existența unor dispozitive potrivnice.

Având în vedere toate

aceste considerente și în baza art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge cererea de

revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

și declină competența soluționării acesteia în favoarea Curții de Apel București.

Respinge ca

inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ. formulată de revizuenta C.M. împotriva Deciziei nr. 138R din 23

ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN