ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2081/2014

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă sub nr. 754/1/2014 la data de 24 februarie 2014, C.M. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 138R din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. (susținându-se încălcarea principiului autorității de lucru judecat), dar și pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (încălcarea priorității dreptului comunitar), în contradictoriu S.D.C.; s-a solicitat, în principal, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul anulării soluției privind nulitatea contractului său de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și, în subsidiar, să se dispună anularea deciziei atacate, cu consecința rejudecării recursului.

1. În motivarea cererii întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta arată că împotriva Deciziei civile nr. 591A din 31 mai 2012 a Tribunalului București a formulat recurs, adresând acestei instanței de recurs și cererea de sesizare a instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 11/1997, cu referire la dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 13 din aceste norme metodologice, față de dispozițiile din Legea nr. 112/1995 (cerere depusă la 28 decembrie 2012); a susținut că textul criticat pe calea excepției de nelegalitate instituie un nou termen prohibitiv pentru chiriașii cumpărători, iar nu un termen dilatoriu de 6 luni, astfel cum prevedea art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Din aceste considerente, în cauza menționată s-a dat o soluție diferită față de celelalte cauze privindu-i pe alți chiriași cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, prin Decizia civilă nr. 345/2007 a Curții de Apel București, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în procesul paralel de revendicare a aceluiași imobil, derulat în contradictoriu cu PMB, că redobândirea imobilului nu se mai putea realiza decât în limitele legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001. Or, și cauza în care s-a pronunțat decizia anterior menționată, a avut ca obiect două capete de cerere distincte: revendicare prin comparare de titluri și nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Se mai arată de către revizuentă că, în ce privește legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare, această verificare s-a realizat în detaliu, fiind o chestiune soluționată în primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din considerentele Deciziei civile nr. 1025/2006 a Curții de Apel București, ca instanță de casare; motivul casării a privit nesoluționarea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, după menținerea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare.

În opinia revizuentei, unirea soluției pe ambele capete de cerere în cadrul acțiunii în revendicare nu justifică schimbarea raporturilor juridice dintre cumpărător și stat, buna-credință a cumpărătorului în raport cu statul vânzător în baza Legea nr. 112/1995, având autoritatea lucrului judecat prin Decizia civilă nr. 1025/2006 Curții de Apel București și în cauza în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 138R din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (a cărei revizuire se cere). Ca atare, anularea contractelor de vânzare cumpărare, s-ar fi putut realiza numai într-o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, motiv pentru care solicită revizuirea deciziei anterior menționate în baza art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., față de încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 2110A/2004 și ale Deciziei civile nr. 345R/2007, hotărâri definitive și irevocabile, prin care s-a reținut (după introducerea revizuentei din cauza de față în procesul reclamantei S.D.C. cu PMB, în alt dosar) că nu este permisă utilizarea a două căi paralele sau combinarea lor pentru obținerea aceluiași drept. Se consideră de către revizuentă că anularea contractelor în cadrul soluționării acțiunii în revendicare prin compararea contractului legal încheiat cu mandatarii statului (care ulterior s-a dovedit a nu fi fost proprietar) și legatarul fostului proprietar, nu ar trebui să-i lezeze interesul de a solicita acordarea de despăgubiri la valoarea bunului din momentul admiterii acțiunii în revendicare prin hotărâre definitivă și irevocabilă.

Curtea de Apel București nu a dispus refacerea sau completarea probatoriului cu privire la buna sa credință în raport de aplicarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului, ci a considerat cu autoritate de lucru judecat că aceasta a fost dezlegată favorabil de instanțele anterioare; la acea dată însă, validitatea contractului de vânzare-cumpărare din perspectiva Legii nr. 112/1995 nu era relevantă față de constatarea ulterioară a lipsei valabilității titlului într-o acțiune de revendicare, întrucât Legea nr. 10/2001 nu prevăzuse încă măsura despăgubirii echitabile a cumpărătorilor. Așadar, în susținerea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuenta se prevalează de cele anterior dezlegate, cu putere de lucru judecat prin Deciziile civile nr. 345 /2007 și nr. 1025/2006, ambele ale Curții de Apel București.

Revizuenta învederează că motivul principal al cererii sale de revizuire privește însă temeiul prevăzut de art. 21 alin. (2) Legea 554/2004, coroborat cu art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. În opinia sa, acest temei al revizuirii nu poate fi interpretat decât ca un instrument legal și constituțional prin care Înalta Curte de Casație și Justiție poate ea însăși să revizuiască în mod legal și într-un termen rezonabil hotărârile definitive date cu încălcarea drepturilor statuate de Convenție, a drepturilor comunitare, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de la Luxemburg.

Or, din cauza modului de interpretare a prevederilor H.G. nr. 11/1997 ce a condus la anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și a argumentului folosit în motivarea soluției atacate cu recurs că "urmare a anulării contractelor, acțiunea în revendicare va fi admisă", există riscul ca instanțele naționale ce vor judeca acțiunea pe care o va formula pentru obținerea despăgubirilor ca urmare a deposedării sale, să se folosească de soluția menținută prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de Apel București (a cărei revizuire se cere), ca un element de natură a bloca accesul său la acțiunea întemeiată pe art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001 și o soluție favorabilă în pronunțarea asupra acestei pretenții.

Or, tocmai Legea nr. 10/2001, în limitele căreia s-a judecat pricina are drept scop soluționarea echitabilă a cauzelor prin promovarea principiului legalității, securității și stabilității raporturilor juridice, al încrederii și speranței legitime. Așa cum deja a arătat, în recursul soluționat prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de Apel București, instanța nu a pus în discuția părților, în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate cu care a fost sesizată (privind dispoziții din H.G. nr. 11/1997), cu atât mai mult cu cât viciile de tehnică legislativă, de predictibilitate și precizie ale H.G. nr. 11/1997 nu puteau fi sancționate decât în contradictoriu cu Guvernul României, în calitatea sa de emitent și legiuitor delegat.

Se mai arată de către revizuentă că nu invocă nerespectarea tratatelor la care România este parte contractantă, ci invocă faptul că în virtutea acestor tratate, statul român nu putea să dea o astfel de soluție fără să prevadă o despăgubire echitabilă a cumpărătorilor, atât timp cât viciile de validitate ce au condus la anularea contractului, s-au produs din culpa exclusivă a arsenalului său legislativ și juridic. Or, prin respingerea excepțiilor de nelegalitate și prin menținerea argumentelor ce au stat la baza admiterii acțiunii în revendicare, instanța de recurs nu a făcut decât să perpetueze o stare de incertitudine și chiar să-i suprime drepturile și speranțele legitime, astfel cum acestea se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și Curții de Justiție a Uniunii Europene, din dreptul național, potrivit celor prevăzute de art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, precum și de Legea nr. 10/2001, cu modif.

și compl. ulterioare, în special de art. 50 alin. (2 1 ). În concluzie, se solicită revizuirea Deciziei civile nr. 138R/2014 a Curții de Apel București, pronunțată în Dosar nr. 4992/3/2011*, în principal, în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 (care se adaugă la prevederile Codului de procedură civilă, coroborat cu art. 148 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția României, în sensul prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului), pentru motivele menționate, indisolubil legate, în opinia revizuentei, de motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Intimata S.D.C.

a formulat întâmpinare la motivele cererilor de revizuire ce i-au fost comunicate, invocând excepția inadmisibilității acestora: a celei întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 pentru că decizia a cărei anulare se cere nu a fost pronunță în materia contenciosului administrativ și, în plus, în cauză nu erau incidente dispoziții ale dreptului comunitar care să fi fost ignorate sau înlăturate de la aplicare de instanță; a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., din două perspective: a cerinței premisă prevăzută de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. (evocarea fondului de instanța de recurs prin decizie a cărei revizuire se solicită), iar pe de altă parte, în limitele permise de art. 326 alin. (3) C. proc.

civ., susținându-se că hotărârile pretins potrivnice fie nu sunt pronunțate în dosare diferite, fie acestea nu privesc cauze care să întrunească cerința triplei identități: părți obiect și cauză. Prin cererea depusă la dosar, revizuenta a formulat cerere de suspendare a soluționării cauzei până la pronunțarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene la întrebarea adresată de Tribunalul Sibiu în Cauza Târșia C-69/14, pe baza căreia, instanța de trimitere să poată concluziona asupra admisibilității unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și în alte materii decât cauzele de contencios administrativ în ipoteza invocării unei încălcări prin aceste hotărâri a aceluiași principiu al priorității dreptului comunitar.

Înalta Curte apreciază în sensul necompetenței sale materiale cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, precum și în sensul inadmisibilității cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., după dezbaterea admisibilității în limitele prevăzut de art. 326 alin. (3) C. proc. civ. Astfel, se reține că cererea de revizuire a fost formulată împotriva Deciziei civile nr. 138R din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, revizuenta invocând două temeiuri de drept diferite: art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede: "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce într-un termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare." Acest text este în vigoare, potrivit considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 noiembrie 2012, publicată în M. Of.

nr. 61/29.01.2013, precizare necesară față de împrejurarea declarării, prin aceeași decizie, a neconstituționalității Legii nr. 299/2011, în ansamblul său, de abrogare a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Întrucât aceste temei al cererii de revizuire este prevăzut într-o lege specială - legea contenciosului administrativ - Înalta Curte constată că este util a se observa dispozițiile art. 28 alin. (1) din acest act normativ care dispun astfel: "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei." Prin urmare, expresie a principiului specialia generalibus derogant, acolo unde legea specială nu dispune în mod derogatoriu, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun (codul de procedură civilă), în măsura în care sunt compatibile cu specificul raporturilor indicate de norma specială. Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acesta este un temei pentru formularea acestei căi extraordinare de atac distinct de cele din art. 322 C. proc. civ. și care se adaugă acestora, pentru cauzele în materia contenciosului administrativ.

Derogarea prevăzută prin norma specială de la procedura de soluționare a oricărei cereri de revizuire reglementată de Codul de procedură civilă privește termenul de formulare, precum și prestabilirea unui termen de soluționare a cererii de revizuire; prin urmare, referitor la instanța competentă pentru soluționarea cererii de revizuire, legea specială nu derogă de la dispozițiile dreptului comun, iar acestea sunt pe deplin incidente. Or, conform art. 323 alin. (1) C. proc. civ., cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere. Cum hotărârea a cărei revizuire se cere este Decizia civilă nr. 138R din 23 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, rezultă că acestei instanțe îi revine competența soluționării cererii de revizuire având acest temei.

Se impune precizarea că, pentru soluționarea excepției de necompetență materială a Înaltei Curți, invocată baza dispozițiilor art. 159 1 alin. (2) corob. cu art. 159 pct. 2 C. proc. civ. este lipsită de relevanță împrejurarea că aceeași revizuentă a mai formulat și adresat Curții de Apel București o cerere de revizuire întemeiată pe aceleași dispoziții - art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, soluționată între timp (decizie ce se regăsește la dosarului de față), întrucât excepția de necompetență materială este o excepție de ordine publică, prioritară altor excepții de procedură ori de fond, ce ar putea fi ridicate în această cauză, ori altor incidente invocate în legătură cu această cerere de revizuire (suspendarea judecății în baza art. 276 Tratatul de funcționare a Uniunii Europene pentru pronunțarea hotărârii preliminare de Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

Drept urmare, din interpretarea coroborată a art. 159 pct. 2, art. 159 1 alin. (2) cu art. 323 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția necompetenței sale materiale și va dispune declinarea competenței în favoarea Curții de Apel București. Totodată, având în vedere că la termenul de azi, în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. s-a dezbătut și admisibilitatea în principiu a revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și asupra căreia Înalta Curte a rămas în pronunțare, în baza art. 165 C. proc. civ. se va dispune disjungerea cererii de revizuire formulată în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, urmată de declinarea competenței potrivit celor arătate.

2. Asupra admisibilității a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7, Înalta Curte reține: Revizuenta susține că prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziilor civile nr. 1025 din 2 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și nr. 345 din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă (prin care s-a menținut Decizia civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și la considerentele căreia, revizuenta face, de asemenea, referire în motivarea cererii de revizuire). Scopul reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. nu este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și pronunțarea altora, ci acela al respectării principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de nesocotirea lui. Pentru a se statua asupra admisibilității unei cereri de revizuire în această ipoteză legală, în principiu, trebuie îndeplinite următoarele condiții: să fie vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba despre hotărâri pronunțate în același litigiu (cu tripla identitate de părți, obiect și cauză), hotărârile respective să fi fost pronunțate nu în același proces, ci în procese sau dosare diferite, iar în al doilea proces, să nu fi fost invocată excepția puterii de lucru judecat, sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

În ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire (evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești), aceasta este o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente, reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Ca atare, prin formularea unei cereri de revizuire, formulată pe acest temei, nu poate fi valorificată funcția pozitivă a puterii lucrului judecat, astfel că această formă de procedură nu permite susținerea unor eventuale contradicții între considerentele a două sau mai multe hotărâri judecătorești, contradicții ce pot presupune că se neagă sau dimpotrivă, se afirmă ceea ce s-a negat anterior, anume o chestiune litigioasă ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale reflectate în prima hotărâre; efectul pozitiv al autorității de lucru judecat impune unei judecăți ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat; în cauze succesive însă, respectarea funcției pozitive a puterii lucrului judecat impune invocarea hotărârii judecătorești anterioare ca mijloc de probă în litigiul ulterior, iar dacă este vorba despre hotărâri pronunțate în aceeași cauză, în cicluri procesuale diferite, se impune observarea și respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. Se constată că prin motivele cererii de revizuire, revizuenta nu se referă doar la încălcarea autorității de lucru judecat ci invocă și alte pretinse neregularități procedurale pe care le impută instanței care a pronunțat decizia a cărei anulare se solicită (neexaminarea excepției de nelegalitate); or, având în vedere că dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ. limitează dezbaterile în această etapă doar la chestiunea admisibilității revizuirii și cu privire la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte va analiza doar susținerile ce se încadrează în aceste limite.

Drept urmare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură prin Decizia civilă nr. 138R/2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, se încalcă autoritatea de lucru judecat sau se ignoră funcția negativă a autorității de lucru judecat prin deciziile civile anterior menționate: Decizia civilă nr. 1025 din 2 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și Decizia civilă nr. 345 din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. 1. Prin Decizia civilă nr. 138R/2014, au fost respinse ca nefondate recursurile declarate împotriva Deciziei civile nr. 591A din 31 mai 2012 de reclamanta S.D.C., de pârâții C.M.

(revizuenta cauzei), D.N., R.A., R.A.C., de intervenientul D.V. și de intervenientul-chemat în garanție - Municipiul București, prin Primar General. Cauza în care s-a pronunțat această decizie a instanței de recurs, rezultă că a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată la 16 august 2002, înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1, prin care G.D.A. a chemat în judecată mai mulți pârâți, între care și pe revizuenta C.M., solicitând instanței ca prin compararea de titluri, să se dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul pe care îl deține fiecare în imobilul proprietatea sa, situat în București, str. P., sector 1, împreună cu cota parte aferentă din teren și dependințele comune, precum și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Municipiului București cu fiecare dintre pârâți.

Prin Sentința civilă nr. 2201 din 27 martie 2003, Judecătoria sector 1 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București cu privire la primul capăt de cerere (revendicare); s-a respins ca nefondată acțiunea în constatarea nulității absolute. Prin Decizia civilă nr. 154A din 3 februarie 2004, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins apelul reclamantei ca nefondat. Împotriva aceste decizii reclamantul a formulat recurs care fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost declinat în favoarea Curții de Apel București prin încheierea nr. 5068 din 10 iunie 2006. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, fiind legal învestită cu soluționarea recursului a pronunțat Decizia civilă nr. 1025R din 2 mai 2006 prin care a admis recursul declarat de reclamantul G.D.A.

împotriva Deciziei civile nr. 154A din 3 februarie 2004 a Tribunalului București, a casat decizia recurată, a admis apelul formulat de reclamant și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, Judecătoria sector 1. Prin Sentința civilă nr. 15708 din 26 octombrie 2006, Judecătoria sector 1 a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la rândul său, prin Sentința civilă nr. 295 din 21 februarie 2007, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 și, constatând ivit conflict negativ de competență, a sesizat Curtea de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin Decizia civilă nr. 20 din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a stabilit competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Judecătoriei sector 1, pe rolul căreia a fost ulterior reînregistrată. Prin Sentința civilă nr. 20820 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei sector 1 s-a respins ca nefondată cererea reclamantei și ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Municipiul București prin primar General, SC H.N. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin Decizia nr. 591A din 31 mai 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâții D.N., M.C.L. și Z.I.A.

împotriva Sentinței civile nr. 20820 din 25 octombrie 2010 a Judecătoriei sector 1, s-a admis apelul reclamantei S.D.C. împotriva aceleiași sentințe care a fost schimbată, în sensul constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, aceștia fiind obligați să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care fiecare îl ocupă în baza contractului anulat. Recursul formulat de reclamanta S.D.C., de pârâții C.M. (revizuenta cauzei), D.N., R.A., R.A.C., de intervenientul D.V. și de intervenientul-chemat în garanție - Municipiul București, prin Primar General a fost soluționat prin Decizia civilă nr. 138R din 23 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, respectiv decizia a cărei revizuire se cere.

Înalta Curte constată că, anterior formulării acțiunii din 16 august 2002, autorul reclamantei S.D.C. a formulat o altă cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 4661/2000, prin care a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, să se constate nevalabilitatea actului de trecere în proprietatea statului a imobilului și obligarea pârâtei să îi lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie sau, în subsidiar, să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri.

Prin Sentința civilă nr. 1696 din 8 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, s-a admis cererea precizată (numai pentru apartamentele ce nu i-au fost restituite pe calea procedurii administrative), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor situate în București, str. P., sector 1, s-a dispus obligarea pârâtei să îi lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, str. P. format din teren în suprafață de 480 mp și construcția compusă din demisol, parter, două etaje și mansardă, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 2.628.100.000 lei (ROL), reprezentând echivalentul valoric al dreptului de proprietate pentru suprafața de 787 mp teren situat în str. P. 3. Prin Decizia civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul pârâtei, precum și cererile de intervenție accesorie formulate de B.V., B.C.M., D.N., D.E.

și C.M.; a fost schimbată în parte sentința atacată, iar pe fond, s-a respins cererea în revendicare împotriva Primăriei Municipiului București pentru lipsa calității procesuale pasive, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la constatarea nevalabilității titlului statului. 4. Această decizie a fost menținută prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamantul G.D.A., prin Decizia civilă nr. 345R din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Procedând la compararea celor două cauze, Înalta Curte constată că revizuenta invocă încălcarea puterii de lucru judecat a unei decizii pronunțate în același dosar, în cicluri procesuale diferite (Decizia civilă nr. 1025R din 2 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și Decizia civilă nr. 1358R din 23 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă), ceea ce nu este admisibil din perspectiva condițiilor de admisibilitate a revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., anume cea privind pronunțarea unor hotărâri potrivnice în dosare diferite. În ce privește pretinsa încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 345R din 20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, Înalta Curte constată că între cauza finalizată prin această decizie și cea soldată cu pronunțarea Deciziei civile nr. 138R/2014, nu se verifică tripla identitate de păți, obiect și cauză.

Prima dintre ele a avut ca obiect cererea în revendicare, în principal, iar în subsidiar, de despăgubiri, formulată de autorul reclamantei împotriva Primăriei Municipiului București, precedată de solicitarea de constatare a nevalabilității titlului statului. Poziția procesuală a revizuentei în acest prim dosar a fost cea de intervenientă accesorie, cerere formulată în etapa procesuală a apelului, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 2110A din 7 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, hotărâre menținută în recurs prin Decizia civilă nr. 345R/20 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

În consecință, în această primă cauză nu a s-a formulat cerere în revendicare împotriva chiriașilor cumpărători și nici cerere în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce constituie obiectul dosarului finalizat prin decizia civilă a cărei revizuire se solicită. În realitate, revizuenta invocă încălcarea puterii de lucru judecat a unor considerente ce se regăsesc în conținutul Deciziei civile nr. 345R din 20 februarie 2007 (ori ale deciziei din apel nr. 2110/2004), astfel că, aceasta se prevalează de funcția pozitivă a puterii lucrului judecat, tinzând la punerea în acord a considerentelor unor hotărâri pronunțate în litigii diferite, ceea ce nu este admisibil pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 322 pct. 7 C. proc.

civ.; astfel cum deja s-a arătat, aceasta avea posibilitatea ca în litigiul soluționat prin Decizia civilă nr. 138R/2014 să invoce asemenea apărări, întrucât cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. presupune, ca premisă necesară, existența unor dispozitive potrivnice. Având în vedere toate aceste considerente și în baza art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Disjunge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și declină competența soluționării acesteia în favoarea Curții de Apel București. Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. formulată de revizuenta C.M. împotriva Deciziei nr. 138R din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 iunie 2014. Procesat de GGC - NN