ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1142/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 1142/2017
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, A. a solicitat revizuirea deciziei nr. 355 din 30 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta fiind potrivnică deciziei nr. 663/R din 7 martie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 224/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă excepția inadmisibilității revizuirii ca nefondată. Au fost respinse ca nefondate atât cererea de revizuire, cât și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de revizuenta A.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că excepția inadmisibilității revizuirii este nefondată întrucât ambele hotărâri potrivnice au fost pronunțate de instanțe de recurs, acestea fiind deci definitive și irevocabile.
Referitor la cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța a reținut că din perspectiva identității celor trei elemente, respectiv părți, obiect și cauză, această cerință nu este întrunită.
Astfel, s-a constatat că, deși există identitate de părți și cauză, nu este îndeplinită condiția în privința obiectului, având în vedere că pretențiile, constând în contravaloarea lipsei de folosință, vizează intervale de timp diferite, respectiv în primul litigiu, soluționat prin decizia nr. 663/2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, se referă la perioada iunie 2008 și până la data pronunțării hotărârii, iar în cel de la doilea litigiu, soluționat prin decizia nr. 355/A din 13 ianuarie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, se referă la perioada septembrie 2011 și până la data pronunțării hotărârii.
Împotriva deciziei civile nr. 224/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, revizuenta A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru reanalizarea îndeplinirii condiției obiectului cauzei.
În motivarea recursului, după prezentarea situației de fapt, s-a susținut că soluția este nelegală, întrucât prin decizia nr. 663/R din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/303/2010, s-a constatat irevocabil fapta ilicită săvârșită de Municipiul București, materializată în lipsa de folosința a imobilului a cărei proprietară legitimă este revizuenta A., prin acțiunile de prelungire nelegală a contractului de închiriere până la data de 13 mai 2014 încheiat cu chiriașul, deși cunoștea faptul că nu mai este proprietarul acestuia. Astfel, au fost culese fructele pe toată durata derulării acestui contract inclusiv în perioada ce face obiectul prezentei cauze, respectiv septembrie 2011 - ianuarie 2014.
Totodată, Municipiul București a emis Dispoziția nr. 12125 din 20 august 2009, prin care a modificat în mod deliberat Dispoziția nr. 11686 din 29 mai 2009, condiționând predarea efectivă a posesiei imobilului către revizuenta A. numai după achitarea unor despăgubiri pentru care instanța tranșase în mod irevocabil această chestiune, prin sentința civilă nr. 768 din 09 septembrie 2004.
Pentru aceleași fapte constatate și sancționate irevocabil prin decizia nr. 663/R/2013, revizuenta a susținut că a fost lipsită de folosința imobilului de către Municipiul București și în perioada septembrie 2011 - ianuarie 2014.
Or, prin decizia nr. 355/A din 13 ianuarie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a Municipiului București la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, pentru perioada sus-menționată care practic a succedat primei, se contrazic cele hotărâte irevocabil prin decizia nr. 663/R/2013.
Recurenta-revizuentă a mai precizat că, scopul urmărit în cele două cauze, Dosarul nr. x/303/2013 și nr. x/303/2010, este același, respectiv sancționarea Municipiului București cu plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului menționat anterior, dar pentru o perioadă ce a succedat primei.
Instanța supremă a statuat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în cel de al doilea proces care are o legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Prin urmare, recurenta-revizuentă consideră că față de reglementările instanței supreme în ce privește aria de cuprindere a condiției - obiectul cauzei - prin decizia nr. 224/A/2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a dat o interpretare greșită acestora atunci când a hotărât că în speță nu este îndeplinită și cea de a treia condiție a existenței puterii lucrului judecat, pronunțând astfel o soluție nelegală.
Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge pentru următoarele considerente:
Criticile recurentei-revizuente A. referitoare la greșita soluție de respingere a cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi reținute.
Cererea de revizuire fundamentată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe existența de hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
În speță, se constată că, în mod corect s-a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât hotărârile indicate ca fiind potrivnice, respectiv decizia nr. 663/R din 7 martie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și decizia civilă nr. 355/A din 13 ianuarie 2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, nu întrunesc cumulativ cerințele imperative impuse de textul legal invocat sub aspectul identității de obiect pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat, având în vedere că pretențiile constând în contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în cauză a vizat intervale de timp diferite.
Prin întreaga argumentare dezvoltată în cererea de recurs cu privire la îndeplinirea condiției de admisibilitate referitoare la identitatea de obiect dintre cele două litigii, se tinde, de fapt, la o valorificare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv a deciziei nr. 663/R din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contextul în care în revizuire se valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat.
Prin urmare, față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 224/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 224/A din 12 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2017.